TOP 10 cele mai înspăimântătoare locuri din lume. România, inclusă în clasament

30 ianuarie 2013



Fie că este vorba despre castelele bântuite de fantome, despre vampiri sau alte fenomene bizare, în aproape orice ţară sau cultură există mituri care îi fascinează în mod special pe turişti.
Astfel, locurile în care se presupune că au avut loc evenimente dintre cele mai ciudate sau înspăimântătoare întâmplări devin puncte de atracţie pentru cei pasionaţi de legende.
Un top 10 al celor mai terifiante astfel de aşezări a fost întocmit şi de publicaţia online World of Female, care nu a omis să includă în clasament şi un obicetiv turistic din România.
1. Catacombele din Paris (Franţa)
Cine s-ar fi gândit că sub frumoasa capitală a Franţei se află aproape 280 de kilometri de tuneluri ce adăpostesc un imens osuar? Acesta a fost înfiinţat cu secole în urmă, când mai multe cimitire de la marginea Parisului au fost desfiinţate pentru ca oraşul să poată fi extins. Astfel, osemintele a aproximativ 6 milioane de persoane dezgropate la vremea respectivă au fost mutate în osuarul construit în tunelurile unei foste mine.
Deşi ocupă doar o mică parte a reţelei de galerii subterane, „Imperiul Morţii” a devenit cunoscut drept cel mai înfricoşător loc din lume imediat ce a fost deschis publicului în anul 1876.
Multe grupuri de turişti au povestit că au simţit energii extrem de ciudate în timpul vizitelor în catacombe, că s-au simţit urmăriţi sau chiar că au văzut fantome. În plus, mai multe persoane care s-au aventurat în tunel au dispărut fără urmă.
2. Greyfriars Kirk Grave, Edinburg (Scoţia)
Cimitirul situat în partea de sud a Vechiului Oraş şi-a primit numele datorită lui Greyfriars Bobby, un câine ce a păzit mormântul stăpânului său timp de 17 ani de la moartea acestuia. Locul şi-a căpătat însă reputaţia după ce o serie de fenomene paranormale au avut loc de-a lungul timpului. Mulţi dintre cei care au vizitat locul au povestit că, în timpul nopţii, se pot auzi gemetele celor morţi şi că prezenţa fantomelor nu este doar o legendă.
Aici este îngropat şi Sir George Mackenzie of Rosehaugh („Mckenzie Poltergeist”), al cărui spirit ar fi rănit de-a lungul timpului mai multe persoane.
3. Pădurea Aokigahara (Japonia)
La poalele Muntelui Fuji, în partea de nord-vest, pe o suprafaţă de 35 de kilometri pătraţi, se întinde pădurea supranumită şi „Marea de Copaci”. Etichetată drept „una dintre cele şapte porţi spre Iad”, Aokigahara este locul în care aproximativ 500 de persoane se sinucid în fiecare an. Japonezii spun că pădurea este posedată de monştri şi alte creaturi bizare, dar şi că numeroase fenomene paranormale se petrec aici. În plus, din cauza depozitelor mari de fier, busosele turiştilor ce se aventurează în inima pădurii se defectează, lăsându-i pe aceştia să rătăcească în direcţii greşite.
Mulţi dintre turişti au dispărut pentru totdeauna.  
4. Auschwitz-Birkenau, Oswiecim (Polonia)
În lagărele de concentrare situate la circa 60 de kilometri vest de Cracovia se aproximează că 2,5 milioane de persoane au fost ucise în timpul nazismului. Camerele de gazare şi celulele sunt acum deschise vizitatorilor, însă mulţi dintre turişti au renunţat la tur din cauza sentimentelor şi senzaţiilor bizare pe care locul le trezeşte.
Mai mulţi oameni au căzut în depresie după o astfel de experienţă, iar alţii au povestit că au simţit atingerea unor „mâini invizibile” sau că au auzit şoapte. De asemenea, unii fotografi au surprins prezenţe ciudate în pozele realizate la Auschwitz-Birkenau.
5. Unit 731 Experimentation Camp, Harbin, Manchuria (China)
Unitatea 31 a găzduit activităţile de cercetare şi dezvoltare a armelor biologice intreprinse de Armata japoneză. În timpul celui de-al doilea război dintre Republica China şi Imperiul Japonez (1937-1945), medicii au realizat aici o serie de experimente umane ce au dus la moartea a sute de mii de persoane. Prizonierilor le erau injectate virusuri ce le provocau boli precum holera şi ciuma  bubunică, iar alţii erau supuşi intervenţiilor chirurgicale fără a li se face anestezie.
Cu un asemenea trecut, locul a fost catalogat unul dintre cele mai terifiante din lume, nu puţini fiind cei care au reclamat existenţa unor energii bizare sau a unor fenomene paranormale. De asemenea, când BBC a filmat un documentar, echipa de producţie a întâmpinat numeroase dificultăţi cu luminile, din cauza presupusei prezenţe a fantomelor.
6. Gettysburg, Pennsylvania (SUA)
Potrivit legendei, în timpul Războiului Civil din America, soldaţii aflaţi pe câmpul de luptă din Gettysburg au văzut fantoma lui George Washington pe un cal alb. Se spune că apariţiile bizare au loc şi azi, când fantomele celor care şi-au pierdut viaţa în locul respectiv li se arată oamenilor.
Fenomene ciudate au loc însă în întreg oraşul: casa lui Jenny Wade se spune că este încă bântuită, iar localnicii spun că aproape fiecare stradă ascunde o poveste bizară.
7. Galeriile Subterane din Edinburgh (Scoţia)
Construite iniţial pentru depozitarea hranei sau a altor bunuri, galeriile subterane din Edinburgh au fost abandonate din cauza umidităţii excesive. Astfel, locul s-a transformat ulterior în adăpost pentru oamenii săraci. Din cauza bolilor ce s-au răspândit rapid, sute de persoane şi-au pierdut viaţa în „subsolul” Edinburghului.
Astăzi, despre galerii se spune că sunt bântuite. Unii dintre cei care au vizitat locul au suferit răni sau zgârieturi ale căror provenienţă a rămas un mister. De asemenea, fotografiile realizate în interior au surprins prezenţe ciudate.
8. Colosseum, Roma (Italia)
Cel mai mare amfiteatru antic ce poate fi vizitat în zilele noastre ascunde şi el mistere. Unii dintre turiştii care au vizitat locul în care se luptau gladiatorii au povestit că au auzit şoapte sau că au simţit atingerea unor fantome. Alţii au mărturisit că şi răgetul leilor sau clinchetul armelor se aude uneori.
9. Castelul Bran, Transilvania (România)
Situat în Pasul Rucăr, la 30 de kilometri de Braşov, castelul a fost construit în vremea cavalerilor teutoni. Unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură medievală din România, castelul Bran este cunoscut în întreaga lume drept reşedinţa lui „Dracula” Vlad Ţepeş. Domnitor în Ţara Românească în anii 1448, 1455-1462 şi 1476, Ţepeş şi-a căpătat renumele din cauza cruzimii cu care îi pedepsea pe duşmani.
Legenda spune că fostul domnitor încă bântuie castelul Bran şi munţii din apropiere. De asemenea, fantomele celor care şi-au pierdut viaţa torturaţi la curtea lui Ţepeş ar rătăci şi azi în zona respectivă.
10. Spitalfields/Whitechapel, Londra (Anglia)
În estul Londrei, în perioda Evului Mediu, Spittalfields cunoştea o puternică dezvoltare comercială. În vreme ce majoritatea evreilor şi englezilor ce locuiau aici erau oameni bogaţi, Whitechapel era cunoscut drept adăpost al hoţilor, prosituatelor şi al oamenilor foarte săraci. În 1888, o serie de crime odioase petrecute în zona respectivă au uimit şi înfricoşat locuitorii. Atunci, patru prostituate - Mary Nicholls, Catherine Eddowes, Elizabeth Stride, Annie Chapman şi May Kelly – au fost ucise şi mutilate în decursul a patru luni ce aveau să rămână în amintirea tuturor drept “Toamna Terorii”. Autorul crimelor se presupune că a fost un bărbat poreclit “Jack Spintecătorul”, care nu a fost prins însă niciodată.
Oamenii spun că fantomele celor patru femei ucise bântuie şi azi oraşul.

“Niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!”

29 ianuarie 2013

Dialoguri fundamentale cu Teşu Solomovici, istoric, scriitor

Preşedintele Centrului Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv

”Niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!”
Din România, niciun evreu n-a pierit la Auschwitz!”

Teşu SOLOMOVICI - „Nu aştept decizia germană, mai ales în nebunia lor de a distruge evreimea europeană, declara Ion Antonescu. Ei bine, la 13 octombrie, când trebuia ca primul tren cu evreii din Arad să plece spre Auschwitz, trenurile şi locomotiva nu au sosit în gara de la Arad. Impacientat, Manfred Freiherr von Killinger, ambasadorul Germaniei, trimisul special al lui Heinrich Luitpold Himmler la Bucureşti, ofiţeri SS dădeau telefoane peste telefoane, nervi, aproape de apoplexie, dar autorităţile române nu răspund. Niciun şef al României nu răspundea la telefoanele agitate, disperate ale căpeteniilor naziste. În felul acesta, niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!
Din toată Europa, evreii erau încărcaţi în trenuri şi trimişi şi transformaţi în cenuşă şi fum. Din România, niciun evreu n-a pierit la Auschwitz!
13 octombrie 1942 este o dată miraculoasă pentru evreimea română. Este o dată despre care prea puţin vorbesc istoricii evrei. Ion Antonescu a dat dispoziţie că orice deportare evreiască încetează. De la 13 octombrie 1942, niciun evreu n-a mai fost deportat din Ţara Românească. Există unii istorici care spun, care interpretează acest gest antonescian astfel : “Ei bine, era căderea de la Stalingrad, războiul era pe sfârşite…”. Nu, nu era căderea de la Stalingrad. Stalingradul a căzut abia în ianuarie 1943, aproape şase luni mai târziu. La acea dată, armatele germane erau ocupante ale întregii Europe, armatele germane şi române luptau în Caucaz, se pregăteau de asaltul Stalingradului, deci decizia mareşalului Ion Antonescu trebuie căutată în altă parte. Nu pentru că i-ar fi iubit pe evrei a oprit el deportările. Antonescu a declarat foarte clar: “Eu nu-i iubesc pe evrei şi vreau ca să purific ţara de străini, de evrei, de unguri, de lipoveni, de ţigani, de tot elementul străin. Dar, în această politică a lui de purificare a României, Antonescu nu s-a gândit niciodată să adopte soluţia la care era presat de Berlinul nazist, adică “soluţia finală”. De acolo trebuie pornit la orice analiză când se vorbeşte ce s-a-ntâmplat la 13 octombrie 1942. El vedea, ca o soluţie pentru purificarea României, plecarea străinilor din România. Plecarea evreilor. Să plece cu toţii în Palestina, să plece-n America, să plece unde vor. Să nu rămână în România. Am insistat asupra acestui moment pentru că mi s-a părut interesant şi pentru ştiu că a existat întotdeauna în emisiunile de televiziune, de la diferite televiziuni, întrebarea: de ce credeţi că i-a salvat Antonescu pe evrei? Am vrut să accentuez, să insist asupra cuvântului “salvat”, pentru că nu a fost vorba de o salvare în sensul unei iubiri, unei subite filosemitii a mareşalului faţă de evrei, ci a fost pur şi simplu un calcul românesc, o exprimare a orgoliului românesc, a orgoliului mareşalului. El nu a suportat să vină nişte nemţoi, să vină nişte oameni din Berlin şi să dicteze ei ce să se facă în Ţara Românească cu evreii din România. Evreii din România sunt evreii mei, susţinea Antonescu. Rezolvarea problemei evreieşti este o problemă românească şi nu se va decide la Berlin.

“Fără ură şi fără părtinire. Am vrut să scriu o carte cinstită. Să mă pot uita în ochii cititorilor mei”.

Cartea mea atacă, tratează câteva probleme de mare îndrăzneală încât mi-e capul plin de cucuie din partea conaţionalilor mei, care nu văd bine că un evreu a scris această carte despre Antonescu. Am vrut să fiu istoric şi încă din antichitate un singur lucru se cerea istoricilor: sine ira et studio, fără ură şi fără părtinire. Aşa am vrut să fie scrisă această carte. Am vrut să scriu o carte cinstită, să mă pot uita în ochii cititorilor mei. Dacă am reuşit acest lucru, dumneavoastră o veţi decide. Tot anticii spuneau că fiecare carte are destinul ei. Destinul acestei cărţi dumneavoastră îl decideţi, cititorii. Am spus că multe lucruri puteau fi exploatate de mine contra mareşalului, dar n-am făcut-o. Un capitol întreg din carte vorbeşte despre “sifilisul” mareşalului. Dumneavoastră ştiţi că foarte mulţi au scris despre faptul că mareşalul ar fi fost bolnav de sifilis. Ei bine, vine Teşu Solomovici, un evreu, şi spune că nu este adevărat! Mareşalul Ion Antonescu era bolnav, suferea de o “boală misterioasă”. M-am încuiat la Arhivele Naţionale şi am cercetat cu luare aminte Arhiva Antonescu. Spre marele noroc al celor care studiază istoria vieţii şi a faptelor mareşalului s-au păstrat două documente esenţiale. E vorba de Registrul istoric al mareşalului Ion Antonescu, şase volume folio şi trei volume, Jurnalul mareşalului Ion Antonescu. O echipă de istorici erau ataşaţi cabinetului guvernamental ca să scrie tot ce se întâmplă cu mareşalul Antonescu 24 de ore pe zi. Aceste două documente esenţiale au fost salvate de un patriot. Când ruşii au pătruns în România şi au luat toată arhiva Antonescu, un arhivar patriot a ascuns Registrul istoric şi Jurnalul lui Antonescu, şi aşa s-au salvat pentru posteritate aceste două documente esenţiale. Am luat pagină cu pagină, şi Jurnalul şi Registrul, şi acolo scrie: azi, 14 octombrie 1941, mareşalul suferă de o indispoziţie, a rămas acasă. În altă dată a rămas acasă, nu a mers la serviciu, a avut temperatură. Acest lucru se repetă într-atât încât Hitler, îngrijorat că cel mai fidel tovarăş al lui de război, de luptă, de idei este suferind, i-a trimis propria lui bucătăreasă, care să-i facă mâncarea, bănuind că s-ar opera asupra lui o otrăvire lentă. Şi acest lucru este notat în Registru. Mai târziu, îi trimite doi medici celebri din Berlin să-l consulte. Apoi, i-l trimite pe cel mai bun doctor din Viena. Şase sau opt doctori celebri din România îl consultă adesea. Boala, sau bolile mareşalului Antonescu nu au putut fi detectate cu precizie, dar a fost bolnav. Nu a avut faza terţială a sifilisului şi acest lucru eu, Teşu Solomovici, îl spun clar şi răspicat în această carte.

“Mareşalul Ion Antonescu a fost împotriva a ceea ce Hitler denumea “soluţia finală”.

Ion BĂDOI - Domnule Teşu Solomovici, faceţi afirmaţii deosebite. Spuneţi că niciun tren din România nu a plecat spre Auschwitz încărcat cu evrei în timpul mareşalului Ion Antonescu…

Teşu SOLOMOVICI - Da, în cartea pe care am scris-o ( Mareşalul ION ANTONESCU - o biografie-) şi pe care o lansez la târgul de carte Gaudeamus 2011, m-am ocupat in extenso de acest aspect al aşa numitei salvări a evreimii române din vechiul Regat. E vorba de Transilvania de sud, Banat, Moldova, Muntenia, Dobrogea. Antonescu s-a opus planurilor germane, s-a opus presiunilor lui Himller, ale lui Adolf Eichmann, killer-ul evreimii europene, s-a opus ca evreimea română să fie transportată la Auschwitz. El a fost, de fapt, împotriva a ceea ce germanii, Hitler denumea soluţia finală. Nu din dragoste pentru evrei în mod deosebit, ci ca om de stat român, ca un om cu un orgoliu naţional fără margini, cu o fibră naţionalistă românească deosebită. El spunea că evreii din România sunt evrei cetăţeni ai României şi în România decid românii. În acest sens, el era pentru soluţia purificării României prin plecarea străinilor din ţară. Nu prin exterminarea lor. Prin plecarea străinilor, prin această sintagmă intra, de fapt, şi plecarea evreilor. Pentru evreimea română, acest lucru a fost miraculos şi-n acest sens se poate vorbi de miracolul care s-a săvârşit la 13 octombrie 1942 când mareşalul Ion Antonescu a spus nu, şi din acea clipă n-au mai existat deportări din Ţara Românească.

Războiul lui Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul sovietic a fost un război just, un război naţional, un război drept.

Ion BĂDOI - Domnule Teşu Solomovici, putea fi mareşalul Ion Antonescu altfel decât un om al epocii sale?
Teşu SOLOMOVICI - ( se gândeşte câteva clipe, îşi drege glasul uşor într-un zâmbet aproape imperceptibil, mă priveşte cu atenţie). E o întrebare capcană, domnule Bădoi!?

Ion BĂDOI - Nu, este o întrebare legitimă…
Teşu SOLOMOVICI - În epoca respectivă au existat două tabere. A existat tabăra democrată , care includea aliaţii, adică englezii, americanii, francezii liberi, polonezii liberi, neozeelandezii, australienii, canadienii, ruşii şi era cealaltă tabără, tabăra Axei, adică a Germaniei naziste, a Italiei fasciste…
Ion BĂDOI - Dar celelalte ţări democratice, aşa cum le numiţi dvs., şi aşa este, le numiţi corect, nu aveau un pământ românesc cotropit de către ruşi…

Teşu SOLOMOVICI - Tocmai acest lucru, cine va citi cartea mea, “Mareşalul Ion Antonescu - o biografie”, va observa că eu insist asupra acestui lucru. Războiul lui Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul sovietic a fost un război just, un război naţional, un război drept. Numai că, eu sunt de părere, şi ca mine, în privinţa asta, sunt de părere liderii istorici ai României, Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, care i-au trimis mareşalului nenumătare scrisori şi memorii prin care i-au spus că războiul românesc se termină la Nistru, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Antonescu, dintr-un exces de fidelitate faţă de Hitler, dar şi de uniforma militară şi megalomanie militară, a împins armatele române în război până în stepele Caucazului şi a provocat moartea a 600 000 de soldaţi. Implicit, a trebuit să administreze Transnistria, care a fost un cimitir pentru evreimea basarabeană şi bucovineană şi, în acest sens, a fost el judecat şi condamnat.

“Între evrei şi Antonescu nu va exista niciodată pace”.

Ion BĂDOI - Faceţi afirmaţii curajoase, nu neapărat pentru reabilitarea mareşalului Ion Antonescu, dar sunteţi într-o evidentă contradicţie cu aproape toată comunitatea evreiască din România şi din întreaga lume care vede în el un adevărat călău.

Teşu SOLOMOVICI - Nu, nu este vorba chiar de o contradicţie. Eu trag nădejde că oamenii luminaţi din conducerea comunităţii, liderii evreimii româneşti şi mondiale, istoricii conaţionali vor citi cu atenţie cartea şi vor vedea demersul sofisticat al cărţii. Eu nu-i ridic mareşalului Ion Antonescu o statuie, dar eu nu pot să nu recunosc că decizia lui îndrăzneaţă de la 13 octombrie 1942, prin care a spus Nu pretenţiilor asasine ale Berlinului nazist de a duce evreimea românească la Auschwitz, este un act istoric de netăgăduit. Şi eu trag nădejde că până la urmă, ca întotdeauna, adevărul va triumfa.
Ion BĂDOI - O parte a poporului roman, clasa politică românească, îşi asumă greşelile din timpul, să zicem, dictaturii antonesciene. Şi este drept să ne asumăm trecutul. Totuşi, se vede o încrâncenare din partea anumitor comunităţi evreieşti…

Teşu SOLOMOVICI - Nu e vorba de o încrâncenare. Eu am mai spus, între evrei şi Antonescu nu va exista niciodată pace. De altfel, nici mareşalul nu şi-a dorit o asemenea pace şi cu atât mai puţin evreii care au suferit în anii în care mareşalul Ion Antonescu a guvernat. Cred că este mai mult un accident de percepţie. Până la urmă, adevărurile se vor decanta şi lucrurile vor rămâne aşa cum trebuie în istorie. Mareşalul Ion Antonescu a fost un om care a făcut lucruri bune pentru lumea românească şi pentru istoria României. A făcut şi lucruri rele, din cauza cărora au suferit şi românii şi evreii, şi pentru aceste lucruri rele pe care le-a făcut a plătit cu viaţa.

Ion BĂDOI - Domnule Teşu Solomovici, în speranţa că vom avea posibilitatea să mai discutăm despre această perioadă deosebit de sensibilă şi dureroasă din istoria României, dar şi a evreimii româneşti, vă rog să adresaţi câteva cuvinte cititorilor “Opiniei Teleormanului”.

Teşu SOLOMOVICI - Eu trag nădejde că şi cititorii din Teleorman, care ştiu că sunt oameni deştepţi, luminaţi, oameni cu picioarele pe pământ, dar şi cei din afara graniţelor care vă citesc, vor citi cartea mea şi vor constata că ceea ce mi-am dorit aşa este. Dorinţa mea a fost de a scrie o carte cinstită! Aveţi libertatea, aşa cum mi-aţi solicitat, să reproduceţi orice fragment doriţi din carte în nădejdea că cititorii vor cumpăra totuşi cartea!

Ion BĂDOI - Vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră şi vă felicit încă o dată pentru curaj, perseverenţă şi pentru obiectivitate.

Un scriitor basarabean va fi propus la premiul Nobel pentru literatură

28 ianuarie 2013


Pentru prima dată, un scriitor basarabean va fi propus la premiul Nobel pentru literatură. Consiliul Uniunii Scriitorilor a decis că Paul Goma este cea mai potrivită candidatură. Până pe 31 ianuarie, dosarul scriitorului va fi expediat Academiei Suedeze.

Solicitat de Publika TV, Paul Goma a declarat că nu ştie nimic despre decizia Uniunii Scriitorilor din Moldova.

El s-a născut pe 2 octombrie 1935, în satul Mana, judeţul Orhei. În 1939, dup[ semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, de către Germania nazistă şi URSS, familia lui s-a refugiat în România.

În prezent, Paul Goma, care este cunoscut şi pentru lupta împotriva sistemului comunist din România, locuieşte la Paris.

24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

24 ianuarie 2013


Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859,reprezintă actul politic care stă la baza României moderne.Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române,astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavarsindu-se în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.
Ideea de unire a fost exprimată clar şi puternic înca in timpul revoluţiei de la 1848,iar după revoluţie,aceasta a devenit problema centrală,dominantă,a vieţii politice româneşti,o idee care a pus în mişcare toate paturile sociale.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, intre care s-au distins: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.
Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.
Răspândiţi în diverse capitale europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii romani au desfăşurat actiuni laborioase si entuziaste, pentru creerea un curent international de opinie în sprijinul cauzei româneşti.
Unirea Principatelor Române – o problemă europeană.
In vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului Otoman, eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală, inclusiv situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse in fata Congresului de pace de la Paris (1856), reunit dupa infrangerea Rusiei.
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.
In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.
Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.
Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.
Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.
Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.
In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.
Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.
Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.
In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul,Ismail,Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.
De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.
In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.
Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris din 1858.
Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească,fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.In Moldova insa,caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.
Au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive .
Au fost de asemenea falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.
Comisia de informare de la Bucureşti a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, in urma carora Turcia a fost silita să anuleze alegerile falsificate.Noile alegeri au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti,care cu două excepţii, au fost aleşi pretutindeni.Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.
In Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionoşti,revoluţionari de la 1848: Mihail Kogălniceanu,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Alecsandri,Vasile Mălinescu,Anastase Panu,în Moldova,C. A. Rosetti,fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu,A. G. Golescu,fraţii Ion şi Dumitru Brătianu,Chr. Tell,Gh. Magheru,în Muntenia.
Pentru prima dată,ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată,Tănase Constantin,Gheorghe Lupescu,Mircea Mălieru ş.a.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857,la Iaşi şi la Bucureşti.
Dezbaterile au demonstrat forta mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

Intr-o atmosferă de mare avânt patriotic,Adunările ad-hoc au adoptat,în luna octombrie 1857 rezoluţii asemănătoare,in care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România,respectarea drepturilor,a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească care să reprezinte “toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost si ea prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări.
In jalba deputaţilor pontaşi moldoveni,al cărei prim semnatar era razesul Ion Roată din ţinutul Putnei,erau înfăţişate în imagini impresionante starea ţărănimii şi temeiurile revendicărilor sale.
Se cerea ca “săteanul să fie pus în rândul oamenilor”,să fie interzisă bătaia,să fie înlăturate boierescul (claca),beilicurile şi birul pe cap,iar satele să-şi aibe…dregătorii aleşi chiar din sânul lor”.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise Comisiei speciale.Aceasta a alcătuit un raport,pe care l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri,care s-au întrunit în mai 1858,la Paris.
Convenţia semnată la 7 august 1858,ca urmare a lucrărilor Conferinţei,prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Uite ale Moldovei şi Ţării Româneşti,fiecare cu câte un domnitor,guvern şi o Adunare Legiuitoare proprie si înfiinţarea unei Curţi de Casaţie comune pentru ambele Principate,cu sediul la Focşani.
Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor modernizarii tarii: desfinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor),responsabilitatea ministerială etc;se recomanda,de asemenea,o nouă lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani.”Stiţiile electorale”,trecute în anexa convenţiei,stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat.
Act internaţional,noua Convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate,ceea ce de fapt însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic.
Convenţia va rămâne în vigoare până în anul 1864.
Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră in intregime dorinţa fundamentală a românilor,exprimată prin Adunările ad-hoc,se impunea o acţiune internă a întregului popor,care să realizeze Unirea şi să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.

Infăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti
Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele antinationale, potrivnice Unirii.
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie,care restrângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.
In timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a Partidei Naţionale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea.

In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza.După alegerea din Moldova, privirile natiunii erau aţintite spre Bucureşti unde Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859.
Incă din prima zi, in Bucuresti,peste 30.000 mii de oameni mobilizaţi de tinerii unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc Adunarea electivă.
Erau prezenţi tăbăcari,măcelari,meseriaşi,negustori,ţărani din Bucuresti si in satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa,elevi ai claselor superioare şi din învăţământul de specialitate.
Mulţimea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare,care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.
In această atmosferă incendiara,în noaptea de 23/24 ianuarie,deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul “Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti, tot pe Alexandru Ioan Cuza,domnul Moldovei.
In dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11,reprezentanţii Partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului.
Propunerea făcută de Vasile Boerescu pentru persoana lui Al. I. Cuza a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului.Unirea era condiţionată de alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească. Şi a fost ales, într-o explozie de entuziasm popular!
Trecându-se la vot,toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie în Moldova.
Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional !
“Unirea naţiunea a făcut-o”, avea să declare M. Kogălniceanu în 1862.
Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria Patriei noastre ca “Ziua renaşterii naţionale”.
Punând bazele României moderne,Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale,a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.
Consolidarea Unirii
Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului Cuza, a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.
In martie 1859,reprezentanţii Franţei,Rusiei,Sardiniei,Prusiei şi Angliei, l-au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.
Alexandru Ioan Cuza a dat o atenţie deosebită unificării armatei.Un prim pas în acest sens a fost concentrarea unităţilor militare moldovenesti si muntene într-o tabără militară unică la Floreşti,în primăvara şi vara anului 1859.
Ostirea unificată avea datoria să apere autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.
In domeniul afacerilor externe se înregistrau de asemenea succese importante,politica innoitoare dusa de domnitor avand un mare impact in strainatate si conducand la intensificarea activitatilor diplomatice ale Romaniei.
Principatele Unite, deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman,au inceput sa duca tot mai mult o politică externă proprie si sa se manifeste din ce in ce mai puternic in concertul natiunilor lumii.
In anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.

Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia în septembrie acelaşi an. După tratative anevoioase, în noiembrie 1861,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.
La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.
Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.
La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.
Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Romaneasca şi-au încetat existenţa ca entitati statale de sine statatoare.
Au inceput sa fie aplicate o serie de reforme progresiste.A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.
In anul 1863 a incercat preluarea imenselor mosii detinute de manastiri, multe din acestea apartinand grecilor.
Reformele lui Cuza au intampinat o opozitie acerba din partea marilor proprietari si a inaltului cler,mai ales al celui grec, care isi vedea pierdute intinsele mosii acumulate in decursul timpului in Principatele romane.
Taranii nu aveau suficient pamant, plus ca trebuiau să plătească impozite și să practice clacă pentru boieri. Alexandru Ioan Cuza a sperat să îmbunătățească situația din țară prin reforma agrara. El a încercat secularizarea terenurilor monahale și, de două ori, să anuleze iobăgia și să reducă terenurile marilor mosieri, dar majoritatea parlamentară era formată din marii proprietari de pamant, care se opuneau.
Criza și soluția
Această parte a reformei sale nu a fost aprobată în Adunarea Legiuitoare. În această situație, Alexandru Cuza a dizolvat Parlamentul pe 2 mai si a dizolvat Adunarea electivă, promulgand o nouă Constituție, numită de el Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea Domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală care sporea considerabil numărul alegătorilor.
Dreptul de a vota s-a extins, fiind acordat si unei părți a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor.
La alegerile pentru a 2-a convocare a Adunării Naționale au învins suporterii domnitorului. Cu sprijinul noului parlament, au avut loc o serie de reforme necesare.
Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal . Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.
Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată legea rurala,a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.
În Occident, reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o lovitură de stat fiind condamnate de Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.
În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc. Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.
Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din tarile romane, inspirate dupa Codul Napoleonian.
Au fost fondate Universitatea din Bucuresti si cea din Iasi .


Abdicarea şi exilul
In urma masurilor radicale luate, Cuza a fost in pericol de a fi asasinat, fiind dejucate cateva comploturi,unele organizate din exteriorul tarii .
Totul a culminat cu lovitura de stat, in care domnitorul a fost fortat sub amenitarea armelor sa abdice, in urma unei asocieri politice de moment intre conservatori si liberali, cunoscuta in istorie sub numele de Monstruoasa Coalitie.
Complotistii il acuzau pe Domn că ar intenţiona să instituie un regim personal si au reuşit să-şi aduca la indeplinire planurile, atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei si a garzii personale a domnitorului.
Din partea unui gazetar, lui Cuza îi este adusă in seara dinaintea loviturii o telegramă, prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice . În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.
La ora 4 dimineaţă,in ziua de 22 februarie 1866, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 fevruarie 1866(stil vechi n.n.), cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor” .
Este urcat într-o trăsură şi dus la locuinţa lui Costache Ciocârlan, apoi a doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.
La producerea acestei lovituri de palat a contribuit însuşi Al. I. Cuza care, nu numai că nu a luat măsuri împotriva elementelor complotiste, dar într-un discurs s-a arătat chiar dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe din afara tarii, fapt susţinut şi intr-o scrisoare adresată unui diplomat străin.
Dupa abdicarea fortata si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
Initial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza ar fi putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare că reforma agrară va fi anulata .
Poarta Otomană a mobilizat forte importante la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe 3 aprilie 1866 a avut loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!
Miscarea a fost lichidata cu brutalitate de fortele de ordine.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.
Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a nascut pe 20 martie 1820 la Bârlad, si s-a stins din viata la 15 mai 1873, in orasul Heidelberg din Germania. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de Unirea celor doua principate romanesti .
Analizând suita de evenimente petrecute in acei ani, unele avand un caracter cu adevarat revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a nascut Romania moderna .
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică, administrativă, culturală sau militară , în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu noile cerinţe ale epocii.
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866-Romania moderna

Kazahstanul renunţă la chirilic și adoptă alfabetul latin

18 ianuarie 2013


Kazahstanul adoptă alfabetul latin, renunţând astfel la cel chirilic. Pentru a linişti Rusia, preşedintele kazah, Nursultan Nazarbaev, a precizat că măsura nu are legătură cu preferinţele geopolitice ale ţării.

“Am stabilit ca obiectiv modernizarea limbii kazahe realizând, pînă în 2015, un program de trecere de la alfabetul chirilic la cel latin. Acest demers a fost dictat de necesitatea dezvoltării limbii de stat, alfabetul latin fiind mai mult în conformitate cu limba kazahă”, a declarat Nazarbaev în cadrul unei întâlniri cu reprezentanţii corpului diplomatic acreditaţi în ţară, transmite Ria Novosti, citată de Moldpres.

“Vă spun încă o dată că acest demers nu este legat de preferinţele geopolitice ale Kazahstanului. Aspirăm să dezvoltăm într-o manieră “multivectorială” relaţiile noastre umane şi culturale cu toate statele”, a subliniat preşedintele Kazahstanului.

Fost deputat al Republicii Moldova: România trebuie să dispară de pe harta politică a lumii

13 ianuarie 2013


Analistul politic Andrei Safonov, fost deputat in Parlamentul Republicii Moldova, este de parere ca a venit momentul potrivit pentru dezmembrarea Romaniei.
Intr-un comentariu pe site-ul nr2.ru, Safonov sustine ca, in cadrul unei intalniri la Cernauti, Ucraina si Rusia vor avea o discutie despre coordonarea eforturilor de lupta impotriva "expansionismului romanesc".

"Faptul ca la 13-14 ianuarie la Cernauti va avea loc o intalnire a ministrilor de Externe a Ucrainei si Rusiei - Leonid Kozhar si Serghei Lavrov - nu este intamplator. Romania are pretentii pentru nordul Bucovinei. Asa ca pe langa reglementarea transnistreana nu este exclus ca Moscova si Kievul vor discuta si despre coordonarea eforturilor de lupta contra expansionismului romanesc", scrie analistul politic, potrivit adevarul.ro.

Safonov este de parere ca va fi dificil pentru Rusia si Ucraina sa obtina rezultate impotriva "urmasilor lui Ion Antonescu", intrucat Romania beneficiaza de aliati puternici precum UE, SUA si NATO.

"Trebuie sa spunem deschis: singurul mod de a scapa odata si pentru totdeauna de pericolul romanesc - aceasta este incetarea existentei statului roman si disparitia sa de pe harta politica a lumii", afirma Safonov.

Analistul politic vorbeste si despre cum poate fi distrus statul roman. Acesta este de parere ca toate statele (Rusia, Ucraina, Serbia, Ungaria, Bulgaria si Republica Moldova) care au avut de suferit din cauza Romaniei ar trebui sa-si uneasca eforturile pentru "aceasta cauza nobila".

Drept urmare, Moldova din teritoriul romanesc ar urma sa se uneasca cu Republica Moldova sau sa devina un stat independent, Ucraina ar incorpora regiunile unde locuiesc ucrainieni, iar Rusia ar putea institui un patronaj asupra minoritatii ruse din Romania.

Safonov considera ca Ungaria are tot dreptul sa preia "pamanturile sale istorie" (Transilvania), iar Bulgaria ar urma sa indexeze o parte din Dobrogea.

In acest fel, s-ar crea premise pentru restabilirea Valahiei, care ar putea reveni la monarhie, dar nu sub conducerea Regelui Mihai, mai precizeaza analistul politic.

Concluzia lui Safonov este la fel de "spectaculoasa". El considera ca, astfel, Romania s-ar transforma din vanator in vanat, iar singura solutie pentru o viata mai linistita in regiune ar fi disparitia de pe harta lumii a statului roman.

Mănăstirea Putna la un pas de a-și pierde pământul dăruit de Ștefan cel Mare

12 ianuarie 2013


De mai bine de un an de zile Mănăstirea Putna este supusă unei presiuni insistente și continue din partea reprezentanților Direcției Generale a Finanțelor Publice Suceava, precum mulți dintre români au aflat. La 7 decembrie 2011 Direcția de Finanțe a introdus pe rolul Tribunalului Suceava o contestație în anulare care urmărește să desființeze hotărârea Tribunalului Suceava 1015/01.07.2011 prin care Mănăstirii Putna i s-a recunoscut proprietatea terenului dăruit de ctitorul ei, Sfântul Ștefan cel Mare. Este vorba de cele 14 hectare de teren ce formează vatra mănăstirii, donate în perioada zidirii ei (1466-1469) de către Sf. Voievod Ștefan din averea sa personală, și care au fost întărite prin actul din 2 februarie 1503 în cuvinte de maximă solemnitate și gravitate înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu:

Iar după viața noastră, (...) ori pe cine îl va alege Dumnezeu să fie domn în țara noastră Moldova, acela să nu clintească dania și întărirea noastră, ci s-o întărească și s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noștri și am dat și am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.

De atunci și până în ziua de astăzi, vreme de peste 546 de ani, Mănăstirea Putna și-a stăpânit acest pământ în mod continuu și neîntrerupt, a avut obște de călugări generație după generație, a făcut liturghie în fiecare zi, a pomenit ctitorii în fiecare an și s-a rugat pentru mântuirea întregului neam românesc. Nimeni, niciodată în istoria Putnei – nici domnii moldoveni de după Ștefan cel Mare, nici cei fanarioți din secolul XVIII, nici stăpânitorii vremelnici austro-ungari, nici regii României interbelice, nici măcar conducătorii comuniști – nu a mers până acolo încât să afirme că pământul de sub mormântul Sf. Ștefan cel Mare nu este al Mănăstirii Putna. Această vatră a mănăstirii – cuprinzând biserica, mormintele, muzeul, gospodăria, arhondaricele și dependințele anexe – a fost inclusă accidental în Fondul Bisericesc creat de austrieci în Bucovina în 1783, Fond însumând păduri în proporție de peste 95% și peste care statul comunist s-a intabulat la rândul lui abuziv în 1949. Aceasta le-a dat motiv unor funcționari publici ai statului român după 2001 să spună că Mănăstirea Putna nu este proprietară pe pământul ei, fiindcă nu ea este cea intabulată în cartea funciară, ci statul român. De aceea – deși pare absurd – Mănăstirea Putna a trebuit să-și câștige în justiție dreptul de proprietate asupra terenului care i-a fost donat de Sf. Ștefan cel Mare, invocând uzucapiunea – adică folosința îndelungată, neîntreruptă și sub nume de proprietar – probată de documente originale și de martori, dacă mai era nevoie. Astfel, Tribunalul Suceava a recunoscut Mănăstirea Putna ca proprietară prin decizia nr. 1015 din 1 iulie 2011, mănăstirea intabulându-se definitiv în cartea funciară a comunei cadastrale Putna la 20 iulie 2011, în locul statului român.

Precum aminteam în comunicatele anterioare postate pe site-ul Mănăstirii Putna, Direcția de Finanțe Suceava – reprezentată de directorul executiv (Petrică Ropotă), șeful serviciului juridic (Elena Dan) și consilierul juridic (Cătălin Dăscăliuc) – deși nu s-a prezentat la nici un termen al procesului finalizat la 1 iulie 2011, a atacat apoi hotărârea Putnei în toate modurile posibile: suspendare provizorie, contestație în anulare, strămutare și revizuire în același timp. Ceea ce este cel mai grav în momentul de față este că cele trei judecătoare de la Tribunalul Suceava care judecă contestația în anulare – conduse de președinta secției civile Luminița Froicu, alternativ de Codău Mina Nadia – au demontat pas cu pas apărările aduse de Mănăstirea Putna împotriva acestei acțiuni, admițând pe de altă parte aproape toate susținerile, tendențioase ori de-a dreptul aberante, ale lui Cătălin Dăscăliuc, juristul Direcției de Finanțe Suceava.

Toate aceste detalii procedurale, aparent minore, fac diferența între o judecată câștigată și una pierdută, între o moștenire păstrată și una înstrăinată. Poate sunt oameni care se întreabă de ce o mănăstire din România se luptă atât de mult pentru un drept de proprietate pe hârtie, gândindu-se că oricum nimeni nu va veni să dea călugării afară și că mănăstirea va rămâne și va funcționa mai departe ca până acum. Dar aceasta este exact logica celor de la DGFP Suceava și a unor reprezentanți ai statului român, care-și liniștesc conștiințele în felul acesta că, de fapt, nu fac nimic rău... Oare poate orice om cinstit să subscrie la această logică? Oare se îndoiește cineva că Mănăstirea Putna a stat aici mereu, pe pământul dat de Sf. Ștefan cel Mare, veghind și slujind liturghie la mormintele domnilor Moldovei? Oare se îndoiește vreun român că Putna este unitate de cult recunoscută în România? Dacă ar fi vorba de casa lui, de pământul lui, de moștenirea pe care părinții și bunicii lui au păstrat-o cu jertfe și greutăți pentru el, oare ar mai privi aceasta ca pe o luptă care nu merită purtată? Ar putea face acest lucru dacă nu ar mai crede în nimic: în părinți, în strămoși, în rugăciunile celor dinaintea lui, în viitorul celor de după el, cărora trebuie să le transmită moștenirea mai departe. Terenul Putnei nu înseamnă numai o parcelă funciară pe hârtie, ci este un pământ care a fost sfințit de atâtea generații de părinți ai Mănăstirii Putna, unde-și au odihna de veci trei domni ai Moldovei – Sf. Ștefan cel Mare (1457-1504), Bogdan al III-lea (1504-1517) și Ștefan cel Tânăr (1517-1527), patru mitropoliți – Teoctist I și Iacov Putneanul ai Moldovei, Isaia al Bucovinei și Sf. Ilie Iorest al Transilvaniei, unde Mihai Eminescu și Nicolae Iorga și-au plecat genunchii și și-au închinat cuvintele lor, unde regele Ferdinand s-a rugat în 1920 pentru puterea de a conduce România reîntregită. Putna este așadar locul atâtor vieți, atâtor strămoși, atâtor odoare, obiecte și amintiri, cărora noi, monahii din obștea mănăstirii de astăzi, le ducem pomenirea mai departe.

Pentru toate aceste motive și pentru tot ceea ce avem de apărat ca o moștenire , suntem la a doua cerere de recuzare (adică de înlocuire) a completului de judecată al Tribunalului Suceava condus de președinta Luminița Froicu, care până acum a judecat dosarul de contestație în anulare într-o manieră absolut abuzivă față de Mănăstirea Putna și vădit părtinitoare față de DGFP Suceava. Prima cerere de recuzare, judecată de un alt complet de trei judecători al Tribunalului Suceava, a fost respinsă în 20 noiembrie 2012, iar această a doua cerere a noastră a primit termen de soluționare pe 10 ianuarie 2013. Este foarte probabil ca această din urmă cerere să aibă aceeași soartă, și ca la termenul din 10 ianuarie 2013 să ne găsim în fața acelorași judecătoare care vor desființa proprietatea câștigată legitim de Mănăstirea Putna anul trecut, la 1 iulie 2011. În consecință, ne vedem nevoiți să deschidem până atunci o acțiune penală de condamnare pentru fals și minciună a reprezentanților DGFP Suceava, care au mințit în repetate rânduri asupra actelor depuse la dosar, asupra datei și luării lor la cunoștință. De asemenea, vom fi nevoiți să facem ceva aproape fără precedent: să cerem înlăturarea completului condus de judecătoarea Luminița Froicu, respectiv de Codău Mina Nadia, din dosarul de contestație în anulare, anchetarea membrilor acestui complet pe cale disciplinară sau în justiție și destituirea lor din funcție.

Acestea toate fiind spuse, îi chemăm pe toți românii cu frică de Dumnezeu să fie alături de noi, să ne sprijine cu rugăciunea și gândul lor cel bun, pentru ca moștenirea dăruită de Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, să rămână neatinsă și neclintită, așa cum și-a dorit el însuși. Îi chemăm pe toți românii să înțeleagă că lupta noastră nu este cu statul român, din care facem parte noi toți, nici cu Tribunalul Suceava sau Direcția de Finanțe Suceava, care sunt instituții bune și necesare într-un stat de drept. Să nu uităm că tot trei judecătoare de la Tribunalul Suceava au dat soluția câștigătoare Putnei din vara anului 2011. Lupta noastră este așadar cu anumiți reprezentanți nedemni ai acestor instituții, și, în cele din urmă, cu răul care a început să le întunece mințile și sufletele. Ar fi o mare rușine și dezonoare pentru Tribunalul Suceava – instituția de pe strada Ștefan cel Mare – ca, din cauza relei-credințe și a abuzurilor câtorva judecători de-ai săi, să poarte vina deposedării Mănăstirii Putna de pământul dat de Ștefan cel Mare însuși. În cele din urmă, acest demers al nostru poate fi și unul pentru recuperarea demnității magistraților și a funcționarilor publici din România, pentru reformarea morală a societății noastre, lucru la care sunt chemate să participe toate instituțiile din România.
Așa să ne ajute Dumnezeu!

Starețul Mănăstirii Putna,
Arhimandrit Melchisedec Velnic cu obștea

Ziua Națională a Culturii la Chișinău

10 ianuarie 2013


Pe 15 ianuarie în Rep. Moldova va fi marcată pentru prima dată Ziua Națională a Culturii. Cu această ocazie, Ministerul Culturii de la Chișinău vine cu următorul program:

Ora 9.00, Aleea clasicilor
Depunere de flori la bustul poetului Mihai Eminescu de pe Aleea clasicilor. Spectacol literar-artistic „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi…”

Ora 10.00, Biblioteca Naţională pentru copii „Ion Creangă”, filiala Licurici (Sala de spectacole a Teatrului Republican de Păpuri “Licurici” str. Bucureşti nr.68 )
Inaugurarea manifestărilor „Anul Spiridon Vangheli”

Ora 12.00, Casa Scriitorilor, Sala cu Cămin
Moment festiv de instituţionalizare a Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu”

Ora 12.30, Casa Scriitorilor, Sala cu Cămin
Lansarea Antologiei bilingve de poezie românească în versiune spaniolă de Maria Augustin Hâncu, Editura Lumina, Chişinău, 2012. Participă: doamna Andrée Guigue (Franţa), redactorul de limbă spaniolă al Antologiei.

Ora 14.00, Muzeul Naţional de Artă
Vernisarea expoziţiei de artă contemporană

Ora 15.00, Centrul de Cultură „Odeon”
Inaugurarea săptămânii filmului moldovenesc. Prezentarea filmului „Luceafărul”

Ora 17.00, Palatul Naţional „Nicolae Sulac”
Concert festiv dedicat Zilei Naţionale a Culturii

sursa: infoprut.ro

Steagul Ungariei, interzis pe primăriile din Harghita

9 ianuarie 2013


Prefectul judeţului Harghita, Andrei-Jean Adrian, le-a cerut primarilor din judeţ să dea jos de pe primării steagurile altor state decât România. Prefectul aminteşte că arborarea acestor drapele contravine legii şi ameninţă cu sancţiuni pe edilii care nu se vor conforma, scrie jurnalul.ro

„Pe majoritatea clădirilor instituţiilor publice şi ale primăriilor din judeţ au fost arborate şi alte steaguri în afara drapelului României", a afirmat reprezentatul Guvernului în Harghita, potrivit RTV.net. Steagurile vizate sunt cele ale Ungariei, care pot fi văzute pe clădirile primăriile din localităţile harghitene unde primarii sunt de etnie maghiară.

Printr-o circulară a prefectului, se aminteşte că arborarea altor drapele decât cel naţional este sancţionată cu amendă de până la 5.000 de lei, în cazurile în care arborarea nu se face în condiţiile admise de Legea 75/1994 care stipulează că alte steaguri pot fi ridicate pe sediile unor instituţii ale statului doar pe timpul unor vizite oficiale de stat ale unor demnitari străini sau cu ocazia unor reuniuni internaţionale.

Procesul Mareșalului Ion Antonescu

8 ianuarie 2013


Ultimul cuvant la proces (Partea I-a)

Din volumul «Instaurarea totalitarismului in Romania» (St. Radulescu-Zoner, D. Buse, B. Marinescu, editura Cavalioti, 1995), citat de Paul Goma in «Saptamana Rosie», varianta 2008:


«1945
19 martie
- Printr-un jurnal al Consiliului de Ministri se dispune arestarea urmatorilor generali sub invinuirea de crima de razboi: Ilie Steflea (fost sef al marelui stat major; va muri in detentie in 1946); Gh. Gialik, Gh. Potopeanu (fost ministru in guvernul constituit la 23 August 1944), Atanasie Trincu, Radu Korne (…)

Februarie 21 (1946)
- Se da sentinta in procesul intentat al criminalilor de razboi alcatuit din ziaristi si membri ai guvernului Horia Sima. Tribunalul Poporului condamna la moarte 5 inculpati, la detentie pe viata alti 4, toti ziaristi si pe Gh. Cuza la 20 de ani «detentie riguroasa».

Februarie 22 (1946)
- Tribunalul Poporului incepe judecarea generalului Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei (1941-1943) si a conducerilor jandarmeriei din Basarabia, acuzati de infiintarea lagarului de la Onesti, de internare a evreilor in ghetouri sau experierea peste Nistru, de trimiterea in Transnistria a unui grup de peste 7000 de polonezi si 6000 de ucraineni.

Februarie 28 (1946)
- Incepe la Tribunalul Poporului procesul a 8 militari acuzati de a fi comandat lagare de prizonieri sovietici.

Mai 4 (1946)
- Incepe procesul Antonescu (…) maresalul Antonescu este invinuit in principal de tradare de tara, de a fi contribuit la dezastrul ei, permitind jefuirea si secatuirea economiei nationale, de agresiune impotriva Uniunii Sovietice, de teroare impotriva muncitorilor, de a fi infaptuit crime de razboi si crime impotriva umanitatii. Repetarea cu obstenatie, pe tot cuprinsul actului de acuzare, a unor termeni ce tin de sfera politicului si nu a juridicului «legionari, fascisti, tradatori ai neamului».

Mai 12 (1946)
- Dupa semnarea depozitiei si inainte de a parasi sala Iuliu Maniu se indreapta spre boxa acuzatilor si strange mana lui Gh. Dobre, C.Z. Vasiliu, Titus Dragos, C. Pantazi si Ion Antonescu…
- … rechizitoriul acuzatorului public Vasile Stoican, ce-si completeaza prestatia cu imagini ale «spinzuratorilor de la Odessa, mormanelor de cadavre de la Iasi», «trupuri goale si ciopartite».
Cere pedeapsa cu moartea.

Mai 17 (1946)
- Se pronunta sentinta in procesul Antonescu; sint condamnati la moarte: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu, C. Pantazi, Eugen Cristescu, Gh. Alexianu, Radu Lecca,
dar si Horia Sima, C. Papanace, Corneliu Georgescu, I. Protopopescu, M. Sturza si V. Iasinski, toti cei din urma disparuti.
Celelalte condamnari: detentie pe viata (C. Danulescu, V. Bumitriuc – disparuti, Gh. Dobre, C. Petrovicescu), 20 ani temnita grea (T. Braileanu, I. Marinescu), 15 ani inchisoare (P. Tomescu, T. Dragos), 10 ani (D. Popescu, C. Busila, N. Mares). Toti au dreptul la recurs.

Mai 20 (1946)
- Sint arestati alti membri ai guvernului Antonescu carora «li se vor intocmi acte de acuzare». Avestia sint: Gh. Leon, I. Petrovici, gl Gh. Jienescu, gl V. Iliescu, A. Pana, gl N. Sova, Horia Cosmovici, I.N. Fintescu, Gh. Cretianu, Mircea Vulcanescu, I.D. Enescu, Al. Neagu, gl I. Iacobici, gl E. Zwiedenek, N. Petra, contra-amiral Nicolae Pais, Petre Strihan, amiral Gh. Coslinschi. Ei au facut parte din aparatul economico-financiar.

Mai 24 (1946)
- La inalta Curte de Casatie incepe judecarea recursului ordinar introdus de condamnatii din procesul Antonescu (…)
- Este arestat un alt demnitar al guvernului Antonescu, Radu Rosetti, fost ministru al educatiei nationale.

Mai 27 (1946)
- Incepe procesul unui nou lot de criminali de razboi acuzati de crime in tara dar mai ales pe teritoriul marelui stat «vecin si prieten» de la rasarit. Printre acuzati se numara col Iulian Popovici, fost prefect al politiei Odessa, St. Ivascu, fost comisar de sigurata la prefectura Odessa, V. Gheorghiu, fost comisar al Prefecturii Politiei Odessa etc.
- Inalta Curte de Casatie, sectiune a II-a respinge ca neintemeiate, toate motivele ordinare de casare a sentintei formulate de condamnatii din procesul Antonescu cu exceptia celor ale lui C. Busila, N. Mares si D. Popescu.

Mai 31 (1946)
- Sectiunile unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie resping recursurile pe motive de neconstitutionalitate facute impotriva Tribunalului Poporului de acuzatii din procesul Antonescu.
- «Cerem executia!» «Moarte Antonestilor!» «Sentinta trebuie implinita!» solicita cetatenii Capitalei la mitingul din Piata Universitatii. «Sentinta Tribunalului Poporului, sentinta aspra dar justa, reprezinta vointa intregului popor. Mai exista unelte fasciste ale lui Maniu si Bratianu care spera intr-o schimbare a pedepsei…»

Iunie 1 (1946)
- Lucretiu Patrascanu, ministrul justitiei prezinta Regelui cererile de gratiere ale celor 7 condamnati. (Pentru maresalul Antonescu se depusera trei cereri: una din partea mamei sale, alta din partea avocatului C. Paraschivescu Balaceanu si a treia chiar de acuzat, dar nesemnata). Ele sunt insotite si de doua scrisori catre suvern, ambele de Patrascanu prin care «in numele si din insarcinarea guvernului» ministrul Justitiei are «onoarea de a propune Majestatii Voastre pentru inalte ratiuni de stat respingerea cererilor de gratiere facute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu si Gh. Alexianu si comutarea in munca silnica pe viata a pedepsei cu moartea aplicata condamnatilor Constantin Pantazi, Radu Lecca si Eugen Cristescu» (care vor muri toti trei in inchisoare).
Ca rege constitutional, regele Mihai nu putea decide sau decreta decat in limita recomandarii guvernului, in acest caz al ministrului sau de Justitie (…?) fara a mentiona respingerea cererilor celor patru, decretul regal specifica comutarea pedepsei pentru restul condamnatilor. (…)
Condamnatii sint executati la ora 18 in Valea Piersicilor, de langa penetenciarul Jilava.»


Ultimul cuvant la proces, din cartea lui Larry Watts, 1986, citat de Pau Goma in «Saptamana Rosie, varianta 2008:

«Mai 1946
«Un om care, fara nume, fara protectie, fara bani si partid, s'a urcat in stat la cel mai inalt loc de conducere si raspundere, acel om are datoria sa se justifice, iar poporul si istoria sa-l judece. Am sa expun faptele si actiunile mele politice, economice si militare, dar acestea nu vor fi complete in momentul de fata. Poporul, prin dumneavoastra, isi va da verdictul, iar mane istoria pe al sau. Expun toate actele si faptele mele, ca poporul sa ajunga la intelegerea lor. Dati istoriei adevarul si nu faceti fata unei situatii de moment! Eu va voi spune adevarul asa cum onoarea mea de soldat m'a facut sa-l respect toata viata. Considerati, va rog, scaparile nu ca o iesire si omitere intentionata. Nu am fost omul unor astfel de calcule si nu voi fi, dar nu am vazut piesele dosarelor si miilor de rezolutii ce am dat in acesti patru ani in care (nu?) se gaseste imprimat sufletul meu! Prima mare acuzare care mi se aduce, aceea de a fi premeditat luarea puterii impreuna cu Codreanu, vreau s'o spulber acum. La instructie (=ancheta) am avut onoarea de a declara ca primul contact cu Legiunea a fost in 1933, cand Regele mi-a cerut parerea cu privire la Garda de Fier. Stiam ca ei tulburau tara si ca periclitau granitele.
Am spus Regelui ce credeam atunci:
«Prefer sa mor in mocirla intr'o Romanie Mare decat sa mor in paradisul unei Romanii mici».

Intrevederea de atunci a avut drept scop orientarea mea, ajungand la concluzia ca Codreanu nu va putea duce tara pe panta ascendenta la care spera, ci dimpotriva. Problema dinastiei o privea sub o lumina diferita decat a mea. Codreanu mi-a declarat ca «in 24 de ore de la luarea puterii trece la Germania si ca va cere abdicarea regelui». Iar eu i-am raspuns: «Domnule Codreanu, cel dintai pe care va trebui sa-l impuscati atunci va fi generalul Antonescu».
In politica interna am aratat ca a introdus din nou pistolul cu care stiam ca va aduce varsare de sange. In Decemvrie 1937, Garda de Fier a facut un mare pas in simpatia opiniei publice. Regele a incredintat formarea guvernului lui Octavian Goga. Am spus atunci Regelui Carol: «Formatia Goga nu va putea fi durabila decat introducand in formatie Legiunea si pe d-l Dinu Bratianu».
De ce?
Pentru ca am afrimat atunci Regelui ca «niciodata ideea nu poate fi distrusa cu psitolul, mai bine s'o aduca la putere si sa se vada daca este o fericire pentru neam sau nu…» Eu stiam insa ca ea nu va avea sorti buni, deoarece toata pleava societatii romanesti se afla inscrisa in Legiune. Eu am dat Regelui aceasta idee de a o aduce la putere si el m'a insarcinat cu formarea guvernului. Am refuzat, nevoind sa trec peste Octavian Goga, pentru care aveam o mare stima. Solutia Regelui a fost sa intru in guvern ca ministru al Apararii Nationale, pentru ca prezenta mea in guvern era o marturie si o chezasie ca politica externa a Romaniei nu se va schimba, stiindu-se ca programul lui Codreanu aducea schimbarea acelei politici in 24 de ore si va orienta tara catre Germania. Atunci, fortat si contrat uzantelor, ca ministru al armatei sa faca declaratii politice, eu am facut-o! Eram convins. Pastram fata de Germania amintirea razboiului trecut si mai ales m'a indemnat structura mea intelectuala…

Guvernul Goga a tinut 40 de zile si omorurile incepusera. Regele, panicat, mi-a incredintat mie formarea guvernului. Am acceptat, pentru ca prea des se schimbau guvernele. Pentru ce? Opinia publica stia prea bine cauzele. Regele a voit sa introduca in guvern doua persoane pe care nu le puteam accepta. Am apelat la Codreanu rugandu-l sa inceteze agitatiile. Cu ocazia acelei convorbiri, el a recunoscut ca nu avea nici un program de guvernare. Codreanu a fost arestat si eu m'am dus la proces, pentru ca, dupa mine, atunci cand vezi ca un om se inneaca, este omeneste sa-i intinzi o mana de ajutor. Pe Horia Sima l-amâ
vazut in timpul cand era ministru in guvernul Gigurtu. La convorbirea avuta, mi-a declarat: «Domnule general, spuneti drept, am eu mutra de prim-ministru?»

S'a perecut ultimatumul rusesc. Cu acest grav eveniment am trimis a scrisoare de protest pentru cedarea fara lupta a doua provincii romanesti. La doua zile dupa aceasta am fost dus la Bistrita. Aici mi se imputa ca as fi pregatit legatura cu Germania in vederea luarii puterii. Eu nu cunosc limba germana si formatia mea intelectuala si spirituala mi-am facut-o la scoala franceza. Nu am uitat odiosul tratat de la Craiova si de la Bucuresti. Nu am uitat ca in Alsacia si Lorena avem 2000 de cruci si nici in 1916 jertfele noastre de pe front. La Manastirea Bistrita am aflat ca regele Carol II se indreapta cu fata catre Germania… Granitele de prabusisera.

Eliberat de la Bistrita, regele mi-a incredintat formarea unui guvern de unitate nationala. Am vizitat pe oamenii politici: Maniu, Bratianu, Stelian Popescu si altii, cerandu-le sa discutam programul de guvernamant, care consider ca este o datorie pentru omul destinat sa ia conducerea tarii. Deci eu nu veneam nepregatit, dupa cum adeseori s'a spus. Desi nu aveam un program scris, eram completamente orientat. Raspunsul oamenilor politici a fost: «Intai aduceti abdicarea lui Carol II, apoi vom discuta». Cand s'au prabusit granitele, impreuna cu maresalul Prezan am hotarat sa mergem la Rege si sa formam un guvern de colaborare cu oamenii politici. Oamenii politici insa nu au voit: toti s'au retras de-o parte. Eu am ramas singur. Urmeaza apoi cele petrecute la 6 Septembrie 1940!
Regele mi-a spus: «Nu te las, nu pleca! Nu am pe altul. Tu esti un patriot.»

Strada fierbea. Am intrebat pe generalul Coroama, comandantul Diviziei de Garda, daca il vor apara pe Rege. Acesta mi-a raspuns: «Nu trag in popor. Nu-l apar pe Rege». Am cerut parerile aghiotantilor regali. Toti, fara deosebire, mi-au spus ca Regele trebuie sa plece. Am chemat generalii. Toti, absolut toti, afara de Paul Teodorescu si Mihail, au spus ca regele trebuie sa abdice. Regele s'a consultat toata noaptea cu oamenii politici si s'a convins ca tara cere abdicarea sa. A pus insa drept conditie ca sa abdice sa-mi iau eu asupra-mi parte din prerogativele regale, iar eu am promis Regeului Carol II sa stau stalp de veghe langa Voevodul Mihai, viitorul Rege, si sa-i pastrez tronul…
Am primit din partea Regelui puterea, smerit, cum primeste credinciosul sfanta cuminecatura in fata altarului. Deci, iata, domnule Presedinte si onorati judecatori, actul premeditarii de care am fost acuzat ca l-am facut pentru luarea puterii in stat! Eu nu aveam nevoie de sprijin german pentru a veni la putere, deoarece insusi Regele tarii mi-a incredinta-o. Odata cu luarea conducerii a inceput calvarul vietii mele!»



Ultima scrisoare a mareșalului Ion Antonescu, către soție

«Scumpa mea Lica,
Am stat cu capul sus si fara teama in fata judecatii, dupa cum stau si'n fata Justitiei Supreme. Asa sa stai si tu!
Nimeni in aceasta tara nu a servit poporul de jos cu atata dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la munca pana la banul nostru, de la suflet la viata noastra, fara a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui patimasa de azi nu ne injoseste si nu ne atinge. Judecata lui de maine va fi dreapta si ne va inalta.
Sunt pregatit sa mor, dupa cum am fost pregatit sa sufar. Dupa cum si viata mea, toata viata mea, mai ales in cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost inaltatoare. Imprejurarile si oamenii nu ne-au ingaduit sa facem binele pe care impreuna am dorit cu atata pasiune sa-l facem tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel. «Am fost un invins», au fost si altii…, multi altii. Dupa dreapta judecata, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune si pe noi. Popoarele in toate timpurile si peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic si nu regreta nimic. Sa raspundem la ura cu iubire, la bine cu mangaiere, la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorinta e sa traiesti. Retrage-te intr'o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine care azi nu o mai poti plati. Am sa rog sa fiu ingropat langa ai mei, care mi-au fost strabuni si calauzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi intre cei cu care am copilarit si am cunoscut si durerile si lipsurile. Imprejurarile ne-au indepartat viata de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodata. Poate vei gandi ca tot acolo langa mine trebuie sa fie si ultimul tau locas.
Scoborand in mormant eu azi, tu maine, ne vom inalta, sunt sigur, acolo unde va fi singura si dreapta rasplata.
Te strang in bratele mele cu caldura. Te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima!
Ion»

(Sursa: Paul Goma, Saptamana Rosie, varianta 2008)



Testamentul Maresalului Ion Antonescu

Testamentul olograf al Maresalului Ion Antonescu, scris in celula, la Palatul Regal, in noaptea de 23 august 1944: “Istoria să judece”

“Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.
I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

c. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.
Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-i pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.
Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.
Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.
M[areşa]l Antonescu
23.VIII.1944
Scris în celulă.

Sursa: Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150 – si Gheorghe Buzatu – Nicolae Ceausescu – Biografii Paralele. Stenograme si Cuvantari Secrete. Dosare Inedite. Procesul si Executia. Editura TipoMoldova, Iasi, 2011
via Ziaristi Online