Limba moldovenească EXISTĂ vs Suntem români şi punctum

Articolul ce îl veţi citi in cele ce urmează a fost inspirat de una dintre temele de dezbateri la care am simţit că trebuie să particip pe unul dintre forumurile unui renumit site de socializare (evit a-i scri numele pentru a nu-i face, o dată în plus, publicitate gratis!). Tema de discuţie pornea de la afirmaţia care enunţa că "limba moldoveneasca EXISTĂ". Ridicol, probabil cei mai mulţi dintre voi urmează să spună sau au spus-o deja... Aşa am zis şi eu până nu m-am prins în hora discuţiilor aprinse şi m-am convins că ridicolul merge braţ la braţ cu tragicul în această afirmaţie... cedându-şi locul din când în când!

Nu voi vorbi despre politică, căci m-am cam săturat de ea în ultima perioadă. Şi nici despre religie, căci credinţa în Dumnezeu nu toţi o au şi nu vreau să creez polemici care nu-şi au rostul pe marginea importanţei acestui subiect!

Să ştiţi că arta mă preocupă... muzica lui Verdi sau picturile lui Van Gogh, romanul lui Dostoievski sau poezia lui Stănescu, dar despre artă voi vorbi altă dată, nu şi acum. Căci acum voi începe să rostogolesc cuvinte crude, biciuitoare despre o dramă a muţeniei sau despre o pantomimă al cărei singur actor devine, inconştient, un popor, poporul român situat în stânga Prutului.
Pantomima mi-a provocat întotdeauna o stare de angoasă ininteligibilă. Mă îngrozea neputinţa acestui personaj de a se exprima prin cuvinte, neputinţa de a vorbi clar şi răspicat despre gândurile pe care ţinea să le sugereze prin abundenţa gesturilor, sporind şi mai mult nedumerirea spectatorilor. Vă văd nedumeriţi... să nu fi înţeles încă mesajul meu? Să fiu oare din nou un Pantomim? Să nu fi înţeles încă faptul că noi am devenit de-a lungul timpului actorii muţi ai unei piese de teatru ce poartă titlul Dramă, în care fiecare dintre noi devine un Crist ce-şi poartă crucea transmisă din generaţie în generaţie, din tată în fiu? Oare nu este dureros să porţi în fiecare zi o coroană de spini ce-ţi sângerează fruntea, oare nu este dureros să fii biciuit de umilinţele şi compasiunile celorlalţi că nu ai o limbă? Cu ce am greşit?! Să fi fost un blestem?!
Astfel, ne rotim înnebuniţi în eternul cerc al muţeniei, mimând trăiri şi sentimente ce nu pot fi exprimate într-o formă lămurită, dar pe care încercăm totuşi să le conturăm într-o limbă care oricât de corectă ar fi, nu mai are aceeaşi sonoritate sau accent românesc.
Ştiţi oare care a fost motivul pentru care am plecat sau venit (nu mai ştiu) în România la studii? Ştiţi care a fost motivul pentru care am părăsit familia, locurile natale? Pentru a învăţa să vorbesc româneşte, pentru a-l recita pe Eminescu, Blaga într-o limbă pură, românească.
Fiecare zi în România e o nouă confruntare. Te confrunţi cu nedumerirea ce o citeşti în ochii celor care te ascultă şi încearcă să desluşească mesajul pe care încerci să-l transmiţi. Dar, în pofida eforturilor depuse pentru a te face înţeles, eşuezi, astfel încât ochii clari ai interlocutorului sunt adumbriţi de întrebarea: „Ce vrea să spună? Oh Doamne, a fost din nou un mesaj criptic.“ Să fi fost accentul de vină? Dacă ar fi numai accentul...
De fapt, e vorba despre cuvintele care ne sunt atât de Stâlcite, motiv pentru care suntem sculptori anonimi ce-şi cioplesc sau cizelează propriile stâlpuri de piatră.
Şi totuşi, a doua zi porneam ca un Sisif din nou pe drumul zădărniciei.
Deveneam parcă mai încrezătoare când, întorcându-mă acasă, auzeam pe stradă, la televizor, oameni care duceau aceeaşi luptă ca şi mine în încercarea de a vorbi o limbă frumoasă, şi nu un dialect schimonosit, ciuntit de rusisme, moldovenisme şi alte atâtea – isme. Însă încrederea mi-a dispărut de curând, când opiniei publice i-a fost supusă atenţiei un fenomen ciudat: apariţia „unui dicţionar“ la fel de schimonosit ca şi limba celor care ne conduc ţara.
Până mai ieri eram mândră că sunt moldoveancă, chiar dacă mă stânjeneam ori de câte ori eram întrebată: „Ce naţionalitate sunteţi?“ Suna atât de bizar să spun Moldoveancă, încât răspundeam prin „Sunt Româncă din R. Moldova.“
Încercam să mă laud în faţa colegilor mei cu ceea ce a mai rămas din Moldova descrisă în vechile manuale de geografie: cu vii şi livezi, pământuri roditoare, hore şi fete frumoase. Fără viile şi livezile de odinioară, dar totuşi cu vinuri jucăuşe, cu aceeaşi oameni frumoşi la chip şi la suflet, Moldova există.
Credeam că astfel voi înălţa Moldova, dar se pare că m-am înşelat. Moldova se găseşte în „Zodia Cancerului“ (vezi Sadoveanu), se retrage treptat în beznă şi se stinge sub ochii noştri.
Azi apare un dicţionar bizar moldo-român care ar legitima limba moldovenească ca limbă de stat, ieri a apărut o istorie a Moldovei, mâine ce ne mai aşteaptă?
Dacă îşi închipuie Cineva că vom renunţa la melodia limbii române în favoarea unei limbi moldoveneşti inventată sau inexistentă, atunci dă dovadă de o mare Futilitate (neologism ce provine din limba franceză – futilité –, lipsă de seriozitate) sau se lasă pradă Utopiilor (neologism, himeră, iluzie, vis în van), căci noi nu abandonăm Sărbătoarea Limbii Române şi refuzăm să credem că nu suntem români.
Concluzie: sunt o mare naivă. Şi eu care credeam că limba de stat e limba Română, şi eu care credeam că istoria noastră e o istorie a Românilor, şi eu care credeam că într-o zi nu va mai fi necesar să-mi schimb accentul şi „vorba“ ori de câte ori trec Prutul...

P.S.: Suntem români şi punctum....iar vehemenţa cu care unii neagă acest lucru nu mă face să cred mai puţin sau să mă îndoiesc de veridicitatea enunţului eminescian!!

Şi....apropo, moldoveneasca NU există...am simţit nevoia să reamintesc acest lucru!!!