Un comunist din Căuşeni va construi un memorial închinat victimelor represiunilor staliniste

30 aprilie 2012
În oraşul Căuşeni va fi construit un memorial închinat celor 242 de familii din raion deportate în Siberia, anunţă postul local de televiziune Studio-L, citat de către moldova.org

Aceeaşi sursă comunică că a fost creată o comisie de lucru, care timp de câteva săptămâni va lucra împreună cu cetăţenii, arhitectul oraşului şi rudele celor deportaţi. Monumentul urmează să fie amplasat în centrul oraşului, în faţa Casei de Creaţie a Copiilor.

Preşedintele Comisiei recent formate este chiar un membru al Partidul Comunist – Fiodor Garaba, care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al raionului. Acesta a declarat pentru Studio-L că indiferent de culoarea politică, istoria nu poate fi schimbată, iar acest memorial este necesar locuitorilor din raionul Căuşeni.

30 aprilie 1979: se stinge din viaţă Pantelimon Halippa



La 30 aprilie 1979 la Bucureşti, Republica Socialistă România, s-a stins din viaţă Pantelimon Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, judeţul Soroca), publicist şi om politic român.


Pantelimon Halippa a fost unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România. A fost preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918. A ocupat funcţii de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist şi închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.


Sursa: Istoria.md

Anna de Noailles (Brâncoveanu), prima femeie comandor al Legiunii de Onoare


Anna de Noailles (1876, Paris - 1933, Paris) născută prințesa Brâncoveanu, a fost o scriitoare și o poetă franceză de origine română. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare.

Vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea, Anna de Noailles s-a născut dintr-o mamă grecoaica, Raluca Musuruș, și un tată român, un prinț Brâncoveanu, Grigore Brancoveanu. Mama ei, fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra, în anii 1850 și a Anei Vogoride, a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski. Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles în anul 1897.

După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență Parnasiana. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, “Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Academie Royale Belge de Langue et de Litterature Fraincaise și apoi a exclusivistei Academiei Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Noailles era vara prinților Bibesco și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barres a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX.

Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămîne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Epoque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind “Dionysiac--ecstatice, senzuale, erotice, jucăușe, cîteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:
Madam, în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.

Nicolae Iorga o considera "cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă" și vorbea de faptul că și-a câștigat "un loc unic", în "literatura franceză, în a lumii întregi". Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul "Jean Santeuil", și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale.
Insa, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" a lui G. Calinescu o descrie doar ca fiind "lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești".

Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală. În porțiunea de nord-est a cimitirului Pere-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu.

sursa: wikipedia.org

29 aprilie 1877: România începe Războiul pentru Independență

29 aprilie 2012

La 29 aprilie 1877 Adunarea Deputatilor din România adopta o motiune prin care se declara starea de razboi cu Imperiul Otoman, conflagratie care ulterior va purta numele Razboiului pentru Independenta României. Motiunea a fost adoptata cu 58 voturi pentru, 29 contra si 5 abtineri.

România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative a fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați în vederea instruirii aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membrii ai milițiilor – aproximativ 33.000.

Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 e armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km.

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunilor politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomațiolor români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, șa. Ministrul de război român Alexandru Cerna a ordonat în această situație trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării.

Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeu pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamați de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.

Mai înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi înreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului. Situația militară foarte grea în care au ajuns la un moment dat i-a determinat insa pe rusi sa ceara ajutorul armatei romane.

Marele cartier general româna a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele asedieze Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor . Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcșrilor mele”.

Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malu stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, armata română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.

În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o sungură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.

A urmat asediul Plevnei si batalia de la Rahova, bataliile de la Vidin si Smardan.

Cucerirea Vidinului a înheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.

Urmări

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în tratatul semnat pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu.

La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia ocupa pe post de „compensație” județele din Bugeac (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856.

Pictura: Cucerirea redutei de la Grivita de catre trupele romane.
Sursa: wikipedia.org

29 aprilie 1928: este inaugurat monumentul lui Ştefan cel Mare la Chişinău



La 29 aprilie 1928 la Chişinău, România, este inaugurat monumentul lui Ştefan cel Mare al sculptorului român Alexandru Plămădeală.

În anul 1928, arhitectul Alexandru Plămădeală ridică în centrul Chişinăului o statuie a domnitorului Ştefan cel Mare, care a avut la rândul ei o istorie dramatică.

În 1923 lui Alexandru Plămădeală i s-a propus să elaboreze proiectul monumentului lui Ştefan cel Mare. În căutarea portretului lui Ştefan cel Mare el a cutreierat mai multe mănăstiri, pînă ce în una din ele – mănăstirea de la Humor – a descoperit o miniatură, din anul 1475, valoarea căreia constă în aceea, că pictorul l-a pictat pe Ştefan cel Mare în natură. Această imagine sculptorul a luat-o drept bază pentru portretul domnitorului.

Alexandru Plămădeala a prezentat trei variante ale monumentului. Sculptorului i s-a propus să aleagă singur terenul unde va fi instalat monumentul.

La evenimentele zilei de 28 iunie 1940, generalul Ion Rîşcanu, a insistat ca monumentul să fie evacuat în România, la vest de Prut, pentru a nu fi lăsat în mâinile sovieticilor. Monumentul a fost instalat în oraşul Vaslui, in apropierea bisericii Sf. Ioan, care a fost construită de Ştefan cel Mare.

La Chişinău, armatele sovietice de ocupatie au aruncat în aer pedestalul lucrat de Alexandru Plămădeală şi în locul domnitorului au instalat figura, făcută în grabă şi aprins colorată, a lui Stalin (figura, care va cădea la 16 iulie 1941).

In 1942 monumentul este readus la Chişinău, ca peste doi ani din nou să fie strămutat tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.

După evenimentele din Ungaria (1956), autorităţile sovietice au început o luptă acerbă contra surselor naţionalismului local „moldovenesc“, în centrul căruia se afla figura lui Ştefan. (Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute organizaţii clandestine anti-comuniste a luat chiar numele domnului român – „Arcaşii lui Ştefan“, Soroca). De aceea, s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală (Văduva sculptorului s-a adresat lui Hruşciov printr-o scrisoare, după care organele locale au hotărît să schimbe sentinţa – să-i fie “doar” schimbat locul monumentului).

Totuşi, în 1971 s-a decis mutarea statuii mai în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

In 1989 monumentul lui Ştefan cel Mare a fost reîntors pe locul istoric, ales de către Alexandru Plămădeală. Au fost restabilite si inscripţiile iniţiale de pe monument.

Sursa: Istoria.md, Historia.ro.
Foto: Monumentul lui Ştefan cel Mare, 1928. In imagine – sculptorul Alexandru Plămădeală.

„Aceste opt milioane de români formează un fel de cui între neamurile slavonești”


“Cu mult inainte de anul 1812, populatia romaneasca, indiferent din ce clasa sociala facea parte, suferea groaznic din partea armatelor de ocupatie rusesti; - suferea, dar tacea.
Bietul nostru popor era prima jertfa adusa intru indeplinirea testamentului lui Petru cel Mare. Prin anul 1709, cu ocazia razboiului ruso-suedez, armatele rusesti sub suprema comanda a imparatului Pentru I cel Mare, se deplaseaza spre sud. Luptele decisive se dau la Poltava (in Ucraina) intre armatele rusesti si cele suedeze, de sub comanda regelui Carol al XII-lea, si succesul obtinut de Petru cel Mare asupra lui Carol al XII-lea il imbata pe țar. El constata entuziasmat ca regiunea sudica, cu clima ei dulce si vecinatatea cu Marea Neagra, este mai favorabila pentru o activitate economica decat nordul. El si-a dat seama ca, daca ar stapani in intregime Marea Neagra, ar putea extinde contactul cu lumea apuseana si ca schimburile de marfuri s-ar face pe scara mare cu lumea intreaga. Din nenorocire pentru Rusia cheia iesirii spre Marea Mediterana era in mainile imperiului turcesc. Si atunci imperialismul tarist si-a pus problema izgonirii turcilor de pe malurile strimtorilor Bosforului si Dardanelelor, iar pentru aceasta trebuia ocupat cu orice pret Constantinopolul.

Deci, dorinta si testamentul lui Petru cel Mare pentru urmasii sai era ca sa ocupe Constantinopolul si sa deschida o fereastra ruseasca spre mari si oceane, folosindu-se pentru atingerea acestui tel de orice mijloace.

Imparatul Alexandu I al Rusiei, gelos fata de ispravile Ecaterinei a II-a, care ocupase si ultimul teritoriu polonez in 1792, impingand hotarele Rusiei pana la Nistru, se crede in stare sa devie executorul testamentar al lui Petru cel Mare.
In acest scop in 1806, armatele rusesti navalesc spre sud si ocupa Tarile Romanesti. De atunci, sufetintele poporului romanesc devin permanente. Enorma povara de aprovizionare cu alimente si furaje a armatelor rusesti cade in spinarea taranului roman. Mii de harabale taranesti, incarcate cu produsele muncii poporului roman, erau obligate sa urmeze armatele rusesti dincolo de Dunare prin Balcani, pana la Marea de Marmara. Acest chin al poporului roman impresiona pe toata lumea, chiar si pe rusi.

In lucrarea sa “Rusia la Dunare”, pag. nr. 227, fostul ministru al tarului Nicolaie al II-lea, Leon Casso, printre alte suferinte ale poporului roman, scria si urmatoarele: «Nu e greu ca taranul roman sa-si aminteasca ca inca nu de mult, el cu harabalele (carute trase de boi) lui, incarcate cu alimente si furaje, parcurgea in urma convoiurilor rusesti distanta pana la Marea de Marmara si in apele acestei mari isi scalda boii lui albi».

Dupa eforturile teribile si jertfe inutile, tarismul s-a convins de imposibilitatea de a cuceri Bosforul si a pune piciorul la Marea Mediterana, si n-a reusit sa-i momeasca pe slavii: sarbi, bulgari, muntenegreni, croati etc. de a se lipi de imperiul rusesc. Si aceasta nereusita o punea pe seama poporului roman. Pe romani ii considerau ca pe un cui infipt intre Rusia si popoarele slave din Balcani. Pentru acest lucru rusii ne urasc; ne-a urat tarismul si sfetnicii lui, dar nu poporul rus care nici nu stia ca noi existam. Si aceasta dezinteresare a poporului si a administratiei rusesti din Petersburg fata de Basarabia s-a dovedit a fi o realitate, nu numai in anii de agitatie, - cand tarul Rusiei, Alexandru I, dorea sa anexeze Basarabia la imperiul rusesc, fara vre-un drept de cucerire cu sabia, nici prin cedare de buna voie sau prin dreptul primului ocupant si nici prin dreptul gintilor – dar si o suta de ani dupa anexare.
Tot in lucrarea sa «Rusia la Dunare», pag. 228, Leon Casso scrie: «De la data anexarii Basarabiei la imperiul rusesc si pana ce a fost publicat studiul unui ofiter rus, Zasciuc, cam prin anul 1862, rusii nu stiau nimic despre Basarabia. Unii credeau ca Basarabia e in Asia, iar altii o confundau cu Gruzia. Pana astazi toate datele ce se transmiteau la centru despre Basarabia, nu corespundeau adevarului si realitatii. Asa de exemplu in «Anuarul Rusiei», redactat de serviciul statistic de pe langa Ministerul de Interne, pe anul 1910, erau trecute toate nationalitatile ce locuiau pe teritoriul Basarabiei, iar despre moldoveni, care constituie marea majoritate a populatiei din Basarabia, nu scria nici un cuvant. Iar cativa ani in urma, Departamentul Casatiei Civile scotea o hotarare, precum ca Basarabia si cu Moldova din dreapta Prutului erau parte integranta din imperiul bizantin, netinand seama ca puterea imparatilor din Constantinopol niciodata n-a depasit Dunarea spre nord.» - Am incheiat citatul.

Conducatorii tarismului rusesc, impreuna cu iscusitul grec Capodistria, erau convinsi ca Basarabia va constitui pentru ei prima treapta in drum spre cucerirea Bosforului si va alcatui prima etapa spre a pune mana pe Balcani. Dar acest vis nu s-a implinit si din aceasta cauza planurile politicii rusesti s-au modificat simtitor. S-a renuntat la cucerirea Bosforului, iar scopurile lor politice s-au redus numai la grija de a-i ajuta pe slavii din Balcani, si in primul rand de a apara religia pravoslavnica a slavilor sarbi si bulgari.
Apararea slavilor de sub dominatia otomana era ingreunata prin faptul ca poporul roman, din ambele jumatati ale Moldovei (adica Moldova de pe dreapta si stanga Prutului), precum si cei din Valahia, ii despartea pe slavii de sud de cei de nord si impiedica contpirea lor frateasca. Aceasta constatare o face chiar si un diplomat rus, cu numele F.P. Fonton, in amintirile sale de la Marele Cartier General al armatei de la Dunare. Redam textul acestor gandiri aflate in lucrarea „Rusia la Dunare”, a lui L. Casso:

Poporul acesta roman (are – n.n.) anume caracteristici aparte, si nu pot sa ascund – scrie el - ca uitandu-ma pe harta, ma intristez, ca aceste opt milioane (8.000.000) de romani, cu totul straini slavilor, s-au instalat aici pe stancile muntilor Carpati si formeaza un fel de cui intre neamurile slavonesti si impiedica contopirea lor”.
Si mai departe, cu un ton mai ridicat, spune: „Ei, daca in locurile acestor romani ar trai sarbi sau bulgari, cat de simplu s-ar fi rezolvat problema Rasaritului si a slavilor”, neprevazand, desigur, marile greutati de care trebuia sa se loveasca diplomatia ruseasca mai tarziu in legatura cu tarile slave din Balcani.
Dar, prin anul 1807, pofta imperialismului rusesc de a anexa tot ce vedea cu ochii, scade. Napoleon I se impotriveste imperiului rusesc, el nu admite ca Tarile Romanesti sa devie colonii rusesti; in anul 1807 se incheie intre Napoleon I si imparatul Alexandru I o intelegere, asa zisa intelegere de la Tilsit, prin care Alexandru I se obliga sa retraga toate trupele de pe teritoriul Moldovei si Valahiei.
Imperialistii rusi privesc influenta lui Napoleon I in toata Europa cu neliniste. Cercurile conducatoare rusesti sunt ingrijorate si le scade moralul; in loc sa se gandeasca la anexarea Tarilor Romanesti si celor Balcanice, pofta lor se reduce la anexarea macar a Basarabiei (Moldovei de Est – n.n.).”


Sursa: Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmasi, capitolul „Suferințele și sărăcirea poporului român provocate de invazia armatelor rusești din anul 1806”, Chisinau, ed. Hyperion, 1991.

Comedy Zebra Show - Cetățenia Română [VIDEO]

27 aprilie 2012
Comedy Zebra Show - Un caz la Consulatul României. ( 30 Martie )
Băieții sunt studenți la USMF ”Nicolae Testemițanu”
Puteți accesa pagina oficială de pe facebook aici: www.fb.me/ZebraShow
Video Production (www.spoialabrothers.com)

BĂLȚI: Mii de oameni au participat la Marșul Tricolorului [FOTO]

Circa 7 mii de persoane au participat astăzi la un marş, în Bălţi, cu ocazia Zilei Drapelului. Evenimentul a început cu un miting în curtea Universităţii de Stat "Alecu Russo" şi a luat sfârşit cu depuneri de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare din piaţa Independenţei.

În capul coloanei, un grup de tineri a dus un steag mare, cu lungimea de 12 metri.


sursa: hotnews.md

LUPUL DACIC va fi mascota Republicii Moldova la Jocurile Olimpice [VIDEO]

26 aprilie 2012

Lupul dacic va fi mascota Republicii Moldova la Jocurile Olimpice de la Londra de anul acesta. Stindardul de luptă al dacilor a fost ales în urma unui concurs câştigat de studentul Ruslan Roşca de la Facultatea de arte plastice a Universităţii Pedagogice “Ion Creangă”. Mascota a fost aleasă de un juriu din cele 157 de variante care au intrat în concurs. 
“De ce anume lupul dacic? Deoarece este îngemănarea a două animale: lupul şi şarpele. Deci deja este o echipă. Sportul nu este practicat de o singură persoană”, a povestit pentru televiziunea Publika câştigătorul Ruslan Roşca.
“Este un lucru foarte binevenit, chiar pot să spun că va fi un stimulator pentru sportivi. Aceasta este şi modalitate să ne promovăm”, a declarat şi preşedintele Comitetului Naţional Olimpic, Nicolae Juravschi.
Conform membrilor juriului, această mascotă, după ce va fi îmbunătăţită, va fi şi pe viitor simbolul echipei olimpice a Moldovei. 



Omoruri şi jafuri la ”eliberarea” Basarabiei

Ţărani împuşcaţi pentru o vadră de vin; vite, grâne şi alte bunuri furate; femei violate. Sunt doar câteva „fapte de vitejie" comise de ostaşii sovietici în 1944-1945, consemnate în rapoartele NKVD.

Peste câteva zile, o parte din conaţionalii noştri vor sărbători ceea ce ei numesc victoria în „marele război pentru apărarea patriei". Fără a pune în discuţie faptul dacă sintagma este aplicabilă şi în cazul Basarabiei şi fără a diminua rolul Armatei Roşii în cel de-al Doilea Război Mondial, ne propunem să abordăm o altă faţetă a ostaşului sovietic - comportamentul acestuia în teritoriul „eliberat" dintre Prut şi Nistru. Or, imediat ce au păşit pe pământul basarabean, mulţi s-au apucat de omorât şi de jefuit băştinaşii.

Informaţiile despre crimele, tâlhăriile şi jafurile comise de soldaţii sovietici la „eliberarea" Basarabiei au fost ţinute sub şapte lacăte, nefiind accesibile pentru cercetare. În perioada sovietică nici nu putea fi altfel, pentru că asta ar fi ştirbit imaginea „ostaşului eliberator" şi a URSS.

Puţinele documente din arhiva Ministerului de Interne la care am avut acces arată că soldaţii Armatei Roşii au comis un şir de infracţiuni grave chiar în primele zile după ce au păşit pe teritoriul Basarabiei (aprilie 1944), mulţi scăpând fără a fi pedepsiţi.

Situaţia nu s-a schimbat nici după încheierea războiului, când Armata Sovietică a rămas în RSS Moldovenească. Potrivit unui raport NKVD până mai ieri secret, timp de o lună şi jumătate - între 15 noiembrie şi 31 decembrie 1945 - au fost înregistrate peste 25 de crime săvârşite de soldaţii şi ofiţerii sovietici, printre care şapte omucideri, nouă jafuri, patru furturi din apartamente, cinci acte de huliganism.

Despre creşterea criminalităţii în rândul soldaţilor şi ofiţerilor Armatei Roşii vorbesc şi următoarele cifre: timp de cinci zile (între 27 şi 31 decembrie 1945), din numărul total de 230 de persoane reţinute în Chişinău pentru comiterea unor infracţiuni sau încălcarea ordinii publice, 153 (65%) au fost soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Sovietice.

Se mai consemna că, în pofida faptului că statutul militar obliga soldaţii şi ofiţerii sovietici să acorde ajutor organelor de drept, aceştia, în procesul reţinerii, opuneau rezistenţă fizică şi chiar aplicau arma din dotare.

VINUL ŞI COVOARELE I-AU ÎNNEBUNIT PE SOVIETICI

Rapoartele venite în adresa Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din RSSM de la filialele NKVD din judeţe începând cu aprilie 1944 atestau o continuă creştere a infracţiunilor comise de militarii sovietici pe teritoriul Basarabiei „eliberate". Informaţiile parcă erau ştiri de pe front.

 La 4 aprilie 1944, în curtea unui locuitor al satului Zahoreni, judeţul Orhei, au intrat doi soldaţi sovietici şi au solicitat vin. Răspunsul negativ al stăpânului i-a înfuriat aşa de tare încât soldaţii l-au împuşcat pe fiul stăpânului şi au plecat.

 În noaptea de 17 aprilie 1944, sergentul major Isakov şi soldatul Kravcenko din regimentul nr. 126, Armata a 4-a, au furat de la locuitorul Melnic din satul Bolohan, jud. Orhei, vaca şi doi juncani, pe care ulterior i-au tăiat.

 La 21 aprilie 1944, în ograda locuitorului oraşului Soroca A. Griţenco au intrat opt soldaţi ai unui regiment de tancuri. Ei au solicitat vin. La răspunsul negativ al stăpânului, soldatul T. Gomzeakov l-a ameninţat şi l-a lovit cu arma, apoi militarii l-au legat pe Griţenco şi au plecat cu 200 de litri de vin.

 La 22 aprilie 1944, locotenentul Armatei a 5-a aeropurtate Ciuksin, împreună cu fruntaşul Tkacenko şi soldatul Akonov, au percheziţionat nelegitim de trei ori casa cetăţencei Leskova din Bălţi, deposedând-o de zece covoare şi alte lucruri.

 La 25 aprilie 1944, locuitorul L. din satul Musteaţă, raionul Făleşti, a invitat la el în casă doi soldaţi sovietici, pe care, după ce i-a servit cu vin, i-a rugat să-i omoare pe consătenii lui M. şi C., care, chipurile, l-ar fi turnat Siguranţei române. Solicitarea a fost executată. Soldaţii au dispărut.

 27 aprilie 1944, trei soldaţi beţi au intrat în casa cetăţeanului Căpăţână din satul Susleni, judeţul Orhei, cerând vin. La refuzul stăpânului, aceştia au deschis focul din armele din dotare. Căpăţână a reuşit să scape sărind peste geam. Soldaţii au tras câteva rafale după el, apoi au sfărâmat yala de la beci şi au luat şase căldări cu vin.

 La 1 iulie 1944, la cetăţeanul Vasile Balan din satul Scorţeni, judeţul Orhei, au venit trei soldaţi şi au cerut vin. În seara aceleiaşi zile, Balan i-a condus la casa Mariei Ursachi. Fiind refuzaţi de femeie, soldaţii, care erau beţi, în discuţii aprinse l-au împuşcat pe Balan şi au dispărut fără a fi identificaţi.

 La 20 septembrie 1944, nu departe de satul Cuhneşti, raionul Balatina, trei localnici au fost jefuiţi de doi soldaţi ai lazaretului veterinar militar dislocat în sat. Au fost identificaţi de cei jefuiţi, dar comandantul lazaretului s-a opus arestului.

FURTURI DE PROPORŢII LA CIUTULEŞTI

Un alt raport ajuns pe masa secretarului CC al PC (b) din RSSM, unul Salagor, arată că au avut loc jafuri de proporţii în satul Ciutuleşti, raionul Floreşti.
La 6 mai 1944, un regiment de cazaci (circa 800 de oameni) din componenţa Frontului 2 Ucrainean, a intrat în comuna Ciutuleşti, judeţul Soroca, anunţând că se opresc aici la popas peste noapte. Soldaţii şi ofiţerii au fost repartizaţi câte 10-20 la o casă. Spre seară, îmbătaţi de vinul moldovenesc, aceştia, folosind armele din dotare, s-au dedat la jafuri.

Astfel, la ora 17.00, un grup de circa 30 de cazaci au luat cu forţa de la locuitorul satului Alexei P. Ţurcan zece puduri de orz, şase de ovăs şi trei de porumb. La încercările stăpânului de a protesta împotriva ilegalităţii acţiunilor, i s-a răspuns: „Încă o vorbă şi te împuşcăm".

O oră mai târziu, soldaţii acestui regiment au tăbărât asupra locuitorului Gheorghe Gh. Robu, care îşi lucra pământul, şi, ameninţându-l cu arma, i-au luat calul şi mânzul, dispărând.

La ora 22.00, un grup de trei cazaci a năvălit în casa cetăţeanului Gheorghe Şt. Catruc. Unul dintre soldaţi l-a ameninţat cu arma, ceilalţi au intrat în grajd şi au luat o oaie. În acelaşi timp, alţi trei cazaci înarmaţi au intrat în curtea cetăţencei Eugenia Al. Bragari, au împuşcat o scroafă, au luat 16 găini şi au plecat.

Alţi cinci cazaci, găzduiţi de Anastasia I. Cazacu, s-au îmbătat şi s-au luat la bătaie, provocându-şi răni de sabie. Apoi, au smuls un covor de pe perete, au luat o fustă, o bluză şi un batic şi au dispărut. A doua zi dimineaţa, regimentul de cazaci a plecat nestingherit spre Bălţi.

Ciutuleştenii au reclamat alte 18 cazuri de jaf comise în acea zi de soldaţii sovietici. S-a constatat că în noaptea de pomină cazacii au jefuit ţăranii din localitate de patru cai, două junci, doi porci, cinci oi, 1.000 de kilograme de făină şi alte bunuri.

La 14 mai 1944, pe teritoriul secţiei experimentale a colegiului din Soroca, aflată în satul Vasilcău, a venit unitatea militară nr.23629 cu un număr de 200 de soldaţi. Tot aici au fost amplasaţi şi cei 500 de cai ai unităţii. În aceeaşi zi, ostaşii au luat de la Alexei Lupu, un locuitor al satului, calul cu tot cu căruţă, iar un soldat a smuls de pe capetele a doi copii căciulile de oaie de caracul, lăsându-le-o în loc pe a sa.

DUPĂ ORZ ŞI ORZOAICĂ

În seara aceleiaşi zile, căpitanul Popov, comandantul unităţii respective, l-a invitat la el pe directorul secţiei experimentale P. Mâţu şi, ameninţându-l cu arma, i-a solicitat jumătate de tonă de ovăz, precizând că are de a face cu cazacii de pe Don. „Rugămintea" a fost îndeplinită.

A doua zi, acelaşi Popov a solicitat alte şase tone de ovăs, însă, la rugămintea lui Mâţu, cantitatea solicitată a fost înlocuită cu două tone de orzoaică. Iar seara Popov a dispus confiscarea a 350 de kilograme de cartofi.
La 15 mai, soldaţii au mai luat de la baza de selecţie un porc, un curcan, au devastat trei stupi de albine şi au înlocuit un cal sănătos cu unul bolnav. La 16 mai 1944, unitatea militară nr. 23629 a părăsit satul Vasilcău, îndreptându-se spre comuna Cubolta.

Soldaţii sovietici împuşcau tot ce întâlneau în cale

Tâlhăriile şi jafurile comise de ostaşii sovietici i-au îngrijorat atât de mult pe ţăranii basarabeni, îndeosebi pe cei din satele aşezate lângă drumurile naţionale, încât aceştia refuzau să iasă să-şi lucreze câmpurile.

Astfel, la 20 mai 1944, locotenentul Enolţev din cadrul diviziei de puşcaşi numărul 134, Armata a 6-a, ameninţându-l cu arma din dotare, l-a deposedat pe un locuitor al satului Răduleni, Floreşti, de doi cai, în timp ce acesta îşi lucra ogorul. Unui alt ţăran, din satul Dubna, ostaşul i-a luat ceasul de buzunar.
Într-un raport al organelor NKVD se menţiona că zece ţărani din satul Mărăndeni, judeţul Bălţi, au refuzat să iasă în câmp, declarând: „Nu ieşim deoarece soldaţii sovietici ne iau animalele. Vom lucra pământul când armata va pleca mai departe".

Doar între 5 şi 10 august 1944, de la locuitorii satului Îndărăpnici, judeţul Orhei, ostaşii Armatei Roşii au furat 13 animale mari cornute.

INFRACTORII N-AU FOST IDENTIFICAŢI

Rapoartele menţionau că soldaţii sovietici deschideau focul în satele moldoveneşti aleatoriu, rănind şi ucigând oameni.

Astfel, la 10 aprilie 1944, în urma unui împuşcături la întâmplare, a fost rănit în mână un oarecare Migu, locuitor al satului Bolohan, judeţul Orhei, iar la 16 aprilie un soldat a împuşcat prin geam în casa cetăţencei Stati, din satul Drochia, judeţul Bălţi, omorând-o. În ambele cazuri făptaşii nu au fost identificaţi.
La 8 iulie 1944, un ofiţer şi doi soldaţi ai Armatei Sovietice au tras în preşedintele sovietului sătesc din Căzăneşti, judeţul Orhei.

Cu tancul după vin la Soroca

Cazuri grave de crime au avut loc şi în unele sate din judeţul Soroca. La 15 iunie 1944, un grup format din 15 tanchişti, din unitatea militară numărul 150, îmbarcaţi pe un tanc, a mers pentru aprovizionare în satul Şestaci, din raionul Cotiujeni.

Ostaşii au schimbat haine pe vin. După ce s-au îmbătat, au deschis foc aleatoriu, împrăştiind cireada satului. În drum spre Şoldăneşti, au observat o turmă de oi păzită de o fetiţă de zece ani. Au oprit tancul, au luat o oaie şi au revenit în unitate.

La 18 iunie 1944, locotenentul Lujanski din aceeaşi unitate militară a anunţat echipajele din subordine că rezervele de produse alimentare s-au terminat, iar doritorii pot pleca după noi provizii. Lujanski a preîntâmpinat tanchiştii să nu întreprindă nimic în raza raionului Şoldăneşti: „În rest, faceţi ce vreţi, dar fără vin nu vă întoarceţi".

AU VIOLAT O FEMEIE ŞI I-AU GOLIT BECIUL

Urcaţi pe un tanc model T-34, 18 tanchişti au mers în satul Cuşmirca, raionul Cotiujeni. Aici au făcut schimb de haine pe vin şi s-au îmbătat. Ulterior, câţiva dintre soldaţi au decis să-şi recupereze hainele şi au venit cu tancul la poarta unuia dintre locuitorii satului, cetăţeanul Martin. Aici au tras două focuri din puşca de pe tanc, dărâmând câteva acareturi de lângă gospodăria ţăranului. „Eliberatorii" şi-au recuperat hainele şi au mai luat alte 40 de vedre de vin.

Apoi au mers la Şestaci. La întoarcere militarii beţi au dărâmat cu tancul o cruce mare de piatră, aflată la 15 metri de marginea drumului, au ameninţat un cioban cu arma, luându-i 12 oi. La Şestaci, tanchiştii au distrus uşa şi geamurile casei cetăţencei Ionco, i-au spart vesela şi au luat un viţel şi alte bunuri.

Tot în acest sat „ostaşii eliberatori" au violat o femeie în vârstă de 55 de ani, după care i-au luat din beci un butoi cu vin, doi saci cu făină şi doi cu nuci. Un alt locuitor al satului, Martalog, ameninţat cu arma, a fost deposedat de un butoi cu vin şi alte produse.

Răfuieli cu grenade la nuntă

O nuntă care a avut loc la 29 septembrie 1944 în satul Sărata Galbenă, judeţul Tighina, s-a transformat într-un câmp de luptă între soldaţii sovietici.

La petrecere au fost invitaţi locotenentul Troekurov şi soldatul Kraiko, din cadrul unităţii militare dislocate în sat, precum şi căpitanul de securitate Anufriev. În toiul nunţii au venit alţi 12 soldaţi-tanchişti, care erau în trecere prin localitate, în frunte cu locotenentul Cirişkov. După ce s-a îmbătat, Cirişkov s-a dat la soţia unui locuitor, înjurând şi insultând nuntaşii.

Troekurov şi Anufriev au încercat să-l calmeze, însă acesta s-a supărat foc şi, profitând de superioritatea numerică, i-a arestat pe cei trei. I-a închis într-o odaie, ordonând să fie împuşcaţi. Un tanchist a tras o rafală, omorându-l pe unul Kraiko şi rănindu-l pe Troekurov. Anufriev şi Troekurov au reuşit să fugă pe geam doar după ce s-a răsturnat lampa şi în încăpere s-a făcut beznă. Cei doi au fost urmăriţi de soldaţii lui Cirişkov. Acesta a înşfăcat o grenadă antitanc şi a vrut s-o arunce în nuntaşi, dar a fost oprit de ai săi. Locotenentul Troekurov şi căpitanul Anufriev au organizat urmărirea grupului de tanchişti, iar în urma schimbului de focuri au mai fost răniţi alţi patru ostaşi, unul dintre care mortal.

Băsescu l-a decorat pe Matcovschi cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer





Azi, 25 aprilie, poetul basarabean Dumitru Matcovschi a primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer. Distincția a fost oferită în urma unui decret, semnat de președintele României, Traian Băsescu.
(video) Băsescu l-a decorat pe Matcovschi cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de mare ofițer
Foto: UNIMEDIA


Evenimentul a avut loc astăzi seara, în cadrul unei ceremonii organizată la Chișinău.

Decoratia i-a fost oferită lui Matcovschi de către secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac. „Președintele României, dorind a răsplăti meritele dlui Dumitru Matcovschi, în semn de înaltă apreciere pentru perserverența cu care a promovat valorile culturale ale României, conferă Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de mare ofițer, categoria A, domeniul „Cultură”, a menționat Tomac.

De cealaltă parte, Dumitru Matcovschi a ținut un discurs în care a vorbit despre cei care au trădat interesul național, despre turnători, dar și despre „caracterul Băsescu”. „Ziua frumoasă de azi mi-a dăruit-o președintele României. Este un om de mare curaj, este un caracter, este un luptător, un simbol, un mesager al înaltelor idealuri”, a spus acesta.


În cadrul evenimentului au ținut discursuri primarul Capitalei Dorin Chirtoacă, președintele PL Mihai Ghimpu, președintele Academiei de Știinte Gh. Duca, dar și altii.


Ascultați mai jos discursul poetului Dumitru Matcovschi:





Sursa: UNIMEDIA

Aviatori români de elită: Horia Agarici

25 aprilie 2012

Horia Agarici (n. 6 aprilie 1911, Lausanne, Elveția, d. 1982, Eforie, România) a fost un căpitan aviator al Forțelor Aeriene Române, unul din aviatorii de elită al celui de-al Doilea Război Mondial al Armatei Române, poet și autor român. Pentru faptele sale extraordinare de vitejie din timpul celui de-al doilea război mondial a fost supranumit și „Salvatorul Constanței”.


Născut la 6 aprilie 1911 la Lausanne în Elveția, Horia Agarici și-a petrecut copilăria la Iași. După începerea cursurilor liceale în acest oraș, familia s-a mutat la Brașov, unde Horia a terminat studiile liceale la Liceul Doctor Ioan Mesota. După un an de studii la Politehnica din Timisoara, a decis să devină ofițer de aviație, urmând cursurile Școlii de aviație militară de la Cotroceni. După obținerea brevetului de pilot de razboi, la 16 aprilie 1934, proaspătul aviator militar va activa în cadrul mai multor escadrile, zburând pe diferite tipuri de avioane. A participat, cu gradul de locotenent aviator, la manevrele regale din anul 1938.


Cel de-al Doilea Război Mondial

La 22 iunie 1941, la ordinul, rămas în istorie, lui Ion Antonescu, trupele române au trecut Prutul. Începea o lungă campanie, al cărei obiectiv era eliberarea unor teritorii aparținând României, ocupate samavolnic de Uniunea Sovietică.


Primii care au intrat în luptă au fost, în ambele tabere, aviatorii. Formațiunile de bombardament au survolat linia frontului, în căutarea unor ținte care să afecteze decisiv puterea de luptă și economică a inamicului. Astfel, în primele ore de dimineață, o formație de șase bombardiere sovietice s-au apropiat, peste Marea Neagră, de instalațiile portuare ale Constanței. Escadrila 53, afectată apărării litoralului, era plecată în misiune. Numai locotenentul Horia Agarici, cu rezervoarele de carburant perforate, a rămas pe aerodromul Mamaia. Totuși, conjunctura a făcut din Agarici un adevărat simbol al aviației de vânătoare.


Doborârea a trei bombardiere

În 1941, el primește comanda escadrilei 53, dislocată pe aerodromul Mamaia, afectată apărării litoralului. Unitatea era dotată cu avioane Hurricane.“În dimineața de 23 iunie 1941, piloții escadrilei au primit ordinul de a însoți o formațiune de bombardiere. Horia Agarici a decolat în fruntea escadrilei, dar, din cauza unor scurgeri de combustibil a fost nevoit să revină la bază Și, imediat, tehnicienii au încercat să remedieze defecțiunea.


La ora 12:00 s-a dat alarma: au fost semnalate bombardiere sovietice, care, după toate aparențele, se îndreptau spre Constanța, cu misiunea probabilă de a ataca portul. În ciuda tuturor regulamentelor, Agarici decolează fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind “la vânătoare”. Norocul și simțul său de orientare îl ajută și, în curând apare în fața sa, zburând la altitudinea de 600 de metri, un grup de cinci avioane de bombardament, neînsoțite de vânătoare (lipsă de orientare strategică? Dispreț pentru capacitatea de reacție a românilor?).


Profitând de poziția favorabilă (deasupra și în spatele țintei), Agarici atacă. Întâi trage în bombardierul din capul formației. Îl lovește decisiv. Avionul sovietic cade în mare și explodează odată cu bombele pe care le transporta. Printr-o ranversare și un semitonou, Agarici revine la atac, trăgând în avionul din dreapta, care cade. Apoi atacă și al treilea inamic, care se îndreaptă spre sol, deși nu are incendiu la bord. Probabil că echipajul a ales prizonieratul… În acel moment, al doilea avion lovit de Agarici este luat în primire și de artileria antiaeriană română.


Celelalte două avioane sovietice au dispărut în acest timp, abandonând misiunea, iar Agarici a revenit pe Mamaia, în limită de benzină. Rezultatul primei lupte aeriene din acest război a fost: trei bombardiere sovietice doborâte, dintre care două atribuite locotenentului Horia Agarici și al treilea, în comun, aviatorului și A.C.A.


Distincții

La revenirea la sol, Agarici a fost felicitat de comandantul flotilei, ca și de camarazii săi. Unii dintre ei, ca de pildă veteranul de război Traian Moraru, membru al A.S.A.B., își amintesc și povestesc cu emoție acest episod remarcabil de la începutul războiului.


Remarcabila victorie a fost citată prin ordin de zi pe armată, fiind apoi preluată și amplificată de ziare și de Radio România. Celebritatea lui Agarici a fost asigutată și prin versurile lui Pastorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino pentru un șlagăr la modă în vara lui 1941.


"A plecat la vânătoare Agarici A plecat ca să vâneze bolșevici…”

Veteranii din al doilea Război Mondial (chiar și din trupele terestre) își amintesc cum îl fredonau atunci când avioanele cu cocardă tricoloră survolau linia frontului.



Din păcate, probabil ca urmare a invidiei unor superiori, la 3 august 1941 Horia Agarici a fost mutat de la Escadrila 53 la I.A.R. Brașov, ca pilot essayeur, deși între timp fusese decorat cu: “Virtutea Aeronautică clasa a treia”, “Coroana României cu spade și panglică de Virtute Militară clasa a cincea” și cu “Crucea de fier” germană, fiind avansat la gradul de căpitan aviator. Mai târziu a revenit în luptă, reușind ca, până la sfârșitul războiului să mai doboare încă trei avioane inamice, cu toate că firea lui poetică și nostalgică îl arăta superiorilor ca pe un tip incapabil să lupte.


După război, căpitanul aviator Horia Agarici este trecut în rezervă, pentru a presta diferite activități fără nici o legătură cu meseria și pasiunea lui, zborul. Ca o consecință a servitudinii față de Moscova a regimului comunist din România, în anul 1955 el este degradat, ca și alți aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost reabilitat și i-a fost redat gradul de căpitan de abia în 1965.


A murit în 1982, la Eforie, fiind înmormântat cu onoruri militare.


Poetul Agarici

Horia Agarici este amintit și de istoria literaturii române. A publicat mai multe cărți, printre care volumul de versuri “Acorduri și armonie”, cel de nuvele “Șoimanu Furtună”, precum și tratatele de specialitate ”Aviația de vânătoare” și “Lupta în cer”. Poate că versurile lui nu îl ridică la valoarea unui mare poet, dar pasiunea care le-a inspirat este remarcabilă, pentru că este aceeași care l-a călăuzit în luptă:


“Pe zarea mării, case sclipesc în alb de viață?
Și moartea se apropie pe aripi de păgân…
Dar iată-un fulger rece, avânt fără stăpân,
Un șoim de fier și flăcări, pierind în dimineață.”

(Încăierare în văzduh).



Sursa: wikipedia.org



Astăzi, www.basarabia91.net împlinește 3 ani de activitate

24 aprilie 2012

Era 2009, îmbolnăvit și rănit de sindromul aprilian, am decis că e nevoie de răzbătut în lumea internetului spre a dezvolta și latura virtuală a trezirii conștiinței naționale. Pornind de la un blog păcătos, fără design cumsecade, în 3 ani am ajuns la un portal știut și citit de cei cu mintea trează și cu sângele fierbând. 3 ani de responsabilitate zilnică de a mă trezi în fiece dimineață și de a posta pe site știri din întreg spațiul românesc, îndeosebi din sărmana Basarabie. Da, au încercat ”dânșii” să ne bage bețe în roate, să ne închidă, spargă, distrugă site-ul, însă, nu au reușit, pentru că Dumnezeu mereu a fost cu noi, mereu ne-a păzit de rele, Dumnezeul nostru e român. 
Nu vreau să inspir jale sau compătimire, însă vreau să dau un exemplu celor ce vin din urmă: fraților, fruntea sus, și scrâșnind din dinți să mergeți înainte, înainte spre reîntregirea neamului românesc și spre trezirea conștiinței naționale ! La rândul meu, ca administrator al site-ului, vreau să mulțumesc cititorilor pentru că-mi dau un continuu imbold de a scrie, posta, informa mai departe întreg poporul românesc.

Dragoș Galbur

STATISTICI:

din mai 2009 până astăzi - 660937 accesări 
Top 5 cele mai citite postări:
1. O carte veche de 1000 de ani despre daci... - 3884 vizualizări
2. Adevăruri despre războiul din Transnistria - 3513 vizualizări
3. Războiul din Transnistria - 3102 vizualizări
4. Vlad Filat a slujit în KGB - 2842 vizualizări
5. Dragobetele - 2366 vizualizări.
Noiembrie 2009, recordul la accesări - 48987
Au intrat pe www.basarabia91.net:
1. Republica Moldova -276721 
2. România - 249783
3. SUA - 37126
4. Italia - 14882
5. Germania - 14491
Top 3 site-uri de referință:
www.google.ro - 89.275
www.google.md - 67.938
www.facebook.com - 67.115
Cheltuieli: 120$
Câștiguri: 0$
La finele lui 2010 și începutul lui 2011, site-ul a avut restricții de accesare timp de 3 luni pentru abonații StarNet și MoldTeleCom, la solicitarea ...




Poetul Dumitru Matcovschi va primi, la Chişinău, decoraţia acordată de Preşedintele României


Poetul Dumitru Matcovschi va primi, la Chişinău, decoraţia acordată de Preşedintele României, Traian Băsescu.

Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în parteneriat cu Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, organizează miercuri, 25 aprilie 2012, festivitatea de înmânare a decoraţiei Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, categoria A „Literatură”, poetului Dumitru Matcovschi.

Decoraţia i-a fost conferită poetului basarabean de către Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, şi va fi înmânată de către Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, domnul Eugen Tomac.

Ceremonia de înmânare a distincţiei acordate poetului Dumitru Matcovschi va avea loc, în incinta hotelului Leogrand din Chişinău, în prezenţa a peste 150 de invitaţi şi este oferită „în semn de înaltă apreciere pentru abnegaţia şi perseverenţa cu care a promovat valorile naţionale şi culturale ale României, militând pentru respectarea drepturilor comunităţilor româneşti din afara hotarelor ţării şi contribuind la strângerea legăturilor dintre românii de pretutindeni”.

În cadrul ceremoniei, Cristi Aldea Teodorovici va interpreta câteva piese pe versurile poetului Dumitru Matcovschi din repertoriul soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici.

Născut la 20 octombrie 1939 în satul Vadul-Raşcov din judeţul Soroca, Dumitru Matcovschi devine, peste ani, unul dintre cei mai mari poeţi ai Republicii Moldova recunoscut în critica literară pe plan internaţional şi un simbol al mişcării de renaştere naţională din Basarabia.

Debutând în anul 1963 cu placheta de versuri „Maci în Rouă”, Dumitru Matcovschi cade, pentru prima dată, victima regimului totalitar atunci când, cinci ani mai târziu, volumul său de versuri „Descântece de alb şi negru” este interzis de cenzura sovietică, fiind considerat subversiv. Poetul continuă, însă, lupta pentru limba română, iar în anul 1988, în calitatea sa de redactor-şef al revistei „Nistru”, devenită, ulterior “Basarabia”, are curajul să publice istoricul articol „Veşmântul fiinţei noastre” de Valentin Mândâcanu care a aprins flacăra conştiinţei naţionale în lupta pentru alfabetul latin. În revista „Basarabia” condusă de poetul Dumitru Matcovschi a văzut lumina tiparului şi Sfânta Scriptură în alfabet latin, sau „Doina” lui Mihai Eminescu.

În plin avânt al mişcării de eliberare naţională, la 17 mai 1989, Dumitru Matcovschi a suferit un accident tragic în urma căruia a scăpat cu viaţă în mod miraculos după şase luni de comă, urmate de peste 20 de intervenţii chirurgicale. Deşi marcat de acea întâmplare, Dumitru Matcovschi îşi continuă activitatea, opera sa constituind una dintre cele mai valoroase moşteniri lăsate literaturii române.

Destinul Basarabiei: Tilsit - Erfurt (1807-1808) vs. Ribbentrop - Molotov (1939)




În ajunul marcării celor 200 de ani de la sfârşitul războiului ruso-turc din 1806-1812 (16(28) mai 2012), în urma căruia Basarabia a fost anexată de către Imperiul Rus, se trec cu vederea alte două evenimente, legate nemijlocit de această tristă aniversare.

Este vorba despre negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) între Franţa şi Rusia.
Nu uităm despre Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Uniunea Sovietică a primit carte blanche pentru a reanexa Finlanda, Statele Baltice, Basarabia (a cărei metamorfoză este Republica Moldova), vestul Ucrainei şi al Bielorusiei. Dar, puţini îşi mai amintesc că măsuri similare au fost făcute şi în timpul celebrelor negocieri de la Tilsit, în 1807, care au încheiat un război dintre Imperiul Rus şi Franţa napoleoniană. Iar împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon. Mai mult chiar, ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India). Napoleon căzuse de acord ca Rusia să-şi extindă graniţele la nord şi la sud din contul Finlandei, Principatelor Române şi altor teritorii pe care va fi capabilă să le subjuge prin forţa armelor.

O analogie între războaiele duse de Alexandru I contra otomanilor şi Suediei şi expansiunea sovietică din 1939-1940 poate fi identificată în mod clar. Şi în primul caz, şi în al doilea motivul principal pentru acţiunile oficiale ale ruşilor (sovieticilor) a fost de a contracara un „eventual” atac din partea Vestului, cât mai departe de frontiera existentă. Şi în primul, şi în al doilea caz pretextul pentru război a fost unul extrem de îndoielnic. Şi în primul, şi în al doilea caz războaiele au fost influenţate de consecinţele acordurilor secrete semnate de Rusia (URSS), cu „stăpânul” Europei continentale. Numai că, în 1939, acesta a fost Hitler, iar la începutul secolului al XIX-lea era Napoleon. Iar în urma anexărilor din 1809-1812 ruşii acaparaseră la nord Finlanda şi la sud Basarabia, pe care le-au stăpânit până la 1917, încercând să le ocupe din nou la 1939 (parţial, în războiul „de iarnă”, Finlanda) şi la 1940 (fără lupte, România dintre Prut şi Nistru).

Tratatul de la Tilsit şi acordul sovieto-german au dus la extinderea teritorială a Rusiei (URSS), iar principalele direcţii de expansiune au coincis (cu excepţia Statelor Baltice). Există trei astfel de zone: finlandeză, poloneză şi dunăreană. Direcţia finlandeză: războiul ruso-suedez din 1808-1809, în urma căruia a fost anexată Finlanda (aceasta corespunde cu războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 şi formarea RSS Carelo-Finice). Direcţia poloneză: anexarea regiunii Bialystok în 1807 şi districtului Tarnopol din Galicia, în 1809, ca o compensaţie pentru participarea Rusiei în războiul împotriva Austriei de partea lui Napoleon (alipirea Ucrainei de Vest şi Bielorusiei de Vest, în 1939). Direcţia dunăreană: războiul ruso-turc din 1806-1812 şi anexarea Basarabiei (invazia Armatei Roşii în Basarabia şi Bucovina de Nord în vara anului 1940).
Semnând pactul cu Germania hitleristă, Stalin, care cunoştea bine istoria războaielor napoleoniene, fără îndoială, ar putea fi apelat teoretic la precedentul Tilsitului. Rusia a folosit Pacea de la Tilsit, pentru a-şi întări capacitatea de apărare, promovând reforme militare importante, ţinând cont de experienţa franceză. Stalin, de asemenea, a încercat să folosească răgazul paşnic pentru a întâmpina pe deplin pregătit inamicul. O altă întrebare este: în ce măsura aceasta i-a reuşit?
Ce s-a întâmplat mai departe este, de asemenea, cunoscut. În timp ce Rusia se extindea pe contul Suediei (Finlandei) şi Principatului Moldovei (Basarabiei), împingându-şi frontierele spre nord şi sud, Napoleon şi-a extins graniţele imperiului său până-n Portugalia. În timp ce Stalin şi-a anexat Statele Baltice şi Basarabia, a luptat cu finlandezii şi a cotropit Ucraina de Vest, Hitler a cucerit complet Europa continentală. Iar apoi ambii, şi Napoleon, şi Hitler au atacat Rusia (URSS). În 1941, Finlanda şi România s-au revanşat contra URSS pentru a-şi recupera teritoriile pierdute.

Revenind la tratatele franco-ruse încheiate la Tilsit (ratificate de către Alexandru I şi Napoleon la 27 iunie/9 iulie 1807), vom remarca că în ambele tratate (Tratatul ruso-francez de pace şi prietenie şi Tratatul ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă (secret) au fost introduse articole ce vizau raporturile ruso-turce şi soarta Principatelor Române. În primul tratat, problema care ne interesează a fost reflectată, direct sau indirect, în articolele 22-25. Articolul XXIII: „Trupele rossiene se vor retrage din principatele Valahia şi Moldova, dar provinciile menţionate nu vor fi ocupate de trupele turceşti până la schimbul instrumentelor de ratificare a viitorului tratat definitiv de pace între Rusia şi Poarta Otomană”.

În articolul VIII al Tratatului secret ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă s-au fixat următoarele stipulaţii, ce vizau direct raporturile ruso-turce: „Dacă din cauza schimbărilor care au survenit la Constantinopol” Poarta nu va accepta mediaţia Franţei sau după acceptarea ei, în termen de trei luni, convorbirile nu se vor solda cu un rezultat satisfăcător, atunci „Franţa va acţiona împreună cu Rusia împotriva Porţii Otomane şi ambele părţi contractante vor încheia un acord menit să elibereze de jugul şi suferinţele turceşti toate provinciile Imperiului Otoman din Europa cu excepţia Constantinopolului şi provinciei Rumelia”.

În clauzele tratatelor ruso-franceze referitoare la Problema Orientală nu s-a fixat concret împărţirea Imperiului Otoman. Mai degrabă, dacă vom ţine cont de conţinutul altor articole, între Franţa şi Rusia au fost repartizate sferele de influenţă în Europa. Chiar şi articolul VIII al Tratatului secret de alianţă conţinea o formulare ambiguă în privinţa viitorului destin al posesiunilor otomane din Europa. Devenind mediator, Napoleon a urmărit să ia sub controlul său chestiunea soluţionării litigiilor ruso-turce, fără ca să-şi asume anumite obligaţii fixate în documente diplomatice.

Deşi în tratate nu s-a fixat deschis încorporarea Principatelor Române la Rusia imperială, în cercurile politice şi militare ruseşti tocmai în aşa mod era interpretat conţinutul lor. În afară de aceste două tratate, care însumau în total 46 de articole, dintre care 16 erau adiţionale şi secrete; şi acordul ruso-francez privind „transmiterea” Franţei a regiunii Cotor şi Insulelor Ionice – în arhivele ruseşti nu s-au găsit niciun fel de alte documente, care s-ar fi semnat la Tilsit. Dar, chiar la puţin timp după săvârşirea acestui eveniment, în Europa a început să circule aşa-zisul „Tratat secret de la Tilsit” care presupunea, printre altele, acapararea de către Rusia a posesiunilor europene ale Porţii Otomane.

În scrisorile din 29 iulie şi 5 august 1807, consulul austriac de la Bucureşti, Brenner, comunica ministrului Afacerilor Externe, Stadion, că generalul Miloradovici susţinea că prin înţelegerea ruso-franceză Basarabia, Moldova, Ţara Românească vor fi cedate Rusiei, iar Dunărea va fi hotar între Imperiul Rus şi cel Otoman.
Speranţele ţarului rus în acordul mutual al lui Napoleon de la Tilsit (1807), referitor la anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti, nefiind fixat pe hârtie, nu se bazau însă pe un suport juridico-diplomatic. De aceea, „pretenţiile” diplomaţiei ruse erau privite de către cei de la Quay d’Orsay ca fiind neîntemeiate, deoarece în diplomaţie, ca şi în muzică, „dacă motivul nu este pus pe note, el nu are nici o valoare”. Chiar dacă Napoleon considera că Principatele sunt deja pierdute pentru Poartă, el nu se grăbea să soluţioneze problema orientală în favoarea Rusiei, din motivul principal că vedea în aceasta un mijloc efectiv de presiune politică asupra Petersburgului şi de şantaj al englezilor.
În vara anului 1808 se efectuau pregătirile de proporţii, necesare pentru preconizata întâlnire a împăraţilor Napoleon şi Alexandru I. Înainte de a pleca la Erfurt, unde fusese fixat locul acestuiSummit talks, Napoleon îl însărcinează pe Talleyrand să pregătească un proiect de tratat în care se menţiona că împăratul Rusiei „se va mărgini, în prezent, să ocupe, ca şi în trecut, Ţara Românească şi Moldova, lăsând toate lucrurile în situaţia în care se găsesc astăzi…” (art. 7). De asemenea, se menţiona că negocierile de pace ruso-turce vor începe numai după ce negocierile cu Anglia vor indica un sfârşit favorabil.

La 17(29).09.1808, Rumeanţev şi Champagny, miniştri de Externe şi plenipotenţiari ai celor două puteri, încep negocierile. Rumeanţev comunica ţarului că Franţa recunoscuse încorporarea Principatelor Române la Rusia, dar „împăratul Napoleon nu poate, fără a nu provoca numeroase reproşuri motivate din partea turcilor, să-i impună sau să le prescrie să cedeze aceste principate” Rusiei.

În urma convorbirilor şi întrevederilor personale dintre Napoleon şi Alexandru I la 30.09 (12.10) 1808, la Erfurt, a fost semnată Convenţia secretă de alianţă între Rusia şi Franţa. Chestiunilor Imperiului Otoman şi Principatelor în tratativele ruso-franceze le-a revenit un rol esenţial, fiindu-le consacrate cinci dintre cele 14 articole ale Convenţiei: „Articolul 5. Înaltele părţi contractante se obligă a considera o condiţie neapărată a păcii cu Anglia recunoaşterea de către ea a Finlandei, Valahiei şi Moldovei ca fiind încorporate în componenţa Imperiului Rus”. „Articolul 8. …Majestatea Sa împăratul întregii Rusii a mutat, deja, în această parte hotarul imperiului său până la Dunăre şi a încorporat la imperiul său Moldova şi Valahia, negăsind posibil să recunoască integritatea Imperiului Otoman, altfel decât cu această condiţie. Drept urmare, Majestatea Sa împăratul Napoleon recunoaşte încorporarea amintită şi hotarul Imperiului Rus, mutat până la Dunăre”.
Astfel, acţiunile diplomaţiei ruse în vederea rezolvării problemei orientale în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse la Tilsit şi Erfurt şi-au găsit un sfârşit logic: acapararea a ceea ce era deja în mâinile proprii – a Principatelor Române. La 1808 cei doi suverani considerau că s-au întâlnit „pentru a se ocupa de interesele globului pământesc şi nimic nu-şi doresc sie, decât doar a păstra ceea ce fusese deja achiziţionat”.
Putem conchide că, după Tilsit, scopurile Rusiei în privinţa chestiunii Principatelor Române au evoluat esenţial: de la menţinerea sferei de influenţă - la încorporarea lor nemijlocită. Au evoluat şi metodele de înfăptuire a actului dat: de la rezolvarea lui cu asistenţa Franţei (la Tilsit) spre soluţionarea pe cale de sine stătătoare (la Erfurt). Negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă fază: Europa este împărţită de marile puteri în sfere de influenţă. Iar principiile dreptului internaţional s-au redus la adresa Principatelor Române, la încheierea unor pacte de partajteritorial de către cei doi mari jucători ai epocii – Rusia şi Franţa.

Cu toată convenţionalitatea analogiilor istorice, pare a exista o paralelă între Tratatul de la Tilsit (1807) şi Convenţia de la Erfurt (1808) cu pactul sovieto-german din 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop). În ambele cazuri, adversarii ideologici au semnat un acord pragmatic privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa. Comun este şi demersul general antibritanic al ambelor tratate. Prin pacea care s-a încheiat la Tilsit, harta politică a Europei era substanţial modificată şi apoi revăzută la Erfurt.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM
Sursa: Cotidianul Național TIMPUL