Republica Moldova va fi invadată de tancurile rusești în 2016

31 octombrie 2011
Publicația britanică Daily Mail scrie astăzi: ”Când istoricii din viitor vor analiza evenimentele care au loc în prezent, cu siguranţă vor spune că punctul de cotitură a fost Octombrie 2011. Mai precis, summitul liderilor europeni de la Bruxelles, care a 14-a oară au încercat să salveze Zona euro”.
Aşa începe scenariul apocalipsei imaginare, prezentat de publicaţia britanică, care se va termina cu ruinarea Uniunii Europene în 2018.
Potrivit Daily Mail, în prezent, summitul de la Bruxelles pare a fi un eveniment trivial, care în curând va fi uitat de toată lumea, însă nimeni nu-şi dă seama ce consecinţe va avea acesta.
În februarie 2012, va fi evident că acţiunile pentru a salva zona Euro au eşuat. În Grecia, protestele împotriva măsurilor de austeritateale ale guvernului se vor transforma în lupte stradale, în timp ce cea mai mare parte din Europa de Vest va fi scufundată într-o recesiune fără precedent. Guvernul grec va anuţa ieşirea din zona Euro. Pentru a calma spiritele, Franţa şi Germania vor trimite câte 5 mii de pacificatori în statul elen.
De celalaltă parte, în est, Rusia renaşte vechiul imperiu din ruinele visului european. Putin declară: “Criza europeană este o oportunitate pentru Federaţia Rusă. Zilele de umilinţă sunt în trecut. Imperiul nostru va fi reînviat”.
Daily Mail mai scrie că la 12 august, 2015, trupele ruseşti vor trece hotarul cu Letonia pentru a ”asigura ordinea”. Ţările europene vor refuza să intervină. În 6 luni ”pacificatorii” ruşi vor intra în Estonia, iar în martie 2016, armata lui Putin cotropeşte Lituania, Belarus şi Moldova.
Istoricul britanic Dominic Sandbrook scrie în această previziune prezentată de DailyMail că preşedintele francez Nicolas Sarkozy, se crede o reîncarnare a lui Napoleon şi va amenda Constituţia pentru a rămâne preşedinte pentru al treilea termen. În 2017, Belgia va fi cotropită de Franţa. Ulterior, ajutată de trupele spaniole şi italiene, finanţarea germană şi susţinută de ruşi, armata franceză va trece Canalul Mânecei.

sursa: Basarabia de după independență cu referință la dailymail.co.uk

Conferință: „Continuitatea Neamului Românesc în Transnistria”


Pe data de 01.11.2011, la ora 18.00, la clubul Muzeului Țaranului Român, București, este organizată o conferință despre “Continuitatea Neamului Românesc în Transnistria”. Organizatori: Institutul “Frații Golescu”.

Dl Mihai Nicolae, directorul Institutului “Frații Golescu” va prezenta un film inedit de 25 minute despre “Mișcarea de la Balta” (“Cealaltă Transnistrie”).

Vor fi prezentate argumente privind continuitatea neamului românesc în Transnistria, publicațiile românești ce se tipăreau în Transnistria în perioada guvernării românești a Transnistriei (1941-1944).

Intrarea este liberă.

Fanii echipei Zimbru Chișinău i-au comemorat pe Ion și Doina Aldea Teodorovici [FOTO]

30 octombrie 2011

Astăzi, la începutul meciului de fotbal dintre Zimbru Chișinău și Sheriff Tiraspol, fanii chișinăuieni au afișat un mesaj dedicat soților Aldea Teodorovici, apostolii românismului din Basarabia, decedați acum 19 ani în urma unui accident dubios în comuna Coșereni, România.
foto: Mariana Galben

Azi se împlinesc 19 ani de la moartea soților Aldea-Teodorovici

În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992 s-au stins din viață marii artiști ai neamului nostru - Doina și Ion Aldea-Teorodovici. Cei doi au decedat în urma unui tragic accident rutier care a avut loc la 49 de km de București, în apropierea localității Coșereni. În mașina se aflau patru persoane. Șoferul și însoțitorul au scăpat fără nicio zgârietură în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.

Ion și Doina au au militat pentru unirea Basarabiei cu România. Aceștia au promovat revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cântat despre limba română, Eminescu. 

La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici au cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună următoarele: "Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre". 

În mai 1992, împreună cu poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul. S-au aflat la o distanță de circa 300 de metri de tancurile și lunetele inamicilor. 




Sursa: UNIMEDIA

Uniunea Eurasiatică - proiect geopolitic sau ”vis electoral”?

29 octombrie 2011
Lansarea idee formării unei Uniuni Eurasiatice de către Vladimir Putin, prin intermediul unui articol publicat în ziarul “Izvestia”[1] trebuie privit în contextul alegerilor prezidenţiale în Federaţia Rusă.

Premierul rus reanimează ideea mai veche de transformarea Uniunii Vamale într-o Uniune Eurasiatică după modelul Uniunii Europene, în care s-ar integra statele CSI. În viziunea lui, această nouă organizaţie supranaţională ar urma să devină un spaţiu de legătură dintre UE şi Asia. În perspectivă, Putin vede în Uniunea Eurasiatică un mijloc de creare a unei comuniuni europene de liber comerţ de la Lisabona până la Vladivostok, ceea ce ar presupune şi integrarea spaţiului UE în Uniunea Eurasiatică.
Este greu să ne imaginăm o Uniune Eurasiatică în contextul în care Bielorusia[2] şi Kazahstan[3]deja se confruntă cu mari probleme din cauza participării lor la Uniunea Vamală. Bielorusia a fost nevoită să ridice taxele de import la nivelul celor din Rusia, sperând că vă putea achiziţiona gaz şi petrol la preţurile interne din Federaţia Rusă însă acest lucru nu s-a întâmplat. În Kazahstan taxele de import la produsele electrocasnice au crescut de 3-4 ori, iar la automobile de 30-40 de ori, au fost introduse taxe de import la produse alimentare (inexistente anterior), ceea ce a determinat o creştere catastrofală a preţurilor şi scăderea nivelului de trai. Ucraina şi Republica Moldova riscă să între într-un colaps energetic în cazul lansării în 2015 a proiectului SouthStream şi reducerea a cantităţii de gaze livrate[4]. Gazprom a respins propunerea preşedintelui Viktor Ianukovici de construcţie a gazoductului pe ţărmul ucrainean[5], ceea ce ar determina Kievul să respingă pe viitor ideea oricăror „uniuni” ale Kremlinului, care nu au nici un fundament economic reciproc avantajos. Aşa cum s-a întâmplat în ultimii 20 de ani, în relaţia sa cu Rusia, Republica Moldova este nevoită să se alinieze politicii externe a Ucrainei. În aceste condiţii, mai reală ar părea o „uniune intergalactică” decât o Uniune Eurasiatică.
Conform sondajelor sociologice, majoritatea cetăţenilor regretă destrămarea URSS. În acelaşi duh fiind şi “ruşii de pretutindeni” sau “compatrioţii ruşi” din spaţiul ex-sovietic. Iată de ce idea “restabilirii unui Imperiu măreţ” poate servi perfect în calitate de locomotivă electorală. Aici am putea face o paralelă cu “unionismul” lui Traian Băsescu, care a atras voturile românilor din afara ţării, fiind deplin conştient că nu poate realiza ceea ce a promis. În cele din urmă, aşa este electoratul: el nu are nevoie de soluţii la problemele socio-economice, ci de „vise”. Să nu uităm că Putin, Băsescu sau Voronin sunt doar nişte furnizori de „vise politice”. Astăzi, potrivit Centrului sociologic Levada din Federaţia Rusă, 60 la sută din ruşi regretă destrămarea URSS. Sociologii explică acest fenomen prin dorinţa de stabilitate şi neîncredere în viitor[6]. În acest context, mesajul lansat de Putin are un caracter pronunţat electoral. Acelaşi lucru evidenţiază şi Aleksand Dughin, în cadrul unui interviu[7].
Vladimir Putin are nevoie de o revenire spectaculoasă la tron. Cu toate astea, atmosfera din Rusia nu mai este cea care a fost în 2000, după plecarea lui Elţin. După eşuarea aşa-numitului “Front popular”, Vladimir Putin are nevoie de un vis care ar scoate ruşii din plictiseală şi pesimism, de un val de entuziasm care l-ar legitima nu atât în calitate de “lider naţional”, cât în calitate de “Împărat al Eurasiei”. Totuşi, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Conform ultimelor sondaje de opinie din Rusia, 29 la sută din ruşi ar dori revenirea lui Putin, 11 la sută – ar dori ca Medvedev să rămână preşedinte, iar 27 la sută nu ar dori nici pe unul, nici pe altul[8] – această categorie de cetăţeni ar putea crea mari probleme pe viitor. Ruşii s-au plictisit, vor şi ei o schimbare.
În pofida mesajelor „de uz intern”, Federaţia Rusă vrea să se integrează în spaţiul economic european, iar statele din fosta URSS nu mai reprezintă o prioritate. Rusia are de rezolvat propriile probleme economice şi socio-demografice.



[1] http://izvestia.ru/news/502761
[2] http://www.km.ru/bsssr/2011/07/13/otnosheniya-rossii-i-belorussii/ot-tamozhennogo-soyuza-belorussiya-terpit-lish-ubyt
[3] http://www.rosbalt.ru/exussr/2011/09/29/895444.html
[4] http://www.adevarul.ro/moldova/economie/Proiectul_South_Stream-va_lasa_Ucraina_si_Moldova_fara_tranzit_de_gaze_0_437956220.html
[5] http://www.km.ru/biznes-i-finansy/2011/09/16/yuzhnyi-potok/gazprom-otverg-ideyu-stroitelstva-yuzhnogo-potoka-po-terri
[6] http://www.dw-world.de/dw/article/0,,15246605,00.html
[7] http://rossia3.ru/news/2011/10/04/15:59:50
[8] http://www.levada.ru/03-10-2011/tandem-putina-i-medvedeva


autor: Octavian Racu

Neocomuniștii, reformarea PCRM-ului ori joaca de-a puterea și democrația europeană


Pentru R.Moldova,trâmbiţata democraţie este mai mult un ideal decât o realitate. Realitatea este alta—mimarea reformelor, mimarea democraţiei şi lupta pentru putere.Dacă puterea politică este „dulce”, precum se spune, atunci este clar de ce şi lupta pentru obţinerea ei este atât de crâncenă.

În esenţa sa, democraţia din R.Moldova, a apărut la orizont mai mult ca o reglare de conturi ori o râfuială politică contra dictaturii şi totalitarismului fostului partid unic - cel comunist. Din păcate şi Alianţa pentru Integrare Europeană s-a constituit preponderent pe principiul ” duşmanul duşmanului meu îmi este prieten”. Iată adevărul, în ultimă instanţă şi o temă aparte pentru viitoarele analize.
De ce partidul comuniştilor nu poate fi reformat?
Partidul comuniştilor din R.Moldova este exponentul unei anumite forme de putere- dictatura, autoritarismul şi burghezia. Că s-a făcut spectacol din aşa –zisa reformare a PCRM-ului este puţin spus. S-a făcut chiar un congres de partid la care s-au adoptat rezoluţii impunătoare şi răsunătoare despre reformarea partidului în cauză, unele prevederi din program chiar au izul reformelor şi doar atât. În rest ce-a urmat. Nimic, dar spectacolul a fost, a avut răsunet şi laude chiar şi din partea Moscovei, reprezentată prin politologul M.Deleaghin:–„Programul comuniştilor moldoveni, discutat astăzi, este un document contemporan, care postulează ideile liberalismului comunist” – a comentat noul program al PCRM, invitatul Congresului al 6-lea al formaţiunii, directorul institutului rus de probleme ale globalizării, Mihail Deleaghin.
După ce Voronin rămase fără hăţurile puterii , actualitatea temei un timp predomina în societate.Că Voronin să plece din fruntea partidului, că să fie schimbate simbolurile partidului etc. Din 2008 se tot vorbeşte despre un „ nou PCRM”. Nu s-a mai produs nimic, decât o frumoasă mimare. Altfel nici nu putea fi, pentru că acest partid întruchipează un sistem, o istorie de secole, o doctrină, o „ nălucă ce umblă prin Europa”.
Însăşi analiza scrutinelor electorale petrecute în acei 20 ani de independenţă ai R.Moldova este convingătoare în acest sens. După mine, nu prea conteză sub ce simboluri politice au evoluat comuniştii. Deghizaţi în spice,hulubaşi,furnici,trandafiri, rândunici, socialişti, statalişti s-au… lichele, toţi ei au fost şi au rămas „ copii sistemului”. Odată ce sistemul a rămas integru şi de neatins, nu putea ca societatea să se schimbe atât de uşor.
Practic, aceleaşi figuri politice au rămas, strecurându-se subtil mai prin toate noile partide politice. Ca şi la piaţa „second hand”—unele haine, chiar şi de mâna a doua, mai sunt bune pentru cineva şi se cumpără. Dacă comuniştii sunt votaţi majoritar de către nostalgici, de către pensionari şi acei ce trăiesc din ajutoarele sociale ori şi mai nou, din „ cadouri” oferite în pungile cu slogane, de ce-ar mai fi nevoie de reformare.
Privind geografic, vedem că nici localităţile nu se prea reformează în acordarea de voturi comuniştilor şi neocomuniştilor. Rămân în topuri Bălţul, Cahul, Bugeacul, multe raioane nordice etc. Electoratul, rămas în aşteptare, pasiv la unele schimbări din societate, în fond, nici nu prea reacţionează la ele. Marea majoritate a electoratului a rămas îmbibată cu vechile lozinci populiste şi demagogice încă din secolele trecute despre consruirea comunismului fără clase şi proprietate privată, dar cu îndestularea tuturor cerinţelor materiale pentru un trai decent.
Să ne amintim despre eşuarea referendumului din 5 septembrie 2010 când în Republica Moldova a avut loc Referendumul constituţional privind alegerea directă a şefului statului. Alegătorii erau chemaţi la urne pentru a răspunde la întrebarea “Sînteţi pentru modificarea Constituţiei care să permită alegerea Preşedintelui Republicii Moldova de către întreg poporul?”, votând pentru una din opţiunile: “Pentru” sau “Contra”.
Am văzut că poporului ” moldovenesc” nu-i prea arde a democraţie şi schimbare. A zis ” tătuca” Voronin şi alţi neocomunişti din alte partide politice că nu trebuie să voteze–i-au ascultat, precum în acei 8 ani, au stat liniştiţi şi ” îndestulaţi ” cu de toate . N-au cerut nimic de la comunişti, acuma văd că este slut de tot şi mai flutură pancarde-vor drepturi, pe când au ignorat un drept constituţional de a-şi alege singuri şeful statului.
Însuşi faptul că electoratul a dat ascultare comuniştilor de a boicota referendumul este deja o dovadă în plus că PCRM nu se repede spre reformarea sa şi spre reforme în societate. Le convine o societate conservatoare, căci şi societatea ca atare vrea să „ trăiască ca înainte” cu cârnaţul de două ruble şi pâinea de 16 copeici. De aici şi concluziile:- în aceşti 20 ani de independenţă PCRM-ul a fost mai mult reprezentantul unei atitudini ale societăţii conservatoare decăt un producător de interese ale poporului spre reforme. Stabilitatea, atât de mult râvnită şi afişată de ei, convine întocmai unei mari părţi ale electoratului nostalgic, îmbâtrănit şi conservator. Poate, nu atât convine lui Vladimir Voronin toată conservarea aceasta, cât poate fi benefică în continuare pentru întreg partidul comunist. Cu certitudine această stare, în care se menţine PCRM-ul la ora actuală , este benefică şi pentru aripa tânără din acest partid. Îi convine deoarece electoratul lor tradiţional este foarte abil şi uşor menţinut în albia firească de conservare şi manipulare. Pentru a menţine şi a câştiga în continuare electoratul nu este nevoie de prea mult efort intelectual ori de a reforma partidul. Însuşi faptul, că-l văd ori îl aud vorbind pe un Munten, Muşuc, Petrenco…, este destul pentru a şti pentru cine să voteze.
Dacă electoratul lor este „ proletariatul” de ce să nu menţină în topuri şi aşa-zisa „ dictatură a proletariatului”? Stabilitatea şi liniştea mereu votată în aceşti 20 de ani de independenţă nu este o realizare a comuniştilor actuali din R.Moldova. Ei culeg doar roadele istoriei. Toate sunt produsul unui întreg sistem, este o marfă a istoriei.
Aşadar, logica ne spune că PCRM nu poate merge conştient la reformarea sa interioară. Dacă face acest pas va fi unul mortal. Cine crede astăzi în balivernele lor populiste şi demagogice se înşală amarnic. Zgomotul şi spectacolele făcute de ei astăzi în parlament ori în societate, privind alegerea şefului statului este o capcană. Cine va nimeri în ea va înţelege că bolşevicii aşa de „ buna ziua” n-au cedat şi nu cedează puterea. Mai mult ca atât, ei nu prea recunosc alianţele, coaliţiile ori cedările fără preţ.


Maria Herța

Stema Țării Moldovei

28 octombrie 2011

Capul cel de bour, de fiară vestită, Sămnează putere ţări nesmintită.
Pre câtu-i de mare fiara şi buiacă, Coarnele-n păşune la pământ îş pleacă.
De pre chip să vede buorul ce-i place, C-ar vrea-n toată vremea să stea ţara-n pace.
(Dosoftei, Stihuri la luminatul herb al Ţării Moldovei)

Apariţia primelor steme româneşti este plasată, potrivit actualului stadiu al cercetărilor heraldice de la noi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Exceptând vechea stemă a Transilvaniei, care, iniţial, a fost de concesiune, deoarece provincia însăşi se afla pe-atunci sub suzeranitatea dinastiei angevine, celelalte steme româneşti voievodale şi statale, au fost din capul locului de asumpţiune, menţinându-se ca atare pe întreg parcursul istoriei noastre medii şi moderne. Cele mai vechi mărturii ale acestora aparţin heraldicii sigilare, apoi, în ordine cronologică, emisiunilor monetare, vestigiilor epigrafice, operelor manuscrise şi, în sfârşit, tipăriturilor.

În Moldova cele mai vechi reprezentări ale stemei statale sunt furnizate de o emisiune monetară din vremea lui Petru I, datată imediat după 1377, dar cele mai concludente dintre ele emană tot de la heraldica sigilară şi sunt doar cu câţiva ani mai târzii.

Este vorba de o stemă imprimată în pecetea unui document extern ieşit din cancelaria aceluiaşi voievod la 1387 şi de alta pe care ne-a păstrat-o intactă pecetea unui hrisov intern de la Roman I, cu data de 30 martie 1392. În ambele reprezentări, stema statală a Moldovei se compune dintr-un scut, pe suprafaţa căruia este modelat recontre un cap de bour, cu stea între coarnele scurte şi recurbate, flancat la nivelul fălcilor de lună, în stingă, şi de soare, în chip de roză, la dreapta.

Acesta este cel mai vechi tip de herb moldav, perpetuat, cu diverse variaţii stilistice şi compoziţionale, până în epoca modernă, considerat de unii cercetători varianta restrânsă a stemei statale moldoveneşti, iar de către alţii adevărata stemă statală a Moldovei, în comparaţie, se înţelege, cu varianta dezvoltată sau compusă, despre care cei din urmă afirmă, dar fără să demonstreze convingător, că nu ar fi statală, ci numai dinastică sau domnească. Fără să intrăm în amănuntele acestei discuţii, se impune totuşi să precizăm că varianta dezvoltată nu a coexistat dintotdeauna cu cea restrânsă, ceea ce, potrivit opiniei citate, ar putea conduce la concluzia eronată că până la apariţia ei dinastia Muşatinilor a fost lipsită de blazon.

Ulterioară, aşadar, variantei restrânse, stema dezvoltată a Moldovei apare abia în epoca lui Ştefan cel Mare, fiind atestată, mai întâi monument epigraflc, pe o pisanie încastrată la 1476 în zidul Cetăţii Albe. De aici înainte ea se va regăsi frecvent în primul rând în vestigii epigrafice şi ceramice, mai rar în gravuri metalice şi în manuscrise, niciodată în vreo emisiune monetară şi numai într-un singur caz în heraldica sigilară, pe o bulă de aur din 1575, de la Petru Şchiopul.

În toate aceste categorii de mărturii, cu inerente variaţii stilistice şi compoziţionale de la una la alta, stema dezvoltată a Moldovei se alcătuieşte dintr-un scut, despicat sau jasciat, timbrat de un coif în poziţii variabile, deasupra căruia se arcuieşte - în chip de cimier - grumazul conturnat al bourului, cu capul reprezentat frontal sau din profil trei sferturi şi cu o stea între coarnele recurbate, al cărei număr de colţuri nu este întotdeauna acelaşi. Variabile sunt de asemenea poziţiile soarelui şi lunii, după cum nici mobilele scutului nu sunt întotdeauna aceleaşi. Cel mai frecvent, în câmpul acestuia apar cruci duble, roze şi crini, ale căror provenienţe şi semnificaţii sunt prea puţin cunoscute acum. Inconstantă este şi prezenţa lambrechinurilor, dar atunci când apar ele se desfac dinspre grumazul bourului şi coboară asupra coifului cu vădite efecte decorative.

O piesă importantă vine din blazonul basarabilor – este globul la mijlocul scutului heraldic. Detaliu foarte important care va contribui la argumentarea rădăcinilor dinastice ale mușatinilor. El apare și pe monedele lui Petru I Mușat. Uneori acest glob e plasat deasupra scutului, pe capul sau urechile bourului. Nu se poate admite că acest glob e un soare sau o umbră a lui, fiindcă soarele din stemă lui Ștefan cel Mare ne arată că el se referea șa bogdanești și la angevini. Globul poate reprezenta o monedă (nu este prezent tot timpul și nu se insistă asupra lui). Moneda simboliza suveranitatea seniorului și dreptul lui de a bate moneda pe teritoriul său.

Discuţii ample s-au purtat şi se mai poartă încă în legătură cu obîrşia stemei statale a Țării Moldovei, ajungându-se la concluzia că elementele definitorii ale acesteia - capul de bour anturat de aştrii zilei şi ai nopţii - au rădăcini adânci în istoria poporului român, care pot fi urmărite, pe căile sugestive ale unor vechi legende şi vestigii arheologice, până în miturile strămoşilor noştri geto-daci. Cu imaginea unui cap de bour erau decorate la daci diverse obiecte de podoabă, pe câtă vreme la romani imaginea unui cap de taur constituia emblema Legiunii a VII-a Claudia.

Câteva exemplare, deosebit de izbutite, ale stemei Moldovei, în variantă dezvoltată, se păstrează la Mănăstirea Putna. Dintre acestea, stema de pe lespedea funerară a lui Bogdan şi Petru aparţine sigur epocii lui Ştefan cel Mare; stema din pisania de pe faţada estică a turnului de intrare în mănăstire este atribuită aceluiaşi voievod, dar cu unele rezerve neelucidate încă; un al treilea exemplar, încastrat acum în faţada estică a paraclisului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, provine de la Alexandru Lăpuşneanu, iar ultimul dintre ele, care nu este, de fapt, o variantă dezvoltată, ci o stemă reunită a Moldovei şi Ţării Româneşti, datează din 1757, de la Constantin Racoviţă şi se află pe faţada interioară a turnului de intrare. Aparţinând unor epoci atât de diferite, toate la un loc marchează, prin structura lor compoziţională, atât elementele constante şi definitorii, de mare persistenţă, ale stemei Moldovei, cât şi unele elemente schimbătoare ale acesteia.


Sursa:
www.putna.ro
Anuarul Muzeului National de Istorie a R. Moldova, 1992, Grigore Jitaru

Ion Antonescu. Transnistria.

27 octombrie 2011

Transnistia a fost considerat teritoriu delimitat artificial, ca ţinutul de dincolo de Nistru. Situat în sud-vestul Ucrainei, se întindea pe mai bine de 47.000 kmp între apa Bugului superior, a Nistrului, până la limanul Niprului, fiind delimitat la sud de Marea Neagră, iar spre nord de râurile Liadova, Niomjai şi Row, până la aşezarea Jmerinca.

Aşadar, la 19 august 1941, la Cartierul General al Armatei Române de la Tighina, Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, emite, ţinând seama de înţelegerea pe care a avut-o cu Hitler, actul prin care era instituită Administraţia Civilă dincolo de Nistru. De aci începe în această regiune devastată de război, în condiţii nebănuit de grele, opera de refacere, de organizare şi de canalizare a tuturor energiilor în munca titanică pentru înlăturarea distrugerilor războiului şi transformarea zonei într-un habitat uman complet refăcut şi renăscut.

„Consternare şi tristeţe, iată simţămintele ce le-am avut în suflet şi în minte, atunci, în 1941, când am trecut pentru prima oară podul de peste Nistru pe pământul de pe celalt mal, ce s-a numit Transnistria”, spune Olvian Verenca. Şi acum la atâţia ani distanţă, viziunea apocaliptică a ceea ce a lăsat în urma războiul mă urmăreşte cu durerea şi disperarea acelui început pe care-l vedeam sinistru, fără rezolvare, fără şansa unei reuşite. Metodele folosite de sovietici în a distruge totul în retragerea lor, m-a facut pentru prima oară să văd pe viu şi să înţeleg principiul pământului pârjolit – puţin spus – al distrugeri totale. Erau doar primii paşi făcuţi în noua regiune, zonă în care distrugerile nu au fost atât de cumplite din cauza înaintării repezi şi masive a trupelor româno-germane. Mai târziu, pe măsură ce noul guvernământ lua în primire teritoriul ce îi fusese hărăzit României spre a-l reface şi administra, efectele distrugerilor au apărut mai puternic, iar gravitatea lor aproape totală.

În întreaga regiune totul fusese sistematic distrus după un plan dinainte conceput şi executat. Principalele resurse de trai şi de viaţă – nu conta că populaţia va rămâne fără nici o sursă de trai – uzini, industrii şi fabrici, centrale electrice, surse şi reţele de apă din oraşe, până şi canalizările au fost scoase din uz prin dinamitare. Întreaga întindere a noi provincii, până şi în cel mai mic cătun dacă exista acolo o cât de mică activitate productivă, moara sătească, presa de ulei, sau diverse dotări alimentare au fost distruse prin incendiere sau dinamitare, iar în colhozurile sau sovhozurile utilajele de ori ce fel sau uneltele de lucrat şi recoltat, precum magazii şi depozitele care nu fusesera complet golite, erau arse dărâmate sau aduse în stadiul de a nu mai putea fi folosite. Se pare că la început de conflict, aici, s-a putut aplica şi pune în practică Hotărârea din 4 iulie 1941 a C.C.-P.C.U.S. şi a Consiliului Comisarilor Poporului, care prin instrucţiuni detaliate dădea dispoziţii cu privire la „crearea condiţiilor de nesuferit pentru duşmani” în caz de retragerea forţată a unităţilor Armatei Roşii.

În prima fază, în zonele unde s-a declanşat conflictul şi retragerea sovieticilor nu era încă precipitată, a existat timpul material pentru efectuarea distrugerilor, dar mai târziu, când înaintarea trupelor germane şi române a fost mai rapidă nu a mai fost timp material pentru astfel de operaţii, în schimb luptele aduceau cu ele alte nenumărate distrugeri. Un studiu publicat la vremea respectivă de ministerul Apărării Naţionale, prezintă o situaţie aproape incredibilă. Peste 85% din tot ce a existat acolo a fost distrus de către sovietici, prin incendiere dinamitare sau jefuire: primării şcoli, spitale, cazărmi, sedii administrative sau poliţieneşti, posturi de radio sau centrale telefonice, localuri de poşta, bănci, cooperative, băi comunale sau orăşeneşti, magazine de tot felul, muzee, teatre, cinematografe, gări şi căi ferate, căi de comunicaţii şi aeroporturi.

Generalul I. Antonescu a gândit înfiinţând Administraţia Transnistriei să nu implice factorul militar care era complet canalizat spre efortul de război ci să-i dea un caracter civil. Cu toate acestea era firesc ca în Odesa să fiinţeze în paralel cu Guvernământul civil, un comandament militar al Trasnisntriei, un comandament militar al Odesei, un comandament al Jandarmeriei care răspundea de paza şi ordinea întregului teritoriu. Exista de asemenea un comandament german, consilieri economici atât germani cât şi italieni precum şi ofiţeri de legătură pe lângă administraţie şi comandamentele existente.

Începându-şi activitatea în Transnistria, profesorul Alexianu pentru a nu pierde timpul cu o reorganizare greoaie şi rigidă propusă de germani, a lăsat şi folosit pentru început structurile administrative sovietice, modificându-le şi aducându-le treptat Ia standardele româneşti. Analizând din acest punct de vedere activitatea profesorului Alexianu în Transnistria, trebuie să observăm de la bun început că despre perioada Antonescu există o bibliografie bogată, cu studii valoroase, pe când despre Transnitria sunt foarte puţine lucrări care au studiat şi spus corect adevărul despre această regiune. Dar în 1993 cercetând corect pentru prima dată datele procesului din 1946, o adevărată analiză juridică şi politică a acelui aşa zis proces, o face magistratul militar, general Ioan Dan în extrem de valoroasa lucrare „Procesul Mareşalului Ion Antonescu” editura Tempus 1993, unde problema Transnistriei este analizată atent, corect şi cu multă imparţialitate, bazându-se chiar pe datele din dosarul de acuzare şi al hotărârii de condamnare.

Începând astfel într-o regiune devastată şi distrusă de război fără drumuri sau şosele practicabile, fără căi ferate şi mijloace de transport ca şi inexistente, deci în condiţii nebănuit de grele opera de refacere, organizare şi conducere a regiunii, s-a pus problema colaborării apropierii de populaţia locală şi câştigarea ei de partea administraţiei. Populaţia din această zonă a cunoscut într-o foarte mică măsură felul şi sistemul comportamental riguros al germanilor, iar comparaţia cu felul de a fi trataţi de români a înclinat puternic balanţa de a accepta modul de lucru românesc.

Iată, cum arăta George Alexianu într-un raport preliminar ce l-a înaintat conduceri statului, părerea sa despre atitudinea şi viaţa sub puterea sovietică:

„În acest teritoriu se vădeşte clar cum se trăieşte într-o lume în mod intenţionat rău alcătuită, în numele unei ideologii, strâmbe nereale şi criminale. Dacă acolo aveai îndrăzneala să vrei şi să crezi în altceva în afara canoanelor prescrise, în mod precis erai suspectat, arestat, judecat şi chiar expus de a primi cele mai grave pedepse. Câtă vreme erai ipocrit, ţi se dădea pace, nu-i păsa nimănui ce crezi. Totul era să nu te dai de gol, dar la educaţia şi mentalitatea ce le fusese inoculată, puţini mai erau aceia care aveau îndrăzneala să gândească sau să dorească altceva decât ce a fost declarat că este tolerat. Au fost din păcate nişte bieţi cobai asupra cărora s-au experimentat permanent tot felul de otrăvuri. Mai exact spus, în acest regim cu un instinct diabolic s-a priceput că pentru a-ţi mutila sufletul nu mai este obligatoriu să-ţi smulgă unghiile, este de ajuns să te facă să-ţi fie groază şi frică să spui altceva decât ceea ce este îngăduit, căci pentru ei altă cale şi lume mai bună nu exista. În raporturile pe care noua administraţie le-a avut cu populaţia civilă a regiunii, indiferent de unele accente mai riguroase şi mai autoritare ale diferitelor decrete şi ordonanţe emise în vederea bunei administrări a regiunii, întreg aparatul guvernământului a tratat populaţia locală cu multă înţelegere şi prietenie, fapt care a dus întâi cu oarecari reţineri, apoi, în foarte scurt timp, atunci când au înţeles că ceea ce au adus românii erau libertăţi, drepturi, înlesniri niciodată gândite sau visate sub regimul de oprimare comunistă, administraţia românească s-a bucurat de toată susţinerea.”

„Este meritul neîndoielnic al profesorului universitar Gheorghe Alexianu guvernatorul noii provincii, declara cu ocazia unei vizite făcute la Odesa, vice prim-ministrul ţării Mihai Antonescu de a fi conceput şi condus cu atâta tact şi înţelegere activitatea de refacere, normalizând în scurt timp prin realizări remarcabile în toate domeniile, viaţa economică, socială şi culturală a acestui teritoriu trecut atât de grav prin pârjolul lui Marte. Ajutorul atât de susţinut pe care noua administraţie a căpătat-o de la populaţia locală arată de asemenea că omenia ce a arătat-o faţă de el a avut un larg ecou în sufletele lor.

Pornind de la aceste stări de lucruri în scurt timp Transnistria a devenit o zonă căutată, un refugiu mai sigur al populaţiei din zonele administrate de germani. Mulţi intelectuali din Ucraina au venit clandestin la Odesa să-şi găsească un loc pentru aşi continua viaţa în linişte, au venit meseriaşi, artişti, profesori, medici, preoţi toţi care s-au putut strecura clandestin în Transnitria au făcut-o atraşi de felul de a fi al românilor, de omenia lor proverbială.”
Din revista ART-EMIS.RO
______________
[1] Arhiva M.A.P.N., fond 3463 dosar 80/41 volumul II pag 165 si următoarele


Foto: Gheorghe (George) Alexianu, guvernatorul Transnistriei

Sursa: www.mazarini.wordpress.com

Prinţul Charles al Marii Britanii: Sunt descendentul lui Vlad Ţepeş


Prinţul Charles se mândreşte că este descendent al sângerosului domnitor român şi a făcut publică şi linia de sânge care îl uneşte cu acesta: prin stră-străbunica sa, regina Maria, soaţă a regelui George al V-lea.
Până acum, prinţul Charles doar a făcut aluzii şi glume la adresa unei eventuale rudenii între el şi Vlad Ţepeş, cel care pentru cei mai mulţi străini este echivalent cu Dracula. Într-un documentar despre munţii Carpaţi, prinţul moştenitor al Coroanei britanice dezvăluie pentru prima dată că această legătură de sânge între el şi aşa zisul Dracula este una cât se poate de reală, prin intermediul stră-străbunicii sale, regina Maria.
Aşa se explică probabil şi fascinaţia prinţului Charles pentru Transilvania şi tradiţiile ei, prinţul ajungând să deţină din 2006 încoace trei proprietăţi în România, prima dintre ele fiind ferma de la Viscri, veche de 150 de ani. Ultima sa achiziţie este o casă cu cinci camere în satul Zalanpatak, despre care se spune că a fost fondat de unul dintre strămoşii săi valahi.
Prinţul Charles este un militant fervent pentru salvarea şi protejarea pădurilor din Transilvania, 250.000 de hectare de păduri virgine, unde, spre deosebire de restul Europei, încă mai trăiesc rarităţi precum urşii, lupii sau râşii şi alte 13.000 de specii. Pădurile virgine din Transilvania reprezintă 65% din tot ce a mai rămas de acest fel în Europa, iar prinţul Charles vrea să facă tot ce-i stă în putinţă să le salveze, pentru a nu ajunge şi ele precum cele din Scoţia şi Canada, care sunt fara vietuitoare, goale.
Prinţul Charles a apărut într-o emisiune britanică în care era promovat turismul românesc. Transilvania este prezentată ca fiind “un loc al mitului şi legendei” unde “urletul lupilor îţi dă fiori în aerul răcoros al nopţii”.
Până acum, prinţul Charles doar a făcut aluzii şi glume la adresa unei eventuale rudenii între el şi Vlad Ţepeş, cel care pentru cei mai mulţi străini este echivalent cu Dracula. Într-un documentar despre munţii Carpaţi, prinţul moştenitor al Coroanei britanice dezvăluie pentru prima dată că această legătură de sânge între el şi aşa zisul Dracula este una cât se poate de reală, prin intermediul stră-străbunicii sale, regina Maria.Aşa se explică probabil şi fascinaţia prinţului Charles pentru Transilvania şi tradiţiile ei, prinţul ajungând să deţină din 2006 încoace trei proprietăţi în România, prima dintre ele fiind ferma de la Viscri, veche de 150 de ani. Ultima sa achiziţie este o casă cu cinci camere în satul Zalanpatak, despre care se spune că a fost fondat de unul dintre strămoşii săi valahi.Prinţul Charles este un militant fervent pentru salvarea şi protejarea pădurilor din Transilvania, 250.000 de hectare de păduri virgine, unde, spre deosebire de restul Europei, încă mai trăiesc rarităţi precum urşii, lupii sau râşii şi alte 13.000 de specii. Pădurile virgine din Transilvania reprezintă 65% din tot ce a mai rămas de acest fel în Europa, iar prinţul Charles vrea să facă tot ce-i stă în putinţă să le salveze, pentru a nu ajunge şi ele precum cele din Scoţia şi Canada, care sunt fara vietuitoare, goale.Prinţul Charles a apărut într-o emisiune britanică în care era promovat turismul românesc. Transilvania este prezentată ca fiind “un loc al mitului şi legendei” unde “urletul lupilor îţi dă fiori în aerul răcoros al nopţii”.

sursa: realitatea.net

Dinastia Asăneștilor


În jurul anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor. Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială. Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră. El revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188. Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ioniță.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful. Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.

Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres. În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre. Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor. În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.
Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru. Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei. În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Bogdan Mateciuc
Sursa: FoaieNationala.ro

Testamentul Mareșalului Ion Antonescu: “Istoria să judece”

26 octombrie 2011

Testamentul olograf al Maresalului Ion Antonescu, scris in celula, la Palatul Regal, in noaptea de 23 august 1944: “Istoria să judece”

“Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.
I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

c. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.
Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-i pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.
Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.
Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.
M[areşa]l Antonescu
23.VIII.1944
Scris în celulă.

Sursa: Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150 – si Gheorghe Buzatu – Nicolae Ceausescu – Biografii Paralele. Stenograme si Cuvantari Secrete. Dosare Inedite. Procesul si Executia. Editura TipoMoldova, Iasi, 2011
via Ziaristi Online

Concert folk-rock în memoria cuplului Ion şi Doina Aldea Teodorovici

25 octombrie 2011

Un concert de muzică folk va fi organizat de un grup de tineri din Mişcarea Conservatoare, în memoria marilor artişti Ion şi Doina Aldea Teodorovici.

Evenimentul va avea loc duminică, 30 octombrie, ora 15.00, în parcul public Ştefan cel Mare. Tinerii artişti vor fi acompaniaţi de trupa basarabeană de rock “Condorii Negri”, care va veni şi cu un program de piese noi.

Pe lângă melodiile binecunoscute ale cuplului Ion şi Doina, vor răsuna piese din folkul românesc şi vor fi recitate versuri scrise de Grigore Vieru. Sunt invitaţi toţi amatorii de muzică bună!

Un top al rebelilor istoriei


Istoria este plinã de oameni curajoşi care au încercat sã iasã din tiparele epocii, revoltându-se împotriva conducerii politice şi condiţiilor sociale. Din multitudinea de exemple am ales oameni de rang mai modest şi cu formaţie militarã, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cu toţii legaţi de dezideratul nonconformismului şi provocãrii unor schimbãri istorice.
Spartacus (109-71)
Spartacus a fost cel mai notabil lider al sclavilor din al treilea rãzboi purtat de republica romanã pentru oprirea rãscoalelor. Se ştiu foarte puţine despre Spartacus înainte ca acesta sã se implice în rãzboi, iar sursele existente conţin adesea contradicţii. Spartacus s-a antrenat la şcoala de gladiatori (ludus) de lângã Capua, deţinutã de Lentulus Batiatus. În 73 a.Hr. îl gãsim pe Spartacus într-un grup de gladiatori care conspirã sã evadeze. Complotul este dezvãluit, dar aproape 70 de oameni reuşesc sã punã stãpânire pe bucãtãrie şi sã-şi croiascã drum afarã din şcoalã, capturând câteva care cu arme şi armuri. Sclavii eliberaţi au învins o micã armatã trimisã dupã ei şi au prãdat regiunea, înglobând în rândurile lor şi alţi sclavi pe mãsurã ce se retrag spre muntele Vezuviu. Grupul câştigã mai multe bãtãlii în frunte cu Spartacus, Crixus şi Oenomaus, dar legiunile romane ale lui Crassus pun capãt rãscoalei. Soarta lui Spartacus este incertã pentru cã trupul nu i-a fost gãsit niciodatã.
William Wallace (1273-1305)
William Wallace a aparţinut micii nobilimi. Conflictul sãu cu englezii a pornit din motive personale, dar în loc sã devinã un proscris, se transformã în rebel. Poziţia lui Wallace nu corespundea intereselor marii nobilimi scoţiene, care îl recunoştea pe regele Eduard I drept arbitru în luptele pentru succesiune. Wallace îl ucide chiar el pe William de Heselrig, şeriful de Lanark, rebeliunea începând oficial în 1297. Trupele sub comanda lui Wallace câştigã bãtãlii, în ciuda inferioritãţii numerice. Wallace a invins la Stirling Bridge, devenind Guardian of Scotland, titlu detinut pana la infrangerea de la Falkirk. In 1305 cade prizonier la Robroyston si este predat lui Eduard, care il executa pentru inalta tradare.
Zhu Yuanzhang (1328-1398)
Probabil cel mai de succes rebel din lista propusã este acest soldat chinez nãscut într-un sat sãrac, care îşi petrece o bunã bucatã de vreme cerşind şi experimentând personal dificultãţile cu care se confruntau mulţi concetãţeni. 4 ani stã într-o mãnãstire unde învaţã sã citeascã şi sã scrie. Mãnãstirea a fost distrusã în 1352, când trupele locale se revoltã împotriva dinastiei Yuan. Zhu s-a înrolat şi el în armata rebelã, chiar ajungând sã o şi comande. Pânã în 1357 Nanjing, capitala, este cuceritã. El devine împãrat sub numele de Hongwu, deşi a fost cunoscut mai degrabã dupã numele sãu de templu, Taizu. A fondat dinastia Ming, una dintre cele mai însemnate din China Anticã.
Pancho Villa (1878-1923)
Doroteo Arango, cunoscut mai târziu ca Pancho Villa, s-a nãscut şi el într-o familie modestã. La 16 ani îl împuşcã pe Lopez Negre, unul dintre proprietarii moşiei pe care se afla familia lui, pentru cã acesta a încercat sã îi violeze sora. Doroteo fuge şi intrã într-o grup de bandiţi, iar la începutul revoluţiei mexicane din 1910 se aflã în fruntea unei mari armate de cavalerie. Oopereazã cu generalul Huerta dar curând nu se mai înţelege cu el. Este condamnat la moarte, dar preşedintele Madero îi reduce sentinta la încarcerare. Doroteo scapã însã din închisoare, devenind guvernator al unuia dintre statele mexicane dupã înfrângerea lui Huerta. Mai târziu intrã în conflict cu SUA, unde conduce atacuri în New Mexico şi Texas. Pancho este asasinat în momentul într-o bancã din Parral unde se dusese pentru a procura banii necesari pentru plata soldaţilor.
Giuseppe Garibaldi (1807-1882)
Garibaldi a fost fiu de negustori şi iniţial a devenit cãpitan de vas. În 1834 participã la o insurecţie eşuatã, dupã modelul lui Mazzini, şi este nevoit sã plece în exil în America de Sud. Participã la nişte acţiuni de rebeliune în Brazilia înainte de a deveni comandant al flotei uruguayene într-o campanie împotriva preşedintelui. Ia parte şi la o acţiune militarã în timpul revoluţiei din Italia, apãrând Roma de francezi. Dupã finele revoluţiei în 1850, pleacã în SUA, de unde se reîntoarce în 1859. Pe 11 mai 1860, el şi alţi 1000 de voluntari debarcã în Sicilia, pe care o cuceresc cu ajutor britanic. Armata sa ajunge pe continent la un efectiv de 25000 de oameni. Garibaldi este prins însã, dar eliberat. Mai participã la nişte campanii militare, este ales ca membru al Parlamentului şi duce o viaţã de om foarte respectat.
Stepan Razin (1630-1671)
Razin a fost un lider cazac care a condus o rãscoalã majorã împotriva nobilimii şi birocraţiei ţariste. Cazacii erau proprietari de pãmânt legaţi de ocupaţia militarã, adesea în opoziţie cu puterea centralã. În 1670, Razin, când se duce sã dea raportul la sediul central de pe Don, deschide revolta împotriva guvernului, capturând Cherkassk şi Tsaritsyn. Dupã ce ia Tsaritsyn, Razin navigheazã pe Volga cu armata sa de 7000 de oameni. Ţinta era fortãreaţa de la Cherny Yar, aflatã între Tsaritsyn şi Astrakhan, pe care o iau fãrã prea multe dificultãţi pentru cã soldaţii de aici se revoltã împotriva ofiterilor şi se alãturã cauzei cazace în 1670. Dupã ce îi masacreazã pe toţi opozanţii, inclusiv pe prinţii Prozorovsky, transformã Astrakhan într-o republicã . în 1671 însã el şi fratele sãu Frol Razin sunt prinşi la Kaganlyk, ultima sa fortãreaţã ocupatã, şi duşi la Moscova, unde Stepan este executat în Piaţa Roşie.
Yemelyan Pugachev (1742-1775)
Pugachev era un cazac de pe Don, din acelaşi sat cu Razin. La 20 de ani îşi pãrãseşte familia şi porneşte spre râul Ural. Rebeliunea începe în 1773, când Pugachev se pretinde Petru al III-lea, soţul ucis al Ecaterinei a II-a. Rebeliunea a cuprins o zonã foarte întinsã, ocupatã de o armatã de 10000 de oameni. Pugachev a fost capturat de propriii sãi oameni, transportat la Moscova într-o cuşcã de fier şi executat public. Au avut loc atâtea execuţii în zona rãsculatã, încât populaţia s-a redus la o treime.
Jakob Rohrbach (1490-1525)
Jakb Rohrbach reprezenta ţãrãnimea germanã rãsculatã. S-a nãscut la Bockingen, lângã Heilbronn. Era şerb, dar izbuteşte sã-şi dobâbndeascã respect şi prosperitate, in ciuda conflictelor cu stãpânul sãu. La izbucnirea rãzboiului ţãrãnesc din 1525, devine comandant al unuia dintre detaşamente, având în subordine 8000 de oameni. Este capturat în luptã şi ars de viu.
Wat Tyler (1341-1381)
Este posibil sã fi fost un meşteşugar din Kent sau Essex. Motivul rebeliunii l-a reprezentat intenţia de a implementa capitaţia. Regele Richar al II-lea avea doar 12 ani atunci. Primul protest are loc pe 30 mai 1351 şi în iunie armata rebelã se deplaseazã spre Londra. Pe 14 iunie 1381, în timpul unor negocieri cu regele, rãsculaţii îi ucid pe lordul cancelar şi pe arhiepiscopul de Canterbury, Simon de Sudbury, precum şi pe trezorierul Robert de Hales. La urmãtoarea rundã de negocieri, Wat Tyler cade el victimã, pe 15 iunie 1381, lordului major londonez, William Walworth. Regele Richard al II-lea a promis sã rãspunã cererilor, dar nu se ţine de cuvânt. Singura sa concesie a fost renunţarea la termenul de capitaţie.
Guillaume Cale (1320-1358)
Cel mai probabil Cale a fost un ţãran din Mello, un oraş de la nord de Paris. Rebeliunea a început în1358, când o armatã de 5000 de oameni ia în stãpânire regiunea Beauvais, asasinând sute de nobili. Armata lui Cale aştepta armate regelui Carol al II-lea de Navarra pe dealurile de lângã Mello. Pe 10 iunie 1358, promiţând trecere sigurã, regele îi oferã lui Cale şansa de a purta negocieri în tabãra sa, ceea ce Cale acceptã. El îşi pãrãseşte linia de comandã, întãritã, intrând în cuibul nobiliar din care nu mai avea sã iasã. Cale a fost înfierat la Clermont unde este decapitat în piaţa publicã, unele surse menţionând încoronarea sa cu o coroanã înroşitã în foc
Irina Manea – Historia

Românii cresc, minorităţile descresc. Tendinţe şi schimbări în corpul social al Republicii Moldova

Institutul Republican Internaţional (IRI) la Chişinău a comandat, aşa cum obişnuieşte la fiecare jumătate de an, un nou sondaj naţional. Chestionarea pe teren a fost făcută de operatorii Magenta Consulting în perioada 20 august – 2 septembrie 2011, iar cercetarea a fost elaborată, coordonată şi analizată de Baltic Surveys/The Gallup Organization. Sondajul, având o marjă de eroare sub 3%, a cuprins un eşantion de 1200 de rezidenţi din Republica Moldova cu vârsta de peste 18 ani. Eşantionul a fost reprezentativ pentru întreaga populaţie după criteriile de vârstă, gen şi educaţie. În plus, datele au fost colectate prin interviuri faţă către faţă cu respondenţii. Două au fost rezultatele care ne-au atras atenţia. Acestea vizează aspectele identitare şi de autoidentificare, reflectând transformările produse la nivelul conştiinţei etnice, religioase şi lingvistice ale populaţiei noastre.
Aşa cum se remarcă în ultimii ani, populaţia are cea mai mare încredere în instituţia Bisericii. Rezultatele sondajului arată că 62 % dintre locuitori sunt favorabili Mitropoliei Chişinăului (Patriarhia Moscovei), iar 58 % sunt favorabili Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română). În acelaşi timp, 30 % dintre concetăţenii noştri sunt defavorabili Mitropoliei Chişinăului şi 32 % – Mitropoliei Basarabiei. Câte 8 % şi, respectiv, 10 % dintre respondenţi nu au exprimat nici o atitudine faţă de cele două instituţii bisericeşti care asistă religios populaţia aparţinând confesiunii dominante numeric din ţara noastră. Concluzia pe care o putem trage din aceste rezultate este că moldovenii tratează aproape identic cele două mitropolii ortodoxe, rusă şi română, neagreând diferendul sau competiţia jurisdicţional-canonică dintre ele. Faptul în sine demonstrează că diferendul canonic dintre cele două mitropolii şi patriarhii nu are cauze sociale reale şi este unul indus administrativ, de sus în jos.
Un alt tablou avem în cazul percepţiei propriei religii de către cetăţeni. Astfel, 86 % dintre respondenţi au declarat că practică „ortodoxia rusă”, iar 11 % – „ortodoxia română”. Cumulate, aceste cifre atestă un procent de 97 de ortodocşi pe ansamblul ţării. Aici lucrurile trebuie interpretate cu multă rezervă, întrucât, potrivit altor statistici, dar şi evidenţelor interne ale credincioşilor pe care le ţin cele două mitropolii ortodoxe, sub aspect jurisdicţional creştinii ortodocşi din Republica Moldova deţin ponderi de 25 % în cazul Mitropoliei Basarabiei şi de 75 % în cazul Mitropoliei Chişinăului. Aceste „cote jurisdicţionale” sunt fluctuante din cauza fenomenului de „migraţiune canonică” în ambele sensuri, cu o tendinţă net accentuată şi constantă de mişcare dinspre Mitropolia Chişinăului spre Mitropolia Basarabiei.Cel mai interesant aspect ne este prezentat de rezultatele privind identitatea etnică asumată. Astfel, 82 % dintre respondenţi se autoidentifică drept moldoveni, iar 7 % – ca români. Pe ansamblu, avem o cifră cumulată de 89 % de „moldo-români” şi un procent de 11 pentru toate minorităţile etnice luate la un loc. Ponderea minorităţilor etnice este de 4 % pentru găgăuzi, 2 % pentru ucraineni, 2 % pentru ruşi, 2 % pentru bulgari şi 1 % pentru cei care au indicat alte naţionalităţi. Rezultatele sondajului confirmă tendinţele naturale relevate de recensămintele generale ale populaţiei din 1989 şi 2004. Analizate comparativ, rezultatele oficiale ale celor două recensăminte au confirmat o creştere naturală anuală de aproximativ 1 % pentru populaţia majoritară etnic şi o descreştere naturală anuală tot de aproximativ 1 % pentru ansamblul minorităţilor etnice, ceea ce atestă acumularea unei diferenţe de 2% anual în favoarea majorităţii şi, respectiv, în defavoarea minorităţilor etnice. Pe durata celor 15 ani dintre recensămintele din 1989 şi 2004, ponderea populaţiei vorbitoare de limbă română a crescut de la 64,5 % la 78,1 %, acest fenomen acumulativ înscriindu-se într-o tendinţă generală atestată în toate statele postsovietice.
Din păcate, organizatorii sondajului comandat de IRI nu au inclus în chestionare întrebări privind limba vorbită de respondenţi şi felul cum o numesc aceştia. Republica Moldova este unul dintre puţinele state din Europa şi din lume în care populaţia prezintă răspunsuri discrepante atunci când se autoidentifică etnic, pe de o parte, şi lingvistic, pe de altă parte. Astfel, dacă la recensământul din octombrie 2004 doar 2,1 % dintre concetăţenii noştri au fost înregistraţi ca fiind de origine etnică română, un număr de 481 593 de persoane au fost înregistrate ca fiind vorbitoare de limbă română, ceea ce reprezenta atunci peste 16 % din ansamblul corpului social. Şi asta în condiţiile în care misiunea internaţională de observatori la recensământ a constatat că în 10 % din cazuri, recenzorii i-au determinat pe respondenţi să declare că sunt „mai degrabă moldoveni decât români” şi că vorbesc „mai degrabă moldoveneasca decât româna”. Cu siguranţă, numărul şi procentul celor care declară acum că vorbesc limba română este cu mult mai mare. Ţinând cont de tendinţele naturale din societate, s-ar putea ca la următorul recensământ general al populaţiei din 2014 să ni se ofere surpriza că peste 1 milion de concetăţeni se identifică drept vorbitori de română, la egalitate cu cei care se declară vorbitori de „limbă moldovenească” sau chiar peste numărul acestora din urmă. În această situaţie, clasa guvernantă de la Chişinău trebuie să aibă înţelepciunea de a găsi o formulă de conciliere a termenilor complementari, nicidecum opozabili, de român şi moldovean menţinuţi până acum într-o păguboasă relaţie de falsă adversitate. La asta obligă dinamica psihosocială şi etnolingvistică din Republica Moldova, o dinamică dintre cele mai mari pe continent. Este dinamica unui proces pozitiv de reabilitare identitară a populaţiei şi de afirmare a statului naţional.
Anul acesta toate cele 27 de state ale Uniunii Europene desfăşoară recensăminte ale populaţiei. Este mai mult decât regretabil că actuala coaliţie de guvernământ de la Chişinău, autoproclamată „pentru integrare europeană”, nu a decis sincronizarea Republicii Moldova cu statele UE şi organizarea unui nou recensământ general al populaţiei noastre. Cu atât mai mult cu cât peste 1 milion de cetăţeni moldoveni se află la munci în state ale UE, iar mai multe sute de mii deţin cetăţenia unor state membre ale Uniunii, cum sunt, în principal, România şi Bulgaria. O asemenea decizie ar fi fost îndreptăţită şi de un decalaj prea mare între recensămintele din 1989 şi 2004 (15 ani), precum şi de recomandările ONU pentru statele membre ca acestea să desfăşoare recensăminte nu mai rar decât o dată la 10 ani.
Republica Moldova este un stat care se schimbă surprinzător de rapid la faţă. Din acest motiv avem nevoie de „fotografii demografice” ale ei luate cât mai des cu putinţă. Nu este un moft, ci o necesitate reală. Rezultatele unui nou recensământ al populaţiei ar permite, pe de o parte, ajustarea politicilor culturale şi educaţionale la procesele identitare din societate, iar, pe de altă parte, ne-ar apropia mai mult de momentul eliminării falsei adversităţi dintre etnonimul „român” şi politonimul „moldovean”.

Autor: Vlad Cubreacov
Sursa: rgnpress.ro