Gheorghe Muruziuc- eroul necunoscut !

31 iulie 2010
(În dimineaţa zilei de 28 iunie 1966, un Tricolor flutura deasupra Fabricii de zahăr din Alexăndreni)


28 iunie 1966 era o zi de marţi. În acea zi, orăşelul Alexăndreni de lângă Bălţi a devenit centrul unei informaţii cu caracter strict secret pentru conducerea de partid şi de stat a RSS Moldoveneşti. Însă pe cât aceştia au încercat să o dosească, pe atât noutatea a devenit mai populară, căci, cu o viteză de neînchipuit, oamenii o transmiteau prin şoapte unii altora. Nu au tăcut nici posturile de radio „vrăjmaşe” din Europa.
Aşadar, începând cu ora 4.30, mai multe apeluri telefonice sau bătăi în uşă i-au trezit pe unii demnitari de partid, de miliţie şi de securitate din Alexăndreni, Sângerei şi Bălţi.
- Tovarăşe secretar. Ieşiţi afară şi priviţi. Pe coşul fabricii de zahăr atârnă un drapel care seamănă cu cel al României.
- Un tricolor românesc? La fabrică? Incredibil!
Buimatici, frecându-şi ochii de câteva ori, de parcă visau, toţi ca unul înlemneau la cele văzute: într-adevăr, pe coşul fabricii de zahăr din localitate, la circa 40 de metri înălţime, flutura un ditamai tricolor, iar alături, pe o ţeavă, stătea un omulean. Informaţia a fost transmisă de urgenţă organelor competente de la Chişinău.
- Cine este cel de sus?
- Gheorghe Muruziuc. Lucrează electrician la noi, la fabrică. Îl cunoaşteţi…


Gheorghe Muruziuc s-a născut la 19 noiembrie 1930 în orăşelul Făleşti, fiind cel mai mare din cei opt copii ai lui Pavel şi Ana Muruziuc, şi a avut soarta copiilor care s-au născut cu puţin înainte de război: a îndurat mizeria războiului, foametei, colectivizării, deportărilor, precum şi promisiunea construcţiei comunismului. A urmat primele patru clase la şcoala primară românească din localitate (unde şi-a pus bazele idealurilor sale), iar opt clase le-a absolvit la sovietici. Apoi soarta l-a mânat în Rusia, la o şcoală FZO (de meserii), un fel de lagăr din care nu aveai dreptul să pleci. A lucrat mai întâi în Abhazia, unde a ajuns în 1952, după care – în regiunea Rostov, la o mină de cărbune. În Abhazia s-a căsătorit cu o tătăroaică, Ana, iar în regiunea Rostov s-au născut cei doi copii ai lor: Mihail în 1953 şi Vadim în 1956. În 1962 revine în Moldova şi se angajează la Fabrica de zahăr din Alexăndreni. În luna martie 1966, devine candidat în Partidul Comunist.

Realităţile văzute în Rusia, dar mai ales cele din Moldova l-au dezamăgit. Numai nu comunism putea fi considerat ceea ce îi tot băgau în cap ideologii sovietici, iar politica naţională din RSS Moldovenească rămânea doar pe hârtie – ruşii au dat năvală peste tot, au ocupat toate funcţiile importante, iar cultura naţională era neglijată prin eliminarea elementelor naţionale.

În 1965 i-a trimis o telegramă lui Brejnev, scriindu-i despre dezordinea de la fabrica la care lucra. Mare i-a fost mirarea că, la întoarcerea de la poştă, a fost invitat direct la şedinţa comitetului de partid al fabricii. Nu înţelegea cum de s-a întâmplat că cele scrise lui Brejnev au ajuns mai repede la urechile şefilor decât la destinatar. La şedinţă, mai-mari întreprinderii au recunoscut că fabrica lucrează prost, ceea ce nu însemna că el trebuia să-i scrie lui Brejnev. Cu toate astea, secretarul de partid l-a numit duşman al puterii sovietice. Din acel moment a început a fi persecutat la locul de muncă.


Nu o dată şi-a revărsat emoţiile şi dezacordul, discutând cu colegii de serviciu şi în cercurile prietenilor, inclusiv la şedinţele publice de la fabrică. De exemplu, la o lecţie publică, ţinută de un agronom de la fabrică, pe tema „formării RSS Moldoveneşti şi ajutorului acordat de poporul rus la eliberarea moldovenilor”, Gheorghe Muruziuc l-a întrebat direct pe vorbitor de ce guvernul URSS împiedică Moldova să se unească cu România.


Procurorul avea să constate mai târziu: „Începând cu 1964, permanent a desfăşurat agitaţie şi propagandă îndreptată la aţâţarea vrajbei naţionale dintre moldoveni şi alte naţiunii conlocuitoare a URSS. Muruziuc a susţinut că în Moldova există discriminare, exprimată prin limitarea şi ignorarea băştinaşilor, a drepturilor lor cetăţeneşti şi de muncă. El, de asemenea, a declarat că politica naţională din Moldova nu exprimă interesele poporului moldovenesc, cultura moldovenească (obiceiurile, limba, alfabetul) nu se dezvoltă în măsura dorită şi nu are nimic în comun cu cea rusă, ucraineană sau cu alte culturi ale popoarelor URSS. În legătură cu aceasta, Muruziuc a desfăşurat agitaţie şi propagandă pentru ca Moldova fie să se constituie într-un stat aparte, fie să se unească cu Republica Socialistă România. Doar în rezultatul unirii, problemele naţionale ale Moldovei vor fi soluţionate”.


Întrucât criticile aduse conducerii fabricii n-au dat niciun rezultat, Gheorghe Muruziuc a decis să întreprindă acţiuni concrete. Mai întâi, la 12 iunie 1966, în ziua alegerilor în Sovietul Suprem al URSS, a încercat să confecţioneze şi să arboreze pe coşul fabricii un drapel tricolor românesc, pentru a protesta astfel împotriva discriminării moldovenilor, dar a fost împiedicat de soţie. Următoarea acţiune a fost fixată pentru 28 iunie.


Cităm din mărturiile lui la interogatoriul din 29 iunie: „Într-adevăr, eu, la 28 iunie 1966, aproximativ la ora 4 dimineaţă, m-am urcat pe coşul de 45 de metri al fabricii şi acolo am arborat drapelul României. M-am aflat acolo până la ora 9. Drapelul l-am confecţionat de unul singur. Stofa roşie am cumpărat-o, duminică, 26 iunie, din magazinul din localitate. Am cumpărat doi metri, la preţul de o rublă 07 copeici metrul. Stofa albastră am cumpărat-o în aceeaşi zi în magazinul din or. Alexăndreni. Am cumpărat un metru la preţul de o rub. 60 cop. Stofa galbenă am luat-o de-acasă, dintr-o fostă faţă de pernă în care păstram ciorapii, fularele de iarnă etc. Drapelul l-am cusut în seara de 27 iunie în debaraua mea. Nimeni nu m-a văzut. Pe teritoriul fabricii am intrat sărind gardul. Din secţia unde lucrez am luat căngile şi m-am urcat pe coş. Toate acestea le-am întreprins conştient şi chibzuit. Prin aceasta am încercat să arăt că Moldova este teritoriu al României şi eu doresc ca Moldova să se unească cu România. Am demonstrat întregii lumi şi conducerii dorinţa mea – că [Moldova] trebuie să se unească cu România. Anume pentru aceasta am ales ziua anexării Basarabiei. Ideea de a arbora drapelul mi-a venit după ce am privit la televizor o emisiune despre anexarea Basarabiei la 28 iunie. Moldova trebuie să se unească cu România, întrucât avem aceeaşi limbă, obiceiuri şi, anterior, am fost împreună”.

Conştient că vor încerca să-l dea jos cu orice preţ, Muruziuc s-a înarmat cu pietre, aşa încât atunci când au încercat să urce după el, a dat drumul unei cărămizi şi „salvamontistul” s-a retras…

În aceeaşi zi de 28 iunie i-a fost deschis un dosar penal, art. 71 Cod Penal al RSSM – aţâţarea vrajbei interetnice – şi art. 218 – huliganism. A fost percheziţionat la domiciliu, unde nu s-a găsit nimic deosebit, cu excepţia unei scrisori adresate lui Brejnev, pe care îl informa despre activitatea nesatisfăcătoare a fabricii de zahăr. La 3 iulie a fost arestat. La început, ancheta a fost efectuată de procuratura r-lui Lazovsk, iar mai târziu a fost preluată de KGB.


La 30 iunie a fost convocată, de urgenţă, adunarea generală a membrilor de partid de la fabrică. Şi aici, Gh. Muruziuc şi-a apărat poziţia – moldoveni sunt discriminaţi, iar Basarabia a fost anexată în 1940 de către URSS. „Consider că Basarabia, în anul 1940, fără nici un temei a fost ruptă de la România şi incorporată în URSS în calitate de RSS Moldovenească. Prin acest act violent, a fost despărţit poporul moldovenesc, o parte a rămas în România, cealaltă – în URSS. Mai devreme sau mai târziu, RSS Moldovenească va ieşi din componenţa URSS şi fie se va constitui în calitate de stat suveran, fie se va uni cu România. Sunt convins de aceasta”, a spus el. Ca rezultat, a fost exclus din partid.

Au urmat nenumărate interogări şi confruntări la Securitate. Astfel, la interogatoriul din 13 iulie, Gh. Muruziuc explica: „Într-adevăr, eu de mai multe ori am afirmat că problema cadrelor naţionale existentă în Moldova adesea conduce la devierea politicii naţionale, întrucât cadrele de conducere de alte naţionalităţi nu înţeleg muncitorii locali. Aceasta are loc din cauza că ei (şefii – n.n) nu cunosc limba, obiceiurile şi alte (…). Într-adevăr sunt convins că cultura moldovenească poate să se dezvolte mult mai dinamic, dacă Moldova s-ar uni cu Republica Socialistă România, deoarece strămoşii noştri au aceleaşi cultură, limbă şi obiceiuri”.


Despre politica de cadre, Muruziuc explica: „Când aceste persoane (Andrei Veşcă, Vitor Burduniuc, Ion Mânzatu ş.a. – colegii lui de lucru – n.n.) s-au pronunţat deschis asupra faptului că administraţia nu ţine cont de faptul că la fabrica noastră există cadre calificate care sunt folosite ca muncitori necalificaţi, dar, din motive necunoscute, invită muncitori din alte regiuni, ei au fost învinuiţi de naţionalism. Aproximativ în luna mai 1965 m-am întâlnit la stadionul fabricii cu Veşcă (Andrei). Nu ţin minte exact despre ce vorbeam, ştiu că am vorbit şi despre problema asemănării limbii moldoveneşti cu cea română şi că alfabetul rusesc nu poate reda toate nuanţele limbii moldoveneşti. De exemplu, Veşcă îmi spunea că numele meu Gheorghe, dacă îl scrii cu litere ruse, literele „e” şi „o” sună despărţite una de alta, prin aceasta deformându-se numele meu, în timp ce (în română) ele se pronunţă împreună”. (…) După părerea mea, împărţim fără temei cultura noastră în moldovenească şi română… Cultura moldovenească şi cea română formează un tot întreg. (…) Neregulile de la fabrică eu le-am pus pe seama conducerii fabricii, persoane care nu sunt băştinaşe, adică nu sunt moldoveni, sunt veniţi, iar interesul lor se rezumă doar la un salariu mare şi cât mai puţin să lucreze”.


La interogatoriul din 1 august, Gh. Muruziuc relata un fapt foarte interesant, care l-a marcat: „În luna martie, nu ţin minte data, seara, întâmplător m-am întâlnit cu el (avocatul Vasile Scripcaru) în cafeneaua oraşului Făleşti. Ne-am aşezat la o masă să luăm cina. Scripcaru avea un radiotranzistor pe care l-a deschis la Radio Bucureşti. Se transmitea muzică populară românească. În această vreme, s-a apropiat de noi chelneriţa, nu-i cunosc numele, de aproximativ 38-40 de ani; înaltă, smoliţică şi, adresându-se lui Scripcaru, l-a întrebat dacă e adevărat că între România şi URSS s-a încheiat un tratat privind libera trecere pentru vizitarea neamurilor. Ea ne-a lămurit că soţul ei are motocicletă şi ei ar dori să meargă la rudele lor din România”.


În cadrul anchetei, anchetatorul a pus la dubiu capacităţile mintale ale lui Muruziuc şi a dispus efectuarea expertizei psihiatrice (efectuată între 21 septembrie şi 11 octombrie 1966). Concluzia expertizei a fost clară – învinuitul nu suferă de asemenea maladie. Sora lui Gheorghe Muruziuc, Elena, care locuieşte la Ungheni, mi-a mărturisit că o doamnă, membră a comisiei de expertiză, i-ar fi şoptit chiar din start: „Ştii, Gheorghe, comisia poate decide orice, însă te consider sănătos şi nu voi admite să fii declarat alienat”. După eliberare, Gh. Muruziuc a căutat-o mult timp să-i mulţumească, dar n-a găsit-o.
Ancheta a fost efectuată într-un termen-record, timp de patru luni (pe parcursul investigărilor, Muruziuc a refuzat avocatul). La 29 octombrie i-a fost înmânat rechizitoriul. Peste două săptămâni, la 16 noiembrie 1966, Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, după două zile de şedinţă specială ţinută la Bălţi, l-a condamnat pe Gheorghe Muruziuc la doi ani privaţiune de libertate, regim general. A fost internat în lagărul din Sverdlovsk (fostul Ivdellag, unul din locul deţinerii moldovenilor arestaţi de NKVD după 28 iunie 1940) şi a stat termenul integral.
Potrivit unei expertize, drapelul lui Gheorghe Muruziuc avea următoarele dimensiuni: doi metri şi 57 centimetri lungime şi 78 centimetri lăţime. A fost ars la 13 ianuarie 1967 de către colaboratorii KGB.
Revenit la baştină, el a lucrat la Bălţi la o întreprindere de construcţie. A fost reabilitat prin Hotărârea Judecătoriei Supreme a RSSM din 11 martie 1991. În anii de renaştere naţională s-a implicat activ în lupta basarabenilor pentru idealurile naţionale, idealuri pentru care a făcut doi ani de lagăr. Cel puţin, unul din visele lui Gh. Muruziuc s-a realizat – Republica Moldova este astăzi stat independent.

Gheorghe Muruziuc a decedat la 25 septembrie 1998, fiind înmormântat în cimitirul din Făleşti. Au mai rămas în viaţă fratele Victor şi sora Elena. Copiii săi – Mihail şi Vadim – îşi câştigă pâinea cum pot.

Am căutat numele lui Gheorghe Muruziuc într-un dicţionar enciclopedic ilustrat, editat recent la Chişinău. Lipseşte. Numele lui este amintit sporadic în manualele de istorie, iar la Făleşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi în arhiva primăriei poate se mai păstrează demersul prietenului lui, Gheorghe Ghimpu, care cerea redenumirea unei străzi în memoria lui Gheorghe Muruziuc. Demersul aşa şi n-a mai fost discutat…

Autor: Mihai Taşcă,

dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova


Sursa: Timpul

Chilia (din 1484 pana la inceputul sec. al XIX-lea)

Pe 14 iulie 1484, Baiazid al II-lea a ingenuncheat fortareata Chilia. Pentru otomani Chilia avea o importanta exceptionala. Baiazid al II-lea a numit-o «cheia si poarta a toata Tara Moldovei si toata Tara Ungureasca si tarilor de la Dunare».

Luptele moldo-otomane insa au continuat. In toamna anului 1485, respingand atacul beiului de frontiera Malkoci-oglu, Stefan cel Mare i-a infrant pe otomani la Calabuh. Fiind insa parasita de aliatii crestini, Tara Moldovei s-a vazut nevoita sa incheie pace cu turcii. Aceasta s-a intamplat in octombrie 1486.

In urma acestui tratat au fost stabilite hotarele dintre circumscriptia Chilia si restul Tarii Moldovei. Hotarele de sud, etc si nord, ca si mai inainte, treceau pe frontiere naturale: Dunarea, lacul Sasac si Valul Traian de Jos.

Ocupand Chilia, otomanii au inceput sa fortifice localitatea. Initial, ei nu s-au decis careia dintre partile orasului sa-i dea prioritate. Mai intai, conform relatarilor lui Sa'adeddin, in 5 zile a fost restabilita Chilia Noua. Apoi, bastinasii au primit ordinul sultanului de a restabili Chilia Veche. Lucrarile au continuat si in anul urmator, fiind sustinute de 90 de corabii otomane. Probabil, actiunile energice ale lui Stefan cel Mare intru recastigarea Chiliei i-au ingrijorat pe otomani, care nu erau siguri ca vor mentine in stapanirea lor cetatea de pe malul stang si contau pe cea de pe insula, mai putin vulnerabila in fata atacurilor eventuale ale moldovenilor. Insa lucrarile de restabilire a cetatii de pe insula n-au mai fost terminate. Dupa incheierea pacii moldo-otomane (1486), rolul ei a decazut. In prima jumatate a sec. al XVII-lea, calatorul francez Boplan mentiona «in partea opusa a raului (adica, bratul Chilia – n.n.) Chilia Veche, unde se mai vad cateva ruini».

In 1484, populatia orasului a scazut brusc; desi, la Chilia in continuare se afla o cumunitate ortodoxa numeroasa. In 1529, conform unor date furnizate de N. Beldiceanu, la Chilia, probabil de pe malul stang, erau 160 de familii crestine (majoritatea fiind romani ortodocsi). In oras continua sa existe si o mica comunitate catolica, ceea ce se vede dintr-o circulara a episcopului de Milcov (din 18 februarie 1518), prin care pastorul din Chilia era invitat la un sinod. In 1570, pe ambele maluri ale bratului traiau 316 familii de crestini, inclusiv 150 la Chilia Veche.

Conform firmanului sultanului Baiazid al II-lea din 22/23 august 1484, ostasii garnizoanei locale au primit dreptul sa se casatoreasca cu fete ori vaduve bastinase, daca ele accepta sa devina musulmane. Initial procesul de convertire la islam decurgea incet. Conform unor informatii ale lui N. Beldiceanu, in 1529, pe ambele maluri ale bratului Chilia au fost inregistrate doar 18 familii musulmane. Ulterior, numarul acestor familii a sporit, ajungand, in 1570, la 298.

Chilia devine un loc de refugiu pentru voievozi detronati. Potrivit relatarilor lui Grigore Ureche, Alexandru Lapusneanu, alungat de Heraclid Despot, s-a retras la Chilia.

Chilia constituia un important centru de comert. Conform regulamentului din 1570, la piata orasului veneau locuitorii din imprejurimile lui. Din Moldova si Tara Romaneasca se aduceau bovine, ovine; unele din ele, fiind achizionate de negustori speciali, numiti gelepi, se exportau la Istanbul. Vin se aducea din Braila, Mesemvoria, Silistra, Varna, Vidin, Trapezunt, etc. Pe la Chilia circulau vase de diferite dimensiuni. Marfa se aducea pe vase fluviale sau carute. In 1546, brasovenii au trimis la «Galati ori Chilia» emisari pentru a cumpara vin oriental «moscatello».

Intr-o descriere anonima a Moldovei (1587) se spune ca in «orasul negustoresc al Chiliei», Tighina si Cetatea Alba «se afla 300 de sipahi, iar ceilalti turci nu ating cifra de 600, deoarece in Chilia si Akkerman cei mai multi din locuitori sunt crestini…». Din aceasta cauza, garnizoanele turcesti puteau apara cetatile, dar nu si populatia oraselor.

Populatia majoritara romaneasca din oras, precum si din teritoriile ramase sub jurisdictia domnitorului Moldovei nu s-a impacat niciodata cu dominatia straina asupra Chiliei. Uneori aceasta nemultumire se transforma in lupta deschisa. In 1538, codrenii din centrul Moldovei, aflandu-se in conflict cu un grup de turanici care incalcasera regulile de taiere a padurii, i-au urmarit pana la zidurile Chiliei.

In august 1565, Suleyman I comunica lui Alexandru Lapusneanu ca pe Dunare, langa Chilia, aparusera niste oameni inarmati care atacau cu caicele vasele otomane. Acesti oameni inarmati, pe care sultanul ii numeste «haramini» (adica, razboinici), erau elogiati de populatia romaneasca locala. Autorul necunoscut al baladei «Chira» (una din variante) ii numeste «serpi ai Dunarii». Iesind din stufariile Dunarii, ei atacau pe neasteptate marile corabii otomane ce se ridicau pe cursul inferior al marelui fluviu. Dupa ce pricinuiau vaselor fluviale otomane pierderi mari, ei dispareau din nou in stufariile dese ale Dunarii. Atacurile «serpilor Dunarii» creau o stare de nesiguranta la trecerile importante peste fluviu, iar autoritatile otomane, in persoana sangeacbeiului de Silistra, potrivit relatarilor lui Suleyman I, nicidecum nu puteau restabili ordinea.

La 14 octombrie 1594, conform relatarilor misionarului croat Alexandro Comulao (Komulovici), domnul Moldovei Aron Tiranul, cu 21 mii ostasi, a «mers sub cetatea Chiliei». La 19 aprilie 1595, un ciaus venit din Moldova a comunicat la Istanbul ca Aron Tiranul ar fi distrus Chilia si alte localitati fortificate de la Dunare si Nistru. Mai mult, domnul Moldovei ar fi luat bogate trofee militare, inclusiv 100 tunuri otomane.

Totusi, otomanii mai aveau resurse suficiente pentru a lupta cu miscarea antiotomana. La 17 octombrie 1595 sarbul Dumitrasco comunica din Tighina ca de la Chilia, Cetatea Alba si Tighina au fost adunati 2 000 de beslii (unitati de cavalerie iregulata formata din musulmani si crestini). Fortele unite ale celor trei kadiate din Basarabia se aflau sub comanda lui Ahmed, numit uneori sangeacbei «de Tighina si Chilia».

In 1596, hanul Gazi Ghirai intentiona sa petreaca iarna la Chilia si Cetatea Alba, in pofida protestelor lui Ieremia Movila. In acelasi an, teologul Gian Lorenzo d'Anania intocmeste o lucrare cosmografica in care numeste Chilia «oras de mare trafic comercial». Aparata de Smil, Tighina si Cetatea Alba, Chilia sufera mai putin din partea fortelor antiotomane.

In 1602, Ieremia Movila scria marelui vizir ca «cei care sunt stabiliti in stepa Chiliei au facut una cu pamantul sase kadiate…». Ieremia Movila contacta cu autoritatile otomane de la Dunare in legatura cu porunca sultanului ca oastea Tarii Moldovei, de la Chilia si alte cetati basarabene, sa fie gata pentru a lupta cu nogaii, care se aflau la gurile Dunarii.

In 1606, nogaii din neamul Mansur, in frunte cu marzacul Cantemir, au venit in apropierea Chiliei si altor cetati basarabene. Dupa moartea hanului Gazi Ghirai (1608), Constantin Movila, domnul Tarii Moldovei, reuseste sa-i expulzeze pe nogaii Mansur in Crimeea.

In timpul luptelor dintre tatarii din Crimeea si nogaii Mansur aflati provizoriu in Bugeac suferea populatia Chiliei si a localitatilor din apropiere. Cronicarul turc Munegaimbasi mentioneaza ca hanul «Inaet Ghirai a distrus satele (…) din imprejurimile Akkerman si Chilia, iar populatia a fost surghiunita in Crimeea».

In 1637, dupa ce nogaii Mansur au fost transferati pentru totdeauna in Crimeea, viata economica la Chilia se inviorase. Trecand a doua oara prin Moldova (1639), calugarul italian Niccolo Barsi ne-a lasat o ampla descriere a cetatii si orasului: «Este inchis in ziduri groase, cu turnuri mari si puternice, si inconjurat (cu apa – n.n.). La Dunare se afla o fortareata sau un castel… care domina partea dinspre mare cu tot intinsul campiei. Locuitorii acestui oras sunt foarte tematori si tin multa paza la porti, cu tunuri mari ca sa nu lase sa intre inauntru nici un strain».

Viata economica se desfasura in afara cetatii: «Dar pentru ca acestia sa poata face negot cu marfurile lor in afara oras, sunt multe suburbii cu pravaliile lor, in care se vand tot felul de marfuri, tinandu-se aici targ in fiecare zi». Orasul era loc de desfacere a marfurilor starine: «se (…) gaseste din belsug si vin si untdelemn pe care-l aduc de la Trapezunt».

Una din ocupatiile de baza ale localnicilor o constituia pescuitul si prelucrarea pestelui: «La o mila departare se afla cherhanaua cu tot felul de peste la un pret foarte ieftin, indeosebi morun si somn, si nu este dimineata in care sa nu se gaseasca pe mal o mie-doua de moruni si somni, pe care indata ii sareaza si scot icre minunate. De aceea, vin din Constantinopol, Polonia, Ungaria, Moldova si alte tari pentru a cumpara peste si a-si indestula orasele lor».

Locuitori ai orasului erau turci; in afara orasului, in suburbii, locuiau turci, tatari, greci si moldoveni, si «multi negustori ragusani, care se indeletnicesc cu saratul morunului». Din aceste relatari ale lui Niccolo Barsi se vede ca timp de doua secole doar romanii si grecii continuau sa se afla pemanent in oras, pe cand genovezii si armenii au fost inlocuiti de turci, putini tatari si ragusani.

Romanii din Chilia si alte localitati basarabene erau sustinuti de domnitorii Moldovei si Tarii Romanesti. In 1648, Vasile Lupu, domnitorul Tarii Moldovei, a costruit la Chilia biserica Sf. Nicolae. Peretii lacasului sfant erau din piatra, insa podeaua era sub nivelul pamantului. Biserici similare mai erau si in alte localitati si se considera ca asemenea biserici, ingropate partial in pamant, se datorau otomanilor.

Amanunte despre orasul si cetatea Chilia contine si jurnalul de calatorie a staretului Arsenie Suhanov, care a vizitat Tarile Romane in 1651. Calatorul rus mentiona ca Chilia: «este o cetate de piatra, foarte puternica, cu turnuri dese, nu este loc pentru a se lupta pe uscat; este asezata pe un loc (de) ses; jos apa din Dunare este chiar pana la ziduri, si cand se revarsa apa, cetatea este inconjurata de ape din trei parti. In timpul noptii sunt straji pe cetate si inauntru cetatii (…). Nu se poate sapa drum, caci este papuris mare si mult in jurul cetatii (…)».

Notitele de calatorie ale staretului contin si unele informatii despre populatia orasului: «Iar pe o parte este targ, dinspre partea ruseasca, acolo traiesc crestini, greci si moldoveni, multi in targ si este si o biserica, iar in cetate nu sunt crestini, toti numai turci».

Informatii despre componenta etnica si confesionala a populatiei Chiliei continea darea de seama a episcopului catolic Filip Stanislavov din 1659: «Inauntru (cetatii – n.n.) locuiesc numai turci (…). Suflete sunt 1 600, moschei patru. Suflete de (crestini – n.n.) sunt 1 600, au doua biserici». O familie de ortodocsi era formata din 4 persoane, de turci – 5,3. Judecand dupa componenta medie a familiei, care in epoca medievala constituia 5 persoane, numarul romanilor ortodocsi practic nu sporea. Aceasta constituie un indiciu ca nivelul de viata al romanilor din Chilia era foarte scazut.

O descriere ampla a Chiliei contin insemnarile faimosului calator turc Evlia Celebi, care a vizitat Moldova in 1657 si 1665. Mai intai, el mentioneaza ca primul ziditor al Chiliei a fost «Kalibu, dintre ghiaurii Moldovei. La inceput Kalibu era un om sarac, dar pescuind morun si nisetru a ajuns sa posede o avere de o mie de milioane (adica mare – n.n.), devenind dupa aceea si crai. Atunci gandindu-se ca localitatea aceasta Chilia a fost cauza imbogatirii sale, in timpul guvernarii sale, el a construit aceasta cetate, care a fost denumita Kalibu. Ulterior ea a devenit cunoscuta sub denumirea de cetatea Chilia». In aceasta legenda culeasa de la localnici se contine doar un sambure de adevar: Chilia Veche intr-adevar isi datoreaza fondarea pecarilor romani.

In continuare Evlia Celebi mentioneaza ca din pescuit se intretin ostasii garnizoanei locale si din alte cetati. Pestele se prindea intr-un mod original: «Mai sus de cetatea Chilia, pe ambele maluri ale Dunarii, se afla asezate gramezi mari de stalpi… Vreo doua mii de raiale valahe si moldovene, cu doua sute de corabii (cifre exagerate – n.n.), incarca acesti stalpi, ducandu-i pe Dunare. Ei incep sa fixeze in fundul apei acesti stalpi, cu piroane, incepand de pe ambele maluri ale Dunarii si tot inaintand, vin spre mijlocul Dunarii. In mojlocul apei, ei lasa un spatiu liber… pentru a nu se impiedica trecerea corabiilor care circula pe Dunare…». Apoi calatorul relateaza ca din vita de vie se impletesc plase cu ajutorul carora se prind pesti de diferite marimi. Plasele se ridica pentru a lasa sa treaca corabiile, iar stalpii se scot inaintea ingheturilor de iarna.

Calatorul turc face si o descriere a cetatii. Despre turnurile ei mentioneaza: «Turnul lui Ghedik Ahmed pasa, dupa numele vizirului sultanului Baiazid Veli, turnul rosu, turnul comandantului de paza, turnul inchisorii, turnul plat si turnul cu far, caci aici si in prezent arde, in fiecare noapte, un felinar, ceea ce inseamna o mare binefacere si un semnal mare pentru corabiile care circula noaptea».

Descriind cetatea exterioara, Evlia Celebi mentioneaza ca ea are «in total patru porti. Una se deschide spre apus, in exterior, spre orasul mare. Este formata din doua randuri de porti de fier. In stanga si in dreapta se afla doua turnuri cu tunuri mari si porti. Mai sunt, in trei locuri, pe malul Dunarii, inca trei porti de iesire, carora li se zice «porti dinspre apa» ». In partea de rasarit a cetatii de pe malul Dunarii si la capatul cetatii exterioare se afla o cetatea mica si frumoasa in forma de patrat, avand imprejur vreo 500 pasi».

Catolicii de la Chilia, fiind putini, in continuare duc lipsa de asistenta spirituala. Misionarul Vito Piluzzi, care in 1671 viziteaza Moldova, relateaza ca parintele Rossi din Galati acorda asistenta catolicilor din Chilia si alte localitati sub adminitsratia otomana, care nu au biserici.

Un calator italian care in 1672 viziteaza Chilia vede 80 de tunuri si munitii in cantitati mari. (Vizita a avut loc in anul cand otomanii au cucerit cetatea Camenita de la polonezi).

In 1683 s-a inceput razboiul «Ligii Sfinte» cu Imperiul Otoman. Chilia si alte localitati basarabene au sustinut armata otomana cu ostasi, alimente, furaj, transport, etc. Incepand de la 15 ianuarie pana in luna mai 1686, Mehmed al IV-lea trimite 12 firmane prin care poruncea kadiilor din Chilia si alte orase dunarene sa procure si sa le transporte «zaherea» (alimente): grau, orz, impreuna cu munitii pentru expeditia imperiala.

In acest razboi otomanii au incercat sa utilizeze Chilia Veche, ruinele careia, cu jumatate de secol in urma le observase inginerul militar Boplan, ofiter francez in serviciul regelui polon. Misionarul catolic Giovanni Batzista de Burgo mentiona ca cele doua Chilii «erau cetati proaste, dar de acolo turcii supravegheau corabiile, avand acolo si tunuri incarcate permanent. Aga statea in Fortezze di Valachia (Chilia Noua) si avea un locotenent al sau in cealalta cetate. Toate corabiile ce treceau trabuiau sa aiba un pasaport imperial turcesc (teskere)». Calatorii au avut mult de furca cu birocratia turceasca si au fost siliti sa se opreasca in casa unui evreu din Chilia, companion al negustorilor olandezi.

In iarna 1688-1689, hanul din Crimeea s-a aflat la Chilia, de unde urma sa participe la campania otomana impotriva austriecilor.

In 1694-1695, sultanul Ahmed al II-lea trimite 4 firmane kadiilor din Chilia si alte orase dunarene, cerand sa puna la dispozitia armatei otomane vase fluviale, alimente, etc. De la 20 aprilie pana la 28 noiembrie 1695 noul sultan Mustafa al II-lea trimte 21 firmane kadiilor in Chilia si alte orase dunarene, obligandu-i sa puna la dispozitia trupelor otomane vase fluviale, alimente, medicamente, munitii, animale etc. In anul urmator, sultanul cerea vase, alimente, «harabale cu boi», constructori de vase, diverse materiale de constructie, etc. In 1698, sultanul cerea kadiilor dunareni, pe langa incasarea de avariz (impozit extraordinar), procurarea unor cantitati mari de orz, care urmau a fi predate armatei otomane.

Dupa incheierea pacii de la Karlowitz (1699), otomanii urmau sa-si retraga armata din Camenita. Pentru urgentarea acestei operatii s-a apelat la ajutorul Tarii Moldovei: «Deci mergand Antiohu Voda cu oamenii sai... au desertat-o si au dusu toate acele (arme – n.n.) la Chilia» si in alte cetati basarabene.

Locuitorii Chiliei si ai localitatilor romanesti din apropiere sufereau si din cauza rebeliunii nogailor. In timpul realizarii tratatului de pace de la Karlowitz, in expulzarea nogailor din Bugeac in Crimeea, o parte din ei s-au rasculat impotriva Portii, devastand 12 sate care se afla intre Chilia si Smil.

Populatia Chiliei a suportat cheltuieli legate de aflarea regelui suedez la Tighina. La 7 iunie 1712 sultanul Ahmed al III-lea poruncea lui Constantin Brancoveanu, domnul Tarii Romanesti, sa contribuie la transportarea alimentelor «aduse din partile Chiliei… in vederea aprovizionarii ostenilor care vor fi desemnati langa regele Carol al XII-lea».

Informatii despre Chilia ne prezinta si Dimitrie Cantemir, care mentioneaza ca Chilia nu este: «asa mare, dar vestita pentru negutatoria sa». La ea vin corabii ale oraselor apropiate si indepartate din Egipt, Venetia si Raguza. Locuitorii ei sunt turci, crestini (adica romani ortodocsi), armeni si evrei (la sfarsitul sec. al XVII-lea la Chilia a venit un numar neimportant de armeni si evrei). In 1711-1714, calatorul englez Mattraye mentioneaza ca la Chilia este un castel fara garnizoana. In oras locuiesc turci, evrei, greci (adica ortodocsi, inclusiv de origine romana) si cativa armeni.

Secole la rand Poarta s-a straduit sa nu permita patrunderea corabiilor straine in Marea Neagra pe cursul inferior al Dunarii. Totusi, in secolul al XVIII-lea, in urma infrangerii militare suferite, ea fu nevoita sa faca unele cedari. In vara anului 1718, Poarta incheie o conventie cu Austria si Rusia, prin care se reglementa circulatia vaselor in Marea Neagra, pe Dunare, la Chilia etc. In pofida acestui fapt, circulatia vaselor straine in Marea Neagra, pe cursul inferior al Dunarii, inclusiv la Chilia, continua sa fie limitata.

Unitatile militare de la Chilia participau la inabusirea rebeliunilor nogailor. In 1725 Geantimir, un emir din neamul nogailor Sirin, s-a rasculat impotriva hanului. In legatura cu acest fapt, Poarta a trimis ordinele respective «capeteniilor militare si demnitarilor de vilaiete de la locurile de trecere: Chilia (…)» etc.

In iulie 1736, populatia Chiliei era obligata sa puna la dispozitia armatei otomane fan si lemn. Sultanul Mahmud I a poruncit kadiilor si serdarilor din Chilia si alte kadiate sa adune lemn si fan, care urmau sa fie transportate la depozitul armatei otomane din Isaccea. In iarna anilor 1736-1737, la Chilia au iernat trupe de ieniceri.

Despre producerea marfurilor la Chilia si realizarea lor la Constantinopol relateaza un anonim turc (1740): «Asa-numitul grau arnaut, un soi cu spice mai marunte ca la granele obisnuite, creste din belsug si e foarte bun. Se duce la Constantinopol lapte, iaurt si grasime. Armenii si turcii din Akkerman, Chilia si Ismail, care sunt cunoscuti sub numele de chirigii (precupeti –n.n.) achizitioneaza aceste articole de la producatori, dandu-le bani inainte, si apoi le vand in acele locuri».

Anonimul turc face o descriere succinta a cetatii Chilia. «Chilia este o cetate puternica langa un oras bine cladit, inconjurat de un sant adanc. Cetatuia din interior se intinde pana la Dunare, care i-a surpat o parte din zid. Aceasta cetatuie are santul ei propriu, peste care trece un pod de lemn. Cetatea exterioara are patru porti, anume «Vali Kapusi», adica poarta litoralului care e catre Dunare. Acolo debarca cele mai multe plute care duc lemn. Apoi «Su Kapusi», adica poarta apei, unde se gasesc oamenii care zilnic aduc lapte de la Chilia Veche. (…) Tot acolo acostau si luntrele cu fructe (…). Un pod duce de acolo, peste santul cetatii, in suburbie la baia cea veche. A treia poarta se numeste «Babi Kebir», adica poarta cea mare, si se deschide inspre targul tatarilor. Moscheea cea mare a fost ridicata de sultanul Baiazid. O alta moschee se afla pe drumul spre «poarta apei», pe marginea santului circular al cetatii interioare, si acesta isi are o moschee mare si o baie in fata portii».

In 1758, nogaii s-au rasculat impotriva otomanilor si a hanului din Crimeea. La rascoala au participat si grupuri de tatari din kadiatul Chilia. Dupa inabusirea miscarii, rasculatii au fost siliti sa restituie Moldovei persoane robite, bovine, ovine, etc, jefuite din tinuturile ramase sub autoritatea domnitorului tarii.

La Chilia si alte orase dunarene veneau polonezi care cumparau diferite produse alimentare. In 1759, la Chilia au sosit negustori polonezi care intentionau sa cumpere vin in butoaie.

Otomanii aveau grija ca negustorii sa achizitioneze in orasele dunarene grasimi pentru capitala. Intr-un act din 7 august 1761 sunt mentionate cantitati de seu, cervisuri cumparate la Chilia si in alte porturi dunarene, iar in iunie 1765 sultanul Mustafa al III-lea poruncea kadiilor din Chilia si din porturile vecine sa trimita la Istanbul grasimi, cervis, seu si uleiuri in vase separate.

Informatii pretioase despre Chilia contine si jurnalul de calatorie al negustorului german N. Kleeman (1708): «Chilia Noua este asezata pe bratul stang al celor 5 guri ale Dunarii. De fapt, numai acest brat si cel drept sunt navigabile si pe aceste doua trec vasele mari cu trei catarge in Marea Neagra. Acest oras are o asezare minunata pentru navigatie. Este cladit pe o suprafata foarte intinsa si este impodobit cu multe moschei. Armenii schimatici au si ei doua biserici. Orasul este inconjurat de in zid slab, dar are inspre Dunare un castel puternic si incapator».

N Kleeman a calatorit la inceputul razboiului din 1768-1774. Trupele otomane care se indreptau spre Tighina comiteau multe acte abuzive fata de populatia locala din Chilia: «Au venit in diferite zile mai multe steaguri de ieniceri care se indreptau spre Tighina. Nu poate fi descrisa dezordinea savarsita de aceste trupe lipsite de orice disciplina: s-au raspandit in cete prin diferite ulite, au tras toata ziua din pusti si pistoale si au pradat pe oameni de tot ce au putut sa apuce. Au luat din dughenele care nu au putut fi inchise destul de repede tot ce le-a placut si aruncau (negustorilor – n.n.) abia jumatate din suma cuvenita. Eu insami i-am vazut de la distanta jefuind o mica dugheana a unui evreu, fara ca bietul om sa fi capatat o singura para. Au dezbracat de blanurile lor pe doi oameni care ieseau din biserica lor si au fugit apoi cu ele». Iar vamesii faceau presiuni asupra negustorilor pentru a-i face sa plateasca mai mult decat cerea legislatia in vigoare.

In 1769 pe teritoriul Tarii Moldovei au intrat trupele ruse. Boierii moldoveni i-au prezentat generalului Elipmt o descriere a tinuturilor tarii, mentionand ca in hotarele ei trebuie sa fie tot teritoriul pana la Nistru, Dunare si Marea Neagra: «Iar hotarul Tarii Moldovei a fost pana in Nistru si pana in Dunare intru care se cuprinde Benderiul, Cetatea Alba, Chilia, Smilul, Tomarova (Reni – n.n.) si Hotinul, toate cetati si locuri pe marginea tarii».

La 1 august 1770, din Chilia au sosit la Smil doi parlamentari cu o scrisoare in care se mentiona: «In Chilia nu sunt turci. Daca si sunt, doar nu mai mult de 100. Armeni si crestini (ortodocsi – n.n.) sunt multi. Pasa care a fost aici a plecat si nu sunt turci». Au semnat: popa Ionita, Hagi Manuil, Todor Melec Iani, Vasile Gheorghe Jeco, Hagi Veliciar.

La 23 august 1771, P. Rumeantev raporta Ekaterinei a II-a ca Chilia s-a predat armatei ruse. Circa 4 000 de turci cu 100 barci s-au evacuta la Tulcea. In cetate a ramas artileria, munitiile si alimentele. Locuitorii orasului, inclusiv armenii si evreii, si-au exprimat dorinta sa ramana in casele lor.

In 1773, in Chilia existau doua comunitati etnoreligioase: romana si armeana. In 1771, in fruntea lor se afla cate un staroste: Manuil si Stefan. Evreii nu aveau aici comunitatea lor confesionala, ceea ce constituie indiciu ca numarul evreilor din oras era mic, ei aparand aici doar cu treburi comerciale.

In timpul razboiului locuitorii Chiliei continua sa faca comert cu alte orase, insa doar cu cele din bazinul Marii Negre. Insa dupa ocuparea Chiliei de catre armata rusa, acest oras nu mai putea face comert cu alte porturi din Marea Neagra.

In timpul razboiului din 1787-1791, Chilia s-a aflat din nou in zona de lupte. Dupa plecarea turcilor din cetatea, la Chilia au ramas 134 familii de romani, de greci – 29, de armeni – 25, de tigani – 21. In primavara anului 1791, armenii din Chilia sunt transferati langa vechiul sat romanesc Cern (Carasu, Ciornaia), unde a fost fondata colonia Grigoriopol.

In vara anului 1794, otomanii revin si incep sa repare Chilia si alte cetati basarabene. In vara urmatoare, din porunca sultanului, domnul si boierii Moldovei urmau sa trimita pentru aceleasi lurcari cherestea si salahori. In vara anului 1798, la Chilia se afla o garnizoana formata din 300 ostasi. In acelasi an, marele vizir lauda meritele domnului Moldovei Alexandru Calimachi pentru efectuarea tuturor poruncilor imparatesti, trimitand din timp cele necesare pentru reparatia cetatilor Chilia si Cetatea Alba.

In lunile noiembrie-decembrie 1806 guvernul rus, fara a declara razboi Imperiului Otoman, a ocupat fara lupte majoritatea cetatilor din spatiul dintre Prut si Nistru. La 2 decembrie 1806 colonelul Ferster a prezentat generalului Zas o lista din 591 de ofiteri si ostasi ai garnizoanei din Chilia. In 1806, in Chilia Noua locuiau 282 familii de romani, iar la Chilia Veche – 195.

Stationarea trupelor rusesti la gurile Dunarii a provocat transferarea populatiei dintr-o localitate in alta. O parte din locuitorii Chiliei a parasit orasul. La Chilia au venit refugiati din Smil si din localitatile apropiate, unde luptele dintre trupele ruse si otomane au continuat pana in vara anului 1809.

La 28 iulie 1808, in Chilia au fost inregistrate 155 de familii de romani localnici, 6 de greci, 7 de imigranti balcanici sositi in oras pana in 1806. In oras au mai fost inregistrate 48 familii de romani refugiati din Smil. In anul 1808, la Chilia erau in total 478 familii, inclusiv 393 de romani, 58 de lipoveni (rusi de rit vechi), 27 de evrei.

In 1807, Chilia, impreuna cu alte localitati ocupate anterior de turci, a fost pusa sub autoritatea divanului Tarii Moldovei. Prin aceasta, guvernul rus a recunoscut inca odata legitimitatea revenirii acestor pamanturi in componenta Moldovei. Insa peste 5 ani tarul a anexat partea de est a tarii impreuna cu Chilia, incalcand astfel prevederile mai multor tratate internationale, inclusiv ale celor incheiate de Rusia privind integritatea teritoriala a tarii cu hotarele pe Dunare si Nistru.

Dupa anexarea orasului la Rusia, s-au produs schimbari in aspectul lui confesional. In aprilie 1813 vicarul Dimitrie ii scria mitropolitului Gavriil Banulescu-Bodoni ca in Chilia se afla 3 moschei, utilizate ca depozit al armatei, spital si club. El, insa, propune ca aceste cladiri sa fie sfintite ca biserici ortodoxe.

Schimbari semnificative au avut loc in ceea ce priveste componenta etnica a populatiei. Dupa expulzarea turcilor din oras, casele lor au fost ocupate de administratia tarista, imigranti rusi si ucraineni. In 1827, la Chilia locuiau 3 674 persoane, inclusiv 1 694 romani, 1 246 ucraineni, 459 rusi, 249 evrei, 23 tigani.

Autorii timpului mentioneaza ca inainte de anexarea orasului de Rusia locuitorii «efectuau un comert important, si in port ancorau vase negustoresti din diferite tari. In prezent portul nu exista, iar langa oras ancoreaza doar vasele militare ale flotei dunarene (rusesti – n.n.), care tin post langa cetate. Localnicii se ocupa cu agricultura si pescuitul, partial cu viticultura, si efectueaza un comert nesemnificativ cu maruntisuri».

Spatiu locativ se afla intr-o stare deplorabila. Din 687 locuinte doar 312 erau construite din nuiele lipite cu lut dupa obiceiul vechi romanesc. Restul erau colibe din stuf (240) si bordeie (135).

In rezultatul politicii coloniale a guvernului rus, orasul a devenit o localitate inapoiata.


Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)

Cum se fură meritele unora şi se atribuie altora.

30 iulie 2010
După cum s-a zvonit, la data de 29 mai a avut loc deschiderea oficială a cimitirului ostaşilor români din Călăraşi . Dacă ne informăm despre acest eveniment de la PUBLIKATV şi JURNALTV ni se creeaza impresia că acest cimitir a fost construit de către autorităţile oraşului Călăraşi şi „dat în exploatare” de către Filat.
Pe când în realitate situaţia a fost cu totul diferită de cea care s-a dat maselor.
O să încerc o scurtă datare cronologică a evenimentelor cu dovezile corespunzătoare pentru a dovedi cum zice rusul „who is hui”.
În anul 2006 se încearcă obţinerea autorizaţiei de construcţie din partea Noii Drepte Basarabia de la primăria oraşului Călăraşi însă din cauză că atunci primar era Rusu şi mai nu ştiu cum, reprezentantul comuniştilor, nici nu a putut fi vorba ca să se reuşească obţinerea acestei autorizaţii , însă membrii Noii Drepte nu abandonează proiectul şi în anul următor odată cu debarcarea de la putere a comunistului şi venirea în locul lui a primarului Melnic reîncep tratativele de obţinere a autorizaţiei. Tratativele decurgeau anevoios deoarece autorităţile făceau o mulţime de declaraţii pozitive şi nici o acţiune concretă în realitate.
În vara anului 2007 membrii Noii Drepte înţeleg că autorităţile locale doar trag de timp şi nu au de gând să dea nici un fel de autorizaţie, se ia hotărârea de a acţiona mai promt şi în data de 9 august se transportă în Dealul Eroilor toate materialele de construcţie necesare turnării temeliei Capelei Sf. Arhanghel Mihail, în aceiaşi zi reprezentanţii autorităţilor locale vin la faţa locului şi văzându-se puşi în faţa faptului împlinit dau aviz pozitiv construcţiei în mod verbal iar în următoarele zile eliberează prin decizie de consiliu, terenul cimitirului în gestionarea grupului de voluntari ai Noii Drepte, până în data de 13 august se reuşeşte turnarea temeliei.
Aici puteţi vedea galeria foto a acelei perioade
În zilele de 7-8 octombrie se mai efectuează o scurtă tabără în cadrul căreia se reuşeşte înălţarea zidurilor capelei cu ajutorul localnicilor de bună credinţă Dumitru şi Nicolaie Rusu.
Aici puteţi vedea galeria foto a acelei perioade
În vara anului 2008 are loc cea dea treia tabără, debutul căreia are loc cu binecuvântarea Părintelui Ioan Croitoru, în intervalul 13-20 august membrii Noii Drepte au tencuit pereţii, au construit carcasul acoperişului şi au instalat Crucea.
În această vară datorită depărtării de sursele de apă potabila şi a celei necesare pentru construcţie membrii Noii Drepte au intervenit cu o rugăminte la primarul oraşului Călăraşi (RM) să le fie asigurată de către gospodăria comunală Călăraşi transportarea unei cisterne de apă în Dealul Eroilor , primarul Melnic a invocat lipsa fondurilor şi a sugerat ca membrii Noii Drepte sa colecteze din băltoacele care se formează pe drum după ploaie apa necesară, camarazii au mulţumit primarului pentru idee şi aşa şi au procedat .
Aici puteţi vedea galeria foto acestei tabere de muncă
În septembrie acelaşi an în decursul a două zile este acoperită micuţa capelă cu şindrilă.
În anul 2009 în perioada 21-23 august are loc următoarea tabără de muncă în care se fac lucrările de finisare a capelei şi de îngrijire a întregii suprafeţe a cimitirului .
Aici vezi foto
În anul 2010 la data de 9 mai are loc o slujbă de pomenire şi depunerea unei coroane.
Vezi VIDEO aici.
Membrii Noii Drepte află de la persoane implicate că Primăria Municipiului Călăraşi (România) a finanţat un proiect de restaurare a cimitirului ostaşilor români îngrijit până la acest moment doar de Noua Dreaptă, banii au fost transferaţi pe conturile primăriei Călăraşi (Republica Moldova).
Astfel Primăria Călăraşi (RM) primind importante surse financiare în scurt timp instalează o Troiţă de beton, îngrădeşte o parte a cimitirului în care este cuprinsă şi Capela Sf Arhanghel Mihail ctitorită de ND la care adaugă două mici ferestruici şi îi vopseşte pereţii în culoarea alb, deasemenea monteaza cruci de beton simbolice cu numele eroilor căzuţi şi cu inscripţia “erou necunoscut”.
După care autorităţile locale din Republica Moldova plănuiesc şi fixează data de deschidere oficială a memorialului pentru 29 mai 2010 , la această deschidere membrii Noii Drepte nu sunt invitaţi , ei aflând din oameni de încredere despre acest eveniment la care nu era plănuit ca ei să ia parte. Se face legătura cu viceprimarul oraşului Călăraşi (RM) responsabil de acest proiect, care văzându-se prins în ungher este nevoit să î-şi ceară scuze pentru că “a uitat” să anunţe despre eveniment pe cei de la care a pornit acest proiect .
În data de 29 mai 2010 dimineaţa cu câteva minute înainte de deschiderea evenimentului viceprimarul Susarenco aduce la cunoştinţă membrilor ND că ei nu vor avea cuvânt la ceremonie, astfel are loc debutul acţiunilor de marginalizare a Noii Drepte în această zi. Membrii Noi Drepte se văd siliţi să facă presiuni active şi în final viceprimarul Susarenco este nevoit să renunţe la planul său mârşav pentru a evita un scandal de proporţii. Preşedintelui AO Noua Dreaptă i se oferă cuvântul (link) luări de cuvânt mai au şi alţi invitaţi din România cum ar fi primarul Municipiului Călăraşi (România) precum şi oficialităţi de rang local din Călăraşi (RM) şi central reprezentate de Vladimir Filat (Prim Ministrul RM) .
Autorităţile din Primăria Călăraşi (RM) au încercat să deturneze sensul sărbătorii transformând-o în o banală tăiere de panglică (electorală) facută pe spatele muncii Noii Drepte şi finanţării româneşti .
Din fericire autorităţile româneşti care au finanţat primăria oraşului Călăraşi (RM) şi-au dat bine seama cine şi ce hram poartă (link)
Este regretabil faptul că nişte politicieni murdari în încercarea de a căpăta capital electoral şi aprecieri din partea stăpânilor săi, sunt gata să calce peste cei morţi şi cei vii .
Inevitabil va sosi ceasul marii judecăti la care fiecare va da răspuns pentru ticăloşiile sale.
Asociaţia Noua Dreapta cu ajutorul lui Dumnezeu va acţiona şi în continuare în interesul Neamului românesc .

Basarabia - o colonie mascată sau dușmanii moldovenilor sunt... moldovenii

Gane Zinaida
Clasa politică din R. Moldova se bălăceşte în ipostaza „dătătorilor de legi şi datini”, împovăraţi de „înţelepciune şi pragmatism” moldovenesc. Noţiunile de înţelepciune şi pragmatism politic în ţările democraţiei avansate presupun, mai întâi, patriotismul, demnitatea naţională şi profesionismul politicienilor, calităţi pe care electorii din ţările respective le apreciază în primul rând. Dacă un politician nu probează pe parcursul a mai mulţi ani prezenţa acestor calităţi, nu are şanse să ajungă la putere.
În R. Moldova, spaţiu geopolitic afectat de o profundă criză identitară, noţiunilor de patriotism şi demnitate naţională li se imprimă insistent o semnificaţie străină sensului denotativ al acestor cuvinte, în scopul de a împiedica şi, dacă va fi posibil, chiar de a anula pentru totdeauna o eventuală „revoluţie a mentalităţilor”, singura în măsură să pună capăt crizei identitare, care, pentru populaţia autohtonă majoritară, este mult mai devastatoare decât foametea organizată de către ruşi după cel de-al Doilea Război Mondial. Or, o calitativă „revoluţie a mentalităţilor”, fără de care integrarea în UE este irealizabilă, nu se poate produce într-un spaţiu unde populaţiei i se serveşte la nesfârşit diversiunea numită naţiune moldovenească, popor multinaţional al R.M. şi unde valorile se inversează, adică duşmanul este prezentat drept partener strategic, fratele - duşman, adevăraţii eroi şi martiri pentru cauza şi demnitatea naţională sunt taxaţi drept ultranaţionalişti, iar cei care au decimat, au falsificat numele, istoria şi fiinţa basarabenilor sunt ridicaţi pe piedestal de eroi şi eliberatori.
Pentru un procent consistent de cetăţeni, educaţi în baza unor astfel de pseudovalori, patriotismul se reduce la „ubi bene, ibi Patria” (Cicerone), adică: unde-i bine, acolo-i Patria şi nu-i interesează ce limbă vorbesc, cine le-a exterminat părinţii, cine le decide soarta, a copiilor lor sau a poporului din care fac parte din „ţara lui badea Mior”, sunt manifestarea „patriotismului” cultivat „ştiinţific” de către unii demnitari împovăraţi de pragmatism şi „înţelepciune” statalist-moldovenească.
Se ştie că „patrioţii” stomacali nu sunt capabili de sacrificiu şi dăruire în numele adevărului şi idealurilor, iar sentimentul de demnitate naţională le lipseşte cu desăvârşire. Iată de ce o bună parte din autohtonii majoritari au rămas indiferenţi la gravele insulte, la care s-au dedat primarul de Ujhorod, unul din candidaţii la funcţia de preşedinte al Ucrainei, S. Ratuşneak, care a declarat că „moldovenii sunt cea mai tâmpită naţie”, rusul Zadornov, care a debitat că „ moldovean nu este o naţionalitate (aici trebuie să-i dau dreptate rusului), ci un diagnostic al tâmpeniei şi prostiei”. Unii politicieni şi formatori de opinie ruşi şi-au permis să-l insulte pe preşedintele interimar al ţării, insultând astfel poporul care l-a acceptat în această înaltă funcţie. Şi dacă pasivitatea omului de rând mai poate fi înţeleasă, nepăsarea celor de la guvernare este nu doar inacceptabilă, dar şi condamnabilă, deoarece astfel dânşii se fac complici ai celor care insultă şi denigrează, complexează 80 % din populaţia R.M.
Astfel de fenomene nu pot fi întâlnite în nici o altă ţară de pe glob, deoarece cetăţenii îşi cunosc şi stimează originea, trecutul, limba şi cultura, iar politicienii propagă şi protejează valorile naţionale. De exemplu, pentru preşedintele Camerei Deputaţilor din Italia, Gianfranco Fini, „centrul democraţiei este demnitatea naţională”, iar limba italiană este pilonul de bază al demnităţii naţionale. Poporul italian, având astfel de politicieni, care propagă ceea ce are mai de preţ naţiunea, adică demnitatea, îşi va iubi ţara şi neamul şi nu va permite nimănui să-i calce în picioare valorile naţionale.
Spre deosebire de politicienii pentru care „centrul democraţiei este demnitatea naţională”, „cavalerii” ipocriţi ai pseudo-statalităţii moldoveneşti – Voronin, Mişin, Tkaciuk, Reşetnikov, Klimenko, Ţurcan, Stepaniuc, Greceanâi… – promovează un fel de naţionalism „multinaţional” moldovenesc în speranţa că vor reuşi să finalizeze procesul de transformare a majorităţii autohtone într-o masă de mutanţi, care desconsideră propriile valori etnoculturale, comunică în familie într-un argou păsăresc, iar în societate, într-o rusă rudimentară şi venerează tot ce este rusesc. Această „doctrină” de cavernă este destinată doar indigenilor, ruşii din R.M. declară că vor apăra mutantul moldo-multinaţional de românizare.
Nu este un secret – comuniştii şi coloana de minoritari imperiali nu au pus niciodată preţ pe demnitatea naţională a majoritarilor. „Centrul democraţiei „ pentru aceşti „politicieni” sunt orgoliile „velikoderjavnice” ale ruşilor, iar pilonul „demnităţii moldo-multinaţionale” - limba rusă. Nedumereşte însă comportamentul unor politicieni, care se pretind a fi democraţi şi urmaşi ai lui Ştefan cel Mare – Lupu, Urechean, Diacov…, în total vreo 28, toţi din AIE, care au votat împotriva propunerii PL ca parlamentarii din RM să cunoască limba de stat, pilonul demnităţii naţionale, demonstrând, astfel, că nici ei nu pun mare preţ pe ceea ce are mai sfânt poporul.
Şi decretul emis de preşedintele Ghimpu, gest de reparaţie istorică şi morală, pe care societatea îl aşteaptă de 20 de ani, nu a plăcut acestor politicieni. Ei şi-au sincronizat vocile cu partidele antinaţionale ale Ţurcanilor, Klimencilor şi Voroninilor în tentativa de a dosi adevărul despre crimele comise pe teritoriul Basarabiei de către Uniunea Sovietică, invocând eternele şi puţin convingătoarele „argumente” despre o realitate internă nefavorabilă, care, de fapt, este stimulată şi întreţinută de clasa politică oportunistă, care se crede pragmatică, din Basarabia.
Raţionamentele invocate sunt într-atât de neconcludente, încât provoacă nedumerire şi repulsie în rândurile intelectualităţii, dar şi ale electorilor autohtoni cu demnitate, care se vor distanţa, indiferent dacă se identifică români sau moldoveni, de aceşti politicieni. După astfel de declaraţii partidele lor nu au nici o şansă să acumuleze voturi de la electoratul autohton instruit şi conştient de misiunea sa istorică. Ar putea fi votaţi doar de foştii NKVD-işti şi odraslele acestora, transfugii-cameleoni comunişti, adepţii patriotismului stomacal şi coloana a cincea a Imperiului Rus.
Acestea fiind clarificate, este explicabil de ce se insistă asupra necondamnării celor care au comis atrocităţi în Basarabia şi care, astăzi, o duc mult mai bine decât victimele lor, încasând, din banii munciţi de copiii şi nepoţii acestor victime, pensii destul de grase. În timp ce „partenerul strategic” al ex-comunistului M. Lupu, preşedintele Federaţiei Ruse, D. Medvedev, declară că: ”aceste crime (crimele comise de nazişti) nu au termen de prescriere, iar cei care le-au comis trebuie să răspundă, indiferent de vârstă”, unii politicieni moldoveni din AIE au sărit în apărarea călăilor populaţiei autohtone, riscând să transforme, asemenea comuniştilor, partidele pe care le conduc în formaţiuni politice, străine cu desăvârşire intereselor şi durerilor băştinaşilor. Argumentul lor „forte” este că decretul va diviza societatea, care, în realitate, nu se va consolida, dacă politicienii vor continua să ruineze etnospiritual indigenii pentru a satisface orgoliile maladive ale oficialilor de la Kremlin. Nu decretul preşedintelui Ghimpu, aşa cum încearcă să convingă aceşti politicieni opinia publică, divizează societatea, ci neadevărul şi duplicitatea clasei politice moldoveneşti, care cultivă şi întreţin ura şi dispreţul unui procent consistent de reprezentanţi ai minorităţilor lingvistice din R.M. faţă de indigenii conştienţi şi mândri de apartenenţa lor etnică.
Autorii doctrinei de modelare etnoculturală a basarabenilor se află indubitabil la Kremlin. Executorii, însă, cu regret, continuă să fie şi în secolul 21 bravii politicieni de pe malul Bâcului. Unii din oportunism, care în R. Moldova este considerat pragmatism, alţii din laşitate, semidoctism sau lipsă de clarviziune au servit şi continuă să servească insistent populaţiei „legenda” despre inoportunitatea momentului pentru înscăunarea adevărului, prelungind, astfel, agonia identitară, care, dacă nu va fi curmată în scurt timp, va dinamita ireversibil această societate cu ADN-ul alterat ca rezultat al monstruoaselor experimente politico-ideologice ruseşti.
Deşi au trecut 20 de ani de la declararea independenţei, timp suficient pentru reabilitarea adevărului şi informarea corectă a societăţii despre originea etnică a autohtonilor şi crimele comise de către comunişti, „docţii” noştri politicieni nici astăzi nu se grăbesc să destrame păienjenişul amneziei naţionale, continuând, voluntar sau involuntar, să încurajeze procesul de zombificare a materialului uman autohton, care rătăceşte în abisul necunoaşterii de sine. Or, „somnul raţiunii naşte monştri” spirituali, societatea moldovenească deţinând deja un număr consistent de astfel de creaturi, printre aceştia evidenţiindu-se şi unii descendenţi ai victimelor deportărilor (Greceanâi, Voronin, Diacov…), decimării etnice şi umilirilor, operate de către partidul comunist .
Zina Gane-Muravschi

FOTO: Simion Ghimpu

29 iulie 2010