Un deputat român propune ca toți cetățenii moldoveni să devină automat cetățeni ai României

30 martie 2013


Deputatul român, Ovidiu Iane a elaborat un amendament la Constituția României care presupune ca toți cetățeni ai Republicii Moldova să devină automat și cetățeni ai României. Declarația în acest sens a fost făcută de Iane pentru publicația Kommersant.md, menționând totodată că modificarea în cauză va fi în curând prezentată Parlamentului român, transmite UNIMEDIA.

Potrivit deputatului, proiectului de lege va permite cetățenilor moldoveni să evite procesul lung de recuperare a cetățeniei române. De asemenea, Iane a declarat că colegii săi din parlament pregătesc pachetul de amendamente la Constituția României, pentru ca în toamna anului 2013 să fie organizat un referendum cu privire la o nouă versiune a legii fundamentale a țării.

„Nu știu dacă va fi acceptată, dar trebuie să o fac, pentru că sunt un patriot al țării mele, dar și a Republicii Moldova”, a explicat deputatul român.

Deocamdată, spune sursa, un grup de parlamentari români au înregistrat un proiect de lege care prevede diminuarea taxei consulare pentru cetățenii Republicii Moldova și taxei pentru acte ce confirmă identitatea. „Ne propunem să reducem aceste comisioane cu până la 90 la sută. Este vorba despre certificatul de naștere, cartea de identitate și pașaport”, a spus Iane.

Românii trăiau 200 de ani acum câteva secole !

29 martie 2013

Au existat destule cazuri în care oamenii au atins suta de ani pe întinsul pământului românesc. Noi cităm aici numai o parte din aceia care au depăşit un veac, şi pe care i-am identificat cu ocazia cercetărilor documentare privitoare la istoria Transilvaniei.


Istoricul Petru Maior, în prefaţa cărţii sale Istoria bisericii românilor, tipărită la Buda, în 1813, scrie : „Din pruncie am auzit bucuros pe bătrâni, când grăiau despre lucruri vechi ale bisericii şi ale vlădicilor, în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite. După aceea înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi vechi de zile şi însumi le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocmai în protopopiatul mieu, în sat Ibăneşti, am avut un preot de acest feliu, anume Ursu, carele în anul 1786, când s-a mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de vârstă. Cu carele cu atâta mai mare plăcere aveam a cuvânta, că până la capătul vieţii sale mintea a avut nesmintită, memoria nescăzută şi toate simţurile întregi. Numai picioarele îi cam slăbise şi sprâncenele îi acopereau ochii„.
Într-o anchetă făcută în Bihor, în noiembrie 1619, se ascultă, sub jurământ, peste 20 de martori ţărani români din satele Cărpinet Leheceni, Sălişte, Cerişcior, Sohodul şi Călugărali care sunt „toţi bătrâni de 100 de ani„.



Din vremea guvernării generalului Marcy se menţionează, în Banat, un oarecare Ciortan Petruţi („Czartan Petracz„), care a murit la 1724, în oraşul Caransebeş, în vârstă de 185 de ani. în acel timp, fiul său din a treia căsătorie avea 90 de ani.
În mănăstirea Kukus din Cehoslovacia se află o pictură în ulei care reprezintă un bărbat şi o femeie, foarte bătrâni. Pictura are următoarea inscripţie în limba germană : „Iovas Rovin, de 172, şi soţia sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodo(c), din districtul Caransebeşului, cu copii adevăraţi, 2 băieţi 3 fete încă în viaţă, cel mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta are 2 strănepoţi unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani ; zugrăvit în 25 august 1728„. În anul 1731, amândoi erau încă în viaţă. În mai 1912, am văzut personal, în cabinetul medicului dr. Virgil Budinţian din Caransebeş alte două tablouri, care înfăţişau pe cei doi soţi în port naţional bănăţean. Pictura aparţinea altui pictor german, care reda pe scurt în limba germană, biografia celor două personaje, dar întrucâtva deosebită de aceea existentă la Kukus. Sara a trăit mult timp după moartea soţului ei *.
În 1759, are loc o mare anchetă pentru dovedirea notabilităţii familiei Popa, din satul Poiana (judeţul Hunedoara), contestată fără temei de nobilul maghiar Nicolae Csiszár. Sunt ascultaţi, cu această ocazie, 54 de martori, între care cel din urmă e bătrânul Giurgiu Toader, în vârstă de 150 de ani, din satul Voia, care spune :
„Cum să nu fi cunoscut pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcă eu sunt un om aşa de bătrân, că pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porţi, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am dat eu însumi dare după poartă ; cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe fiul său, Avram, l-am cunoscut foarte bine şi pe tata lui popa Ştefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit împreună în mare prietenie. Din mulţi copii ai lui popa Luca, unul — Ioan — s-a aşezat ca preot în Bobîlna şi fiul acestuia, Atanasie, nouă românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am înţeles că mergând odată acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomă de nobil pentru popa Ştefan (unchiul său) şi fiul său Avram, ca atât el, cît şi copiii săi, să fie scutiţi de orice poveri. (De fapt, diploma latină e din 10 martie 1701, când Atanasie era în realitate la Viena). Nu ştiu dacă unii sau alţii din aceştia aveau iobagi, dar destul că, de când îmi amintesc, ei n-au dat sau plătit la cineva ceva, nici slujbă ca iobagi n-au făcut. Începând cu popa Luca, din fiu în fiu, au fost toţi preoţi, stând pe pământul bisericesc din Poiană„.
Deci la vârsta de 150 de ani, moş Toader din Voia, iobagul nobilului Valentin Buda, da informaţii, care se pot confirma şi prin alte dovezi istorice.
Exista un ţăran din părţile Năsăudului, Tănase Todoran a lui Dănilă, din satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai 1763, pe platoul Mocirla de lângă satul Salva, în prezenţa generalului Buccow a episcopului din Blaj, Petru Pavel Aron şi a celor două batalioane de infanterie şi 8 companii de cavalerie, chemate să depună jurământul ostăşesc — are tăria şi curajul să grăiască :
„De doi ani suntem cătane, adecă grăniţeri, şi carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginea pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce ? Ca să fim robi, să nu avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, or vor învăţa ceva or ba ? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufuluiască tisturile. Jos cu armele ! Alungaţi afară păgânii din hotarele noastre ! Auziţi, creştini români — numai vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre ; până atunci nu, o dată cu capul ! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica : îs minciuni goale de azi până mâine„.
Ca urmare a acestei cuvântări, generalul Buccow şi episcopul Aron părăsesc în grabă adunarea. Bătrânul Todoran, acuzat de instigaţie, a primit cumplită pedeapsă : el a fost ucis, tras pe roată, iar alţi câţiva ţărani au fost spânzuraţi pentru că au cutezat să ceară drepturi şi libertate pentru neamul lor oropsit.



Ziarul Erdelyi Hiradó, din Cluj, scria, în ianuarie 1839, că în judeţul Hunedoara „nu de mult a murit în Peştiş românul Juon Groza, de 120 de ani, care ar fi putut trăi încă mult timp, dacă împiedicându-se într-o buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână. Lăsa după el pe fiul său Groza Juon, de 100 de ani, şi un nepot de 80 de ani, care de 50 de ani este jude domnesc şi care lucrează şi acum cu vigoarea unui bărbat de 50 de ani„.
Cunoscutul istoric maghiar Alex. Márki, în volumul al II-lea din Monografia judeţului Arad, scrie la sfârşitul cărţii sale următoarele cuvinte despre doi ţărani români :


În 1789, în cursul unei vânătoare în satul Cuied, un domn a intrat în casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar însuşi povesteşte că nemţii i-au alungat pe turcii din Boroş-Ineu ; aşadar s-ar fi putut să aibă circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit niciodată din hotarul satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede un domn.
La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Madrigeşti, în vârstă de 107 ani, după alţii de 120 de ani. care în viaţa lui o singură dată a ieşit din satul său, când a fost în Gurahonţ, să vadă trenul, ce fusese pus în circulaţie în 1890„.
Învăţatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852 :
„În munţi se mai află oameni de pe timpul lui Horea, între alţii spune Iancu (Avram), că se află un popă bătrân, care a fost şi căpitan sub Horea. Acest popă, precum şi alţi contemporani, multe desluşiri ar putea face asupra acestei răscoale„.
Câte ştiri preţioase n-ar fi transmis preotul căpitan despre răscoala lui Horea, chiar şi la această vârstă de circa 100 de ani, dacă ar fi existat cineva care să-l întrebe şi să consemneze cele auzite !
Acum ne oprim la ultimul care, prin vârsta lui, depăşeşte cu mult pe toţi cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul Lupu Basa din satul Cărpinet (judeţul Bihor) pe care-l aminteşte şi urbariul domeniului Beiuş, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9 noiembrie 1619, pentru a se dovedi — printr-o hârtie dată, se pare, de împăratul Sigismund (1382-–1438) — că preotul Pîrvu este scutit de slujba oştirii şi de plata dării după pământul bisericii, se ascultă peste 20 de bătrâni din 6 sate, dintre care mulţi sunt trecuţi de 100 de ani. Toţi depun mărturie în favoarea preotului Pîrvu. Printre aceşti martori se aminteşte unul, Lupu Basa, de circa 225 de ani, vârstă notată de două ori în actul de judecată. Lupu vorbeşte despre rolul lui la întemeierea bisericii din Cărpinet şi înţelesul avut cu popa Pîrvul cel bătrân, ca biserica să se facă pe locul popii, asigurându-l că preoţii urmaşi nu pot fi decât din neamul său, iar dacă cărpinetenii vor aduce un preot străin, să-i dea recompensă 500 de florini. Lupu Basa, în cursul vieţii lui îndelungate, ajunge de se înrudeşte cu urmaşii popii cel bătrân. Cu prilejul anchetei din 1619, el înşiră toată genealogia acestei familii.

sursa : Magazin Istoric, 1968

Lansare de carte, la Cernăuți

28 martie 2013
La împlinirea unui veac de la naşterea poetului martir bucovinean Vasile Posteucă, la sediul Societăţii culturale „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, a avut loc un emoţionant moment omagial dedicat marelui dispărut: lansarea volumului de poezii „POEME PRIGONITE - Vasile Posteucă”.

O ediţie îngrijită şi prefaţată de jurnalistul Ion Creţu, antologie apărută la Grupul editorial „Cuvântul” din Herţa.
La această manifestare de suflet au participat scriitori, jurnalişti, profesori, studenţi şi elevi împătimiţi de poezie, oaspeţi din Basarabia şi România: Corneliu Ionel Cibotaru – consul la Consulatul general al României la Cernăuţi, Vasile Tărâţanu, Dumitru Covaliuc, Ilie T. Zegrea, Nicolae Toma, Octavian Voronca, Lora Bostan, Arcadie Opaiţ, av. Mircea Rusu – care a suportat majoritatea cheltuielilor legate de tipărirea cărţii, pictorul Alexandru Timciuk – autorul portretului poetului Vasile Posteucă ş.a.

Ziua Unirii a stârnit scandal în Parlamentul Republicii Moldova


Ziua unirii a provocat discuţii aprinse în Parlament. După ce deputatul PL, Ana Guţu, şi-a felicitat colegii cu ziua unirii Basarabiei cu România şi a fost susţinută de mai mulţi deputaţi prin aplauze, deputatul PCRM Artur Reşetnicov a acuzat PL că „salută lichidarea statalității RM”, comunică jurnal.md.

„Actul de la 27 martie 1918 a fost o manifestare de voinţă politică şi fac apel către toţi deputaţii să consemnăm memoria acestui eveniment istoric prin ridicarea în picioare şi aplauze”, a declarat Ana Guțu, susținută de aplauzele colegilor de fracțiune.

În replică, deputatul PCRM, Artur Reșetnicov, a spus: „Azi a fost salutată lichidarea statalității RM. Cei care au aplaudat şi au susţinut, în special liberalii, dar şi alţii, de fapt au aprobat în aplauze lichidarea statului în serviciul căruia ar trebui să fie deputaţii. Ce a fost în istorie a fost o încercare de a lichida statalitatea şi poporul moldovenesc. Cei care optează pentru asta nu au nici dreptul moral să se afle în Parlamentul RM”.

Reacția deputatului PCRM a stârnit nemulțumirea unui deputat PLDM. „Declaraţia dvs, domnule Reşetnicov, îmi întăreşte convingerea că numai unitatea neamului nostru ne va ajuta să mergem înainte. Faceţi mai multe declaraţii de felul acesta şi poate dă Domnul şi ne unim”, a menționat deputatul PLDM, Maria Ciobanu.

Amintim că pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării a decis, cu majoritatea voturilor exprimate, semnarea Actului de Unire a Basarabiei cu România. Pentru unire au votat 86 de membri din cei 135 de deputaţi prezenţi la şedinţa Sfatului Ţării. Trei s-au pronunţat împotrivă, iar 36 s-au abţinut. Rezultatul votării a fost însoţit de aplauze şi strigăte: „Trăiască Unirea cu România!”.

Nimic despre Basarabia, doar Antonia cu sânii la vedere


27 martie 1918 – 27 martie 2013, 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Pe paginile de internet ale televiziunilor de ştiri din România, nici un cuvânt, doar “Antonia cu sânii la vedere”.
De fapt, este o singură televiziune care a tratat evenimentul mai mult decât profesionist. Dar, despre ea, voi vorbi la final. Să vedem, până atunci, câteva dintre titlurile de lateleviziuni.
Realitatea TV se laudă cu “Imaginile care îţi vor face ziua mai frumoasă. Antonia, cu sânii complet la vedere” şi “Scene şocante. Messi a vomitat”.
Antena 3, nu se lasă mai prejos: “Bill Gates oferă finanţare pentru o nouă generaţie de prezervative” şi “Idolul a milioane de femei ar face amor cu… George Clooney!”.
B1 TV ne spune că “Actorul Channing Tatum s-a arătat dispus să facă sex cu George Clooney” şi “Argentina: A fost inaugurat bulevardul care poartă numele Papei”.
România TV ne informează; “Un român, condamnat la închisoare în SUA pentru înşelăciune” şi “Adevăruri despre infidelitatea în căsnicie”.
Şi, acum, cireaşa de pe tort, TVR News, adică televiziunea naţională. “SUA: Secret Service, condus pentru prima dată de o femeie, Julia Pierson” şi “Feroviarii din Siberia, în luptă cu forţele naturii”.
Cu asemenea titluri şi televiziuni, nici nu mai are nevoie FSB/KGB de fonduri consistente pentru campaniiile sale anti-româneşti de pe ambele maluri ale Prutului. Vor zice unii că, în afară de TVR, sunt televiziuni private şi că este problema lor ce difuzează. Că sunt private ştiu şi eu, dar asta nu înseamnă că trebuie să se transforme în PRIVATE. Cât de private sunt ele, puţin respect tot este necesar, iar dacă se oboseau să dea măcar o ştire despre eveniment, nu le scădea rating-ul. Telespectatorii români mai au nevoie şi de informaţie adevărată, nu numai de ţâţe şi cururi goale.
Măcar puţin respect pentru românii care acum 95 de ani s-au luptat şi s-au sacrificat, ca ei, astăzi, să vorbească limba română şi nu o altă limbă străină. La urma urmei, maghiara şi rusa sunt limbi mai grele decât română, pe care oricum reporterii televiziunilor o pocesc şi siluiesc zilnic.
M-am uitat şi pe câteva site-uri de ştiri din Republica Moldova. Nici acolo lucrurile nu stau prea roz. Şi dacă tot am vorbit de roz, cea mai mare dezamăgire este Jurnal.md. De când îl ridică în slăvi pe cameleonul Vlad Filat a uitat deRomânia. Şi mai grav este că a uitat, cu toate că bani veniţi de la Bucureşti au contribuit la înfiinţarea trustului, dar şi la funcţionarea lui, o bună perioadă. Unimedia, la fel, nu pomeneşte nici un cuvânt. Dar nu era nici o surpriză, având în vedere că a cotit-o cam de multişor.
În schimb, nota 10 pentru cotidianul Timpul, condus de Constantin Tănase. Vă recomand cu căldură să citiţi ediţia de astăzi, 27 martie. De fapt, vă recomand să-l citiţi în fiecare zi, aşa cum o fac şi eu.
Am promis că, la final, o să spun care este televiziunea de ştiri din România care a tratat evenimentul (27 martie95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România) mai mult decât profesionist. Este vorba despre Digi24, care a transformat ziua de astăzi într-o ediţie specială. Site-ul este plin de ştiri şi documentare despre Basarabia. La fel şi trasmisia TV. Imagini de arhivă, informaţie cât cuprinde, interviuri, opinii ale istoricilor de pe ambele maluri ale Prutului şi dezbateri cu analişti care încearcă să răspundă la câteva întrebări esenţiale printre care: “Cât de mult mai este astăzi Basarabia pământ românesc?” şi “Ce ne uneşte şi ce ne desparte astăzi de Basarabia?”.
sursa: ziuaveche.ro

Apel disperat din Găgăuzia: Protejaţi-ne de cazaci!

27 martie 2013

Gagauz-Yeri
Un grup de săteni din localitatea Cazaclia, raionul Ceadâr-Lunga a transmis la adresa de mail a redacției noastre o rezoluţie pe care au au adoptat-o în urma acţiunilor organizaţiei „Căzăcimea Găgăuziei”.
Sătenii anunţă că au avut o întâlnire pe 24 martie la care au discutat acţiunile „Căzăcimii”, care au început în ianuarie 2013, declarându-se îngrijoraţi de faptul că membrii organizaţiei încearcă să atragă populaţia în trupele ruse de cazaci.
„Inițiatorul principal ale acestor procese în Cazaclia a devenit consăteanul nostru Vaslie Cuijuclu. Această persoană este bine cunoscută pentru legăturile sale în lumea interlopă, nu numai în satul nostru, dar și în tot UTAG-ul. Acum el, folosindu-se de statutul său de colonel al trupelor de cazaci ruși, a început să se implice activ în promovarea ideii de transformare a Cazacliei într-un sat cazac exemplar, cu răspândirea statutului și normelor de auto-guvernare a cazacilor, care recunosc puterea biciului mai presus de lege”, anunţă semnatarii.
De asemenea, semnatarii rezoluţiei menţionează că satul a fost vizitat de un ataman rus, general-maior al trupelor de cazaci, Grigore. „A dat ordin ca satul nostru să devină un exemplu în acest sens, unde va fi stabilită tradiția cazacilor și sistemul școlar cazac, normele autoconducerii și plata ”zeciuala căzăcească””, menţionează aceştia.
„Noi nu dorim să se repete tragedia din Transnsitria în Găgăuzia, noi găgăuzii suntem un popor pașnic, care niciodată n-a dorit vărsare de sânge și război.
Vă cerem insistent să luați decizie și să ne protejați de teroare și de bandiții-cazaci, să păstrați forma existentă a autoconducerii în satul nostru și suntem gata cu forța să ne apărăm proprietatea împotriva criminalilor, care colectează impozite și ”zeciueli” căzăcești”, adaugă semnatarii.
Amintim că în urmă cu câteva zile Ministerul Justiției a refuzat înregistrarea Organizației Obștești "Căzăcimea Găgăuziei". Potrivit unui comunicat al ministerului, decizia a fost luată pe motiv că aceasta atentează la valorile şi suveranitatea statului.
Şi experţii de la The Jamestown Foundation au menţionat că apariţia unui detaşament de cazaci ruşi în Găgăuzia nu numai a pus în gardă localnicii, dar şi denotă eforturile Moscovei de a folosi găgăuzii, alături de populaţia din Transnistria, împotriva guvernului de la Chişinău. “Prezenţa cazacilor incită la un joc periculos care ar putea duce la escaladarea unor conflicte interne serioase, pe care guvernul rus ar putea să le exploateze”, se arată într-un articol postat pe site-ul fundaţiei.
 
sursa: Moldova.ORG

27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România


La 27 martie 1918 a fost convocat Sfatul Ţării, care s-a întrunit în sala mare a Parlamentului de la Chişinău. În sală au fost prezenţi preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti, Daniel Ciugureanu, toţi membrii guvernului şi primul ministru român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand I.

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, deschide adunarea, precizând că aceasta „va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea română”.

În continuare, Alexandru Marghiloman a prezentat garanţiile guvernului pentru respectarea condiţiilor propuse de basarabeni în vederea unirii cu România. Apoi, primul ministru român şi suita sa au părăsit sala de şedinţă, spre a-i lăsa pe parlamentarii basarabeni să discute cu deplină libertate şi să voteze după cum le dictează conştiinţa.

Actul unirii Basarabiei cu România a fost citit în faţa Sfatului Ţării de secretarul acestuia, Ion Buzdugan.
După dezbateri aprinse, s-a trecut la votare. Reprezentanţii minorităţilor naţionale, 30 la sută din totalul de 150 de deputaţi, au cerut, în general, vot secret, iar apoi s-au abţinut ori au votat împotrivă.
Rezultatul votului pentru unirea Basarabiei cu România a fost concludent: 86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abţineri, 13 deputaţi absenţi.

În felul acesta, dintre toate provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină, Basarabia a fost prima care s-a unit cu România, deschizînd astfel marele act al reîntregirii şi celorlalte provincii româneşti – Bucovina şi Transilvania – cu ţara mamă.

La sfârşitul anului 1918 toate ţinuturile româneşti erau unite, formând România Mare.

Aruncând o privire înapoi, în istoria zbuciumată a Basarabiei, reţinem anul 1812 în care a avut loc unul din cele mai dureroase momente ale istoriei naţiei române, o rană adâncă în trupul ţării şi în sufletul neamului românesc, pierderea Basarabiei.
În urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, încheiat prin Tratatul de pace de la Bucureşti (16/28 mai 1812), Rusia ţaristă anexează teritoriul cuprins între Nistru şi Prut (Basarabia).

Astfel, Turcia învinsă în război a cedat Rusiei, Ţarului Alexandru I, un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată – Basarabia. Abandonarea acestui teritoriu românesc reprezenta un act de trădare a înţelegerii încheiate în trecut între Moldova şi Imperiul Otoman, care se angajase a păstra neştirbite graniţele principatelor.
Este cazul să menţionăm că la acest act au contribuit banii ruseşti, mituirea delegaţilor turci la tratativele de pace şi trădarea fanariotului Moruzi.

Este posibil să fi avut influenţă şi oscilaţiile lui Napoleon I, care promitea Basarabia când Austriei, când Rusiei, potrivit intereselor sale.
În primii ani de ocupaţie, Rusia a acordat Basarabiei o anumită autonomie, respectându-i particularităţile locale, promovând chiar legi în acest sens.
În deceniile următoare, însă, este iniţiată o dură politică de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei moldoveneşti.

În 1829 este creat cadrul pentru introducerea limbii ruse ca limbă oficială, iar în 1867 limba română este eliminată complet din şcoli şi biserică, pentru ca în 1871 Basarabia să fie înglobată în rândul guberniilor Imperiului ţarist, urmând a fi condusă după legile ruseşti.
Pentru a slăbi elementul românesc de aici, ruşii au făcut colonizări de diferite neamuri pe teritoriul Basarabiei.
Încă din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 sunt aduşi bulgari şi găgăuzi, acţiune continuată şi intensificată în anii următori.

În 1814 sosesc primii colonişti germani din împrejurimile Varşoviei şi chiar elveţieni şi francezi.
Se fac colonizări cu ruşi şi ucrainieni, aşezaţi mai ales în partea de sud a Basarabiei. În ţinutul Ismailului şi Cetatea Albă erau aduşi cazaci.

Sosesc în număr mare evreii din Rusia şi Polonia. Iniţial au fost colonizaţi 10.589, în 1817 erau 19.130, pentru ca în 1897 să ajungă la 228.169 (11,8 la sută din totalul populaţiei).
Ruşii acordau numeroase şi importante privilegii pentru coloniştii străini: li se dădea pământ, ajutoare băneşti pentru a-şi întemeia gospodării, scutiri de impozite, scutiri de la serviciul militar, biserici, şcoli în limba naţională, ş.a.

În timp ce în Basarabia se făceau colonizări de străini, mulţi români erau forţaţi să părăsească ţara lor de baştină, fiind deportaţi în diferite părţi ale Imperiului Rus, pe fluviile Volga, Amur şi în Siberia.
Colonizările masive, măsurile discriminatorii, imensele beneficii acordate străinilor aveau loc concomitent cu procesul de deznaţionalizare şi rusificare a românilor basarabeni a căror pondere în totalul populaţiei scade de la 86 la sută în anul 1817 la 47,6 la sută în 1897.

Momentul istoric pentru făurirea României Mari s-a ivit la sfârşitul primului război mondial, într-un climat internaţional favorabil, ca urmare a succeselor şi victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale şi a prăbuşirii imperiilor multinaţionale: ţarist şi austro-ungar.


Haosul provocat în Rusia de primul război mondial, marile prefaceri politice din cadrul revoluţiei ruse din 1917 care a dus la abolirea autocraţiei ţariste, a atins toate provinciile Imperiului ţarist.
Ca şi în alte părţi ale continentului, mişcarea naţională a cuprins masele populare româneşti din teritoriul situat între Nistru şi Prut – Basarabia.

Fruntaşii români din Basarabia – Pantelimon Halipa, Dan Ciugureanu, Ştefan Ciobanu, Ion Pelivan, Constantin Stere ş.a. – înţelegeau că apărea posibilitatea unirii Basarabiei cu România.
O contribuţie importantă la trezirea şi dezvoltarea conştiinţei unităţii naţionale a românilor din Basarabia a avut-o, între anii 1917-1918, grupul de refugiaţi transilvăneni şi bucovineni alcătuit din militanţi şi patrioţi de prestigiu, în frunte cu Onisifor Ghibu, stabilit în martie 1917 la Chişinău, unde a editat ziarele „Ardealul” şi „România Nouă”, Octavian Goga, Ion Nistor, Andrei Oţetea ş.a.
O lungă înlănţuire de evenimente, de fapte şi întâmplări a avut loc atunci în Basarabia, în vederea obţinerii treptate a autonomiei şi independenţei, iar apoi unirea cu România.
În Basarabia, mişcarea de emancipare naţională a cunoscut un remarcabil proges prin organizarea la Chişinău (2-7 noiembrie 1917) a Congresului Ostaşilor Moldoveni, cu participarea a 989 delegaţi, soldaţi şi ofiţeri, reprezentând peste 300.000 de români basarabeni mobilizaţi pe toate fronturile, unde luptau sub steagul rusesc.
Într-o atmosferă de avânt, Congresul a proclamat autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, a hotărât constituirea forţelor armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării.

Întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Inculeţ, conferenţiar la Universitatea din Petrograd; el fusese trimis în iunie 1917 împreună cu Pantelimon Erhan în Basarabia de guvernul provizoriu al lui Kerenski, pentru a încuraja schimbările revoluţionare, dar nu pe baze naţionale, ci sociale, ambii fiind iniţial ostili separării de Rusia şi apropierii sau unirii cu România.
La 2/15 decembrie Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24 ianuarie/6 februarie 1918 se trece la o nouă fază, superioară, Republica Moldovenească Independentă.

Preşedintele Republicii era Ion Inculeţ, iar guvernul, numit Consiliu de directori, îl avea în frunte pe Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciugureanu.
În iarna anilor 1917-1918, Republica Moldovenească traversa o profundă criză politică, socială şi naţională.

Guvernul sovietic, prezidat de Lenin, refuză să-i recunoască Basarabiei dreptul la autodeterminare. Mai mult, cu ajutorul trupelor ruseşti aduse în Basarabia din Odessa şi Ţările Baltice, încerca să pună din nou stăpânire pe ea şi să instaureze puterea sovietică.

La 5 ianuarie, trupele ruseşti, împreună cu formaţiunile bolşevice înarmate, ocupă Chişinăul, instalând un comandament numit Frondotel, constituit din elementele cele mai corupte, fugite de pe front, unii dintre ei foşti deţinuţi de drept comun. Se fac arestări şi chiar condamnări la moarte ale unor deputaţi din Sfatul Ţării.
Membrii Consiliului Director erau împrăştiaţi în toată ţara. Sunt arestaţi membrii Comisiei interaliate pentru aprovizionarea armatei. Şeful Statului Major al trupelor bolşevice din Chişinău declara la 13 ianuarie 1918: „Ne gândim să lichidăm astăzi-mâine Sfatul Ţării şi Directoratul”.
Armistiţiul încheiat la 5 decembrie 1917 la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică şi armatele Germaniei şi Austro-Ungariei a sporit haosul din armata rusă, declanşat de revoluţia bolşevică, dar şi dezastrul produs în retragerea ei în descompunere şi debandadă asupra Moldovei şi Basarabiei la dimensiuni greu de imaginat.
Armatei ruse în retragere de pe front i s-au alăturat grupuri bolşevice înarmate, ce terorizau populaţia Basarabiei, dând foc la proprietăţi, asasinând pe burjui – proprietari şi arendaşi. Au fost distruse şi incendiate toate conacele şi instalaţiile moşierilor din judeţele Hotin, Bălţi şi Ismail. Pârjolul de întindea spre centrul Basarabiei.

Situaţia din Basarabia devenea tot mai gravă. Blocul Moldovenesc, văzând că numai prin forţe propii apărarea nu mai putea fi asigurată, a cerut ajutor militar României. Guvernul român, condus de Ion I. C. Brătianu, a hotărât să acorde ajutorul solicitat de Republica Moldovenească.
La 8 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române, comandate de generalul Ernest Broşteanu, au trecut Prutul. În ziua de 13 ianuarie 1918, armatele române intră triumfal în Chişinău, unde au fraternizat cu armata basarabeană.

Intrarea armatei române a fost primită de populaţie cu entuziasm greu de redat. Plângea lumea de bucurie la privirea ostaşilor români care, sub steagurile biruitoare de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, îşi făceau intrarea în capitala Basarabiei.
Generalul Broşteanu, cu armatele sale, a avut de aici înainte de dus multe lupte grele până ce au eliberat de bolşevici întreaga Basarabie.
Cu mari greutăţi au fost eliberate Tighina, Ismailul, Chilia, Vâlcovul, Cetatea Albă, Tiraspolul, Hotinul şi alte localităţi mai ales în sudul Basarabiei.
Dezarmarea trupelor sovietice aflate în Basarabia a atras replica dură din partea guvernului sovietic: după ce, la 1/14 ianuarie 1918, ministrul român de la Petrograd, C. Diamandy, şi membrii misiunii militare române au fost arestaţi, la 13/26 ianuarie a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului României aflat la Moscova.
În această atmosferă de mari frământări, dar de data aceasta şi de mare entuziasm naţional, s-a ajuns la istorica zi de 27 martie 1918 când Sfatul Ţării a decis unirea Basarabiei cu România.

„Republica Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.
Actul de unire a Basarabiei cu România, elaborat şi votat la Chişinău, urma să fie ratificat de Ţara Mamă.
Prin Decretul nr. 842 din 8 aprilie 1918 dat la Iaşi, regele Ferdinand a promulgat votul dat în Sfatul Ţării şi astfel s-a consfinţit unirea definitivă a acestei provincii româneşti cu patria mamă.

Prof. univ. dr. Ioan Bojan
Ziarulfaclia.ro

Președintele Băsescu a promulgat acordul cu Republica Moldova privind regimul mormintelor de război româneşti

21 martie 2013


Preşedintele Traian Băsescu a promulgat, miercuri, legea de ratificare a acordului guvernamental cu Republica Moldova privind regimul juridic al mormintelor de război româneşti situate pe teritoriul ţării vecine.

Acordul a fost semnat la 3 martie 2012, cu ocazia şedinţei comune de la Iaşi a guvernelor celor două ţări.

Acordul reglementează situaţia mormintelor militarilor români căzuţi pe câmpurile de luptă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, înhumaţi în peste 240 de cimitire militare aflate pe teritoriul Republicii Moldova şi care, în mare parte, au fost desfiinţate după anul 1945.

Prin aplicarea prevederilor Acordului, vor fi identificate, reconstruite şi amenajate aceste locuri de înhumare, astfel încât eroilor de război români să li se poată acorda onorurile cuvenite.

Documentul cuprinde prevederi referitoare la definirea unor termeni din aria reglementată, domeniile de colaborare, exhumarea şi reînhumarea rămăşiţelor pământeşti, amplasarea mormintelor de război, precum şi asigurarea financiară şi materială pentru aceste acţiuni.

ANRE-ul din România a a dat undă verde exportului de gaze în Republica Moldova

10 martie 2013
Autoritatea Naţională de Reglementare în Energie (ANRE) din România a modificat un act din 2011, care prevedea ca toată producţia internă de gaze naturale să fie valorificată pe piaţa internă. Astfel ANRE a creat premisa ca gazul să poată fi exportat, inclusiv în Republica Moldova, comunică 24h.md

Prevederea poate fi foarte dăunătoare pentru România, din moment ce în acest moment gazul de producţie internă costă 160 de dolari/1.000 de metri cubi, iar importurile realizate de la intermediarii Gazprom se fac la 420 de dolari/1.000 de metri cubi. Practic, orice moleculă de gaz exportată trebuie înlocuită în consum de importuri. În plus, până la finele anului va fi gata conducta Iaşi-Ungheni, care leagă România de Republica Moldova. Aceasta va avea o capacitate de 1,5 miliarde de metri cubi pe an. Moldova urmăreşte reducerea dependenţei de gazele ruseşti.

Ministrul român pentru energie Constantin Niţă anunţa acum câteva zile că lucrările la conducta de interconectare de gaz Iaşi-Ungheni vor începe în luna mai. „Conducta va avea o capacitate de transport de 1,5 miliarde de metri cubi pe an”.

Proiectul gazoductului Ungheni-Iași a fost declarat prioritar de guvernele ambelor ţări. Anterior s-a anunţat că gazoductul va fi pus în funcţiune în luna decembrie 2013.

Lungimea gazoductului va fi de 43,2 kilometri, din care 32,8 kilometri pe teritoriul României. Conducta de gaze Iaşi-Ungheni, care va interconecta reţelele de gaze ale României şi Republicii Moldova, presupune costuri de 87,7 milioane de lei (19,2 milioane euro).

În România principalii producători de gaz sunt compania de stat Romgaz Mediaş şi OMV Petrom, controlată de grupul austriac OMV. Cei doi producători de gaze asigură anual circa 10 miliarde metri cubi de gaze, echivalentul a două treimi din necesar. Diferenţa este importată din Federaţia Rusă.

Milițienii transnistreni împiedică arborarea tricolorului la Corjova

3 martie 2013
Zeci de milițieni deranjați de prezența drapelului Republicii Moldova în cimitirul de la Corjova au încercat să intimideze mulțimea venită la comemorare.

Astăzi se împlinesc 21 de ani de la declanşarea conflictului armat de pe Nistru. În această zi, în întreaga ţară se desfăşoară acţiuni comemorative, consacrate Zilei Memoriei.



sursa: moldova.org

Cauzele războiului moldo-rus din 1992

2 martie 2013

1.1 CAUZELE RĂZBOIULUI

Geneza războiului trebuie găsită în evoluţia evenimentelor începând cu vara anului 1989, care au dus la apariţia conflictului transnistrean. Anume cu calificativul “conflict transnistrean” etichetăm evenimentele ce s-au desfăşurat în intervalul dintre vara 1989 până la 2 martie 1992, când conflictul a evoluat într-un adevărat război.

Deci, depistăm faptul că conflictul transnistrean a apărut înaintea proclamării independenţei de stat a RM, dar s-a agravat odată cu proclamarea independenţei şi recunoaşterea de către ONU a RM, transformându-se într-un război nedrept.

Transnistria este o regiune care pe parcursul istoriei a fost victima Rusiei (în toate ipostazele ei istorice: Rusia Kieveană, Imperiul Ţarist, Uniunea Sovietică, Federaţia Rusă). Interesul Rusiei în această regiune este evident şi recunoscut la nivel oficial de către conducerea politică şi militară rusă (A. Lebed’ a afirmat: “Transnistria este cheia Rusiei spre Balcani”, “RMN este o mică parte a Rusiei”.)

De aceea, războiul de pe Nistru a comportat un caracter tripartit, deoarece pe de o parte Federaţia Rusă şi liderii tiraspoleni (atenţie! nu întreaga populaţie a Transnistriei), având suportul Armatei a 14-a şi a cazacilor, au provocat un conflict, apoi un război, mascându-le sub pretexte de discriminare naţională şi încălcare a drepturilor minorităţilor; iar pe de altă parte, Republica Moldova care îşi apăra independenţa şi integritatea. Schema aceasta tripartită se poate reduce la una bipartită, şi anume: un război al Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova, deoarece:

1) Liderii tiraspoleni (I. Smirnov, D. Kogut, etc. ) au fost toţi cetăţeni ai Rusiei. Ei reprezintă Rusia şi interesele ei. Scopul venirii lor aici a fost anume acela de a ţine situaţia sub controlul Moscovei, iar când situaţia iese de sub control, ei încep promovarea politicii “devida et impera”. În acest sens, analistul american Goltz afirmă că: “…nu există conflict separatist în fosta URSS fără ruşi…”.2) Armata a 14-a este succesoarea Armatei Sovietice. Corpul ofiţeresc, conducerea ei este completamente de orientare rusofilă şi în mod indubitabil interesele Rusiei sunt pentru ea legi sfinte.

3) Cazacii, veniţi ca suport pentru regimul separatist, sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi au luptat pentru Rusia, nicidecum pentru apărarea a careva drepturi şi minorităţi oprimate.

Transnistria a fost doar teatrul, scena unde s-au desfăşurat dezbateri şi dueluri între “fratele mai mare” şi “naţionaliştii moldoveni”. Ea a devenit o victimă a intereselor Federaţiei Ruse şi, pe parcurs, prin intermediul mass-mediei transnistrene şi ruse, deoarece doar acestea aveau accesul în zona monopolizată de rusofili, s-a reuşit sperierea populaţiei locale, dezbinarea ei şi dirijarea ei, în sensul de supunere a transnistrenilor faţă de interesele meschine şi machiavelice ale separatiştilor, lideri autoproclamaţi ai populaţiei locale.

Scopul acestui conflict şi al războiului a fost multiplu.


Rusia urmărea obiectivele (le voi enumera în sens ascendent):

1) Moldova pentru Rusia semnifică:
- zonă agrară, sursă de cereale, legume, fructe, vin,etc.
- Rusia a făcut investiţii în complexul militar-industrial al Transnistriei şi el era o parte componentă al sistemului economic sovietic.
- în Transnistria s-a urmărit crearea unei baze militare a Federaţiei Ruse, care ar controla regiunea atât de râvnită de ruşi, pe parcursul multor secole.

2) Transnistria reprezintă cap de pod pentru extinderea nu doar a influenţei ruse, dar şi a puterii reale a Federaţiei Ruse în Balcani.
3) Transnistria, administrată de Rusia, i-ar asigura ultimei:
- o şansă reală de recăpătare politică şi militară a Republicii Moldova.
- controlul şi presiunea asupra Ucrainei.
- posibilitatea tergiversării eventualei creări a unei Românii mari şi puternice în Sud-Estul Europei, care să devină lider în Balcani şi rival al Rusiei în această direcţie.- neadmiterea extinderii NATO în această regiune, care ar fi în mod cert inconvenabilă Rusiei, deoarece ar pierde toată influenţa ce o exercită asupra părţii europene a ţărilor CSI.


Astfel, Federaţia Rusă a fost stimulată să provoace conflictul şi apoi războiul transnistrean din considerente politice, ideologice şi militare, şi nicidecum din mobile etnice sau juridice.

Rusia, în toate statutele sale istorice, niciodată nu şi-a făcut griji pentru populaţia ei, pentru asigurarea ruşilor cu drepturi şi libertăţi; din contra, locuitorii Rusiei (indiferent de naţionalitate) erau trataţi în modul convenabil conducerii pentru realizarea “marilor” scopuri finale, himerice (exemple sunt destule pe parcursul întregii istorii a poporului rus, în special în ultimii o sută de ani). Se făcea apel la drepturile umane şi naţionale doar atunci când era convenabil şi când acestea serveau ca pretext “nobil”, “uman” şi “just” pentru realizarea unor scopuri, în fond, “diabolice”, “inumane” şi “nedrepte” (există un şir întreg de exemple, iar războiul din Transnistria se alătură lor).

1.1.1 CAUZE POLITICE
La baza războiului stau interesele geopolitice şi geostrategice ale Rusiei. Pentru Rusia, indiferent dacă s-a proclamat democratică sau nu, susţinerea războiului nedeclarat, sub masca unui conflict, e o continuare a geopoliticii şi a geostrategiei care i-au fost din totdeauna caracteristice.

Începând cu 1989 conducerea URSS realizează faptul că fatalitatea crizei sovietice este inevitabilă şi se străduie să creeze teren favorabil unui conflict de durată care ar menţine influenţa Rusiei în zonă. Acum venise momentul de a vedea roadele politicii impuse RSSM pe parcursul deceniilor de încarcerare în “închisoarea popoarelor”: politica migraţionistă, politica economică, politica naţională. În acest context, Transnistria pentru Moldova reprezintă “călcâiul lui Ahile”, deoarece aici s-a reuşit într-o măsură mai mare crearea unei identităţi sovietice, alimentată de amalgamul interetnic, “frăţia popoarelor” şi “dreptul fratelui mai mare”. De facto, Transnistria a fost regiunea unde artificial s-au implantat germeni prosovietici, în ansamblu, şi proruşi, în special. De-aceea, astăzi, raioanele din Estul Republicii Moldova par a fi “copiii lui Brejnev”, o “rezervaţie naturală a puterii sovietelor” sau un “bastion al URSS”.

Realizând faptul că odată cu dezintegrarea URSS, Rusia pierde statutul său de supraputere, conducerea comunistă a încercat să menţină în zona sa de influenţă, cel puţin punctele strategice. În acest mod, Transnistria a devenit unul din obiectivele principale ale supravieţuirii geopoliticii ruse.

Odată cu colapsul URSS, Rusia s-a îndepărtat de Occident cu peste 1000 km (24% din teritoriul şi 40% din populaţia URSS şi-au declarat independenţa ), ea, însă, are interese deosebite în Sud-Estul Europei:
- influenţa şi presiunea asupra Ucrainei;
- control asupra RM pentru a nu admite unirea celor două state române într-un stat mare şi puternic;
- tutela asupra slavilor şi ortodocşilor din Balcani, în scopul perpetuării panslavismului.
Deşi URSS s-a prăbuşit, Rusia manifesta tendinţa de a păstra controlul asupra teritoriilor ex-sovietice. În special, Moscova nu vrea să admită extinderea NATO în zona respectivă. În acest context, teritoriul dintre Prut şi Nistru, iar Transnistria, în particular, serveşte doar ca un cap de pod al Rusiei spre obiectivul final: “devide et impera!”.

Federaţia Rusă, care, de jure, merge spre democratizare, a susţinut liderii tiraspoleni şi a agresat Republica Moldova, pentru că, de facto, nu a renunţat la vechea politică externă, promovând neoimperialismul care contribuie la crearea unor zone separatiste în tot spaţiul ex-sovietic. Deci, FR este succesoarea URSS, ca concepţie geostrategică şi geopolitică.

Pentru a-şi menţine influenţa, Federaţia Rusă a inventat noi concepte de drept internaţional, sau le-a dat noi sensuri celor existente: “străinătate apropiată”, “interese strategice”, “interese vitale”, “legături vechi şi tradiţionale”, “dreptul de a-şi apăra conaţionalii”, “zone de influenţă”, “zone de securitate”, “zone speciale de interese”, “dreptul de veto asupra politicii externe a altor ţări”, “intervenţii şi presiuni civilizate”, “dreptul de a menţine pacea şi stabilitatea altora”, “independenţă moderată”, “independenţă extremistă”, “independenţă naţionalistă”, “suveranitate negociată” etc. Sub aceste accepţiuni este acoperită şi realizată tendinţa neoimperialistă rusă.

Generalizând aceste idei, Europa de Est a fost declarată zonă de interes special pentru Rusia, adică s-a stabilit doctrina “Monroe” a Rusiei.


Apare întrebarea dacă a acceptat comunitatea internaţională poziţia de lider a Rusiei pe plan militar şi strategic în această parte a Europei şi ca moştenitoare a URSS? Comunitatea internaţională nu este echivocă în acest sens: pe de o parte, se pare că a acceptat acest capriciu al Rusiei, iar pe de alta, ONU, NATO şi UE îşi manifestă interesul de colaborare cu statele din S-E Europei şi de cooptare a unora dintre ele.

Rusia, însă face paşi concreţi pentru “realizarea visului în realitate”. Din 1989, an esenţial pentru mişcările de renaştere şi eliberare naţională a multor republici unionale, Rusia a început să facă apel la mitul despre apărarea drepturilor rusofonilor din spaţiul ex-sovietic, care chipurile ar fi dezavantajaţi, neapăraţi, discriminaţi, şi ar necesita intervenţia directă a Federaţiei Ruse, cu forţe militare şi lideri ruşi în zonele respective. Astfel, Rusia sprijină grupurile minoritare etnice din noile state independente ca să-şi creeze “state” proprii, şi , eventual, să ceară unirea cu Rusia.

Chiar dacă Rusia este slăbită considerabil faţă de Occident, ea poate ameninţa cu folosirea forţei şi poate presa economic, politic şi militar statele din jur. Astfel, “transformând opoziţia legitimă a populaţiei băştinaşe contra încercării ruşilor de a-şi păstra privilegiile şi rolul conducător ca pe vremea ţarismului şi bolşevismului, în lozincă de “încălcarea drepturilor omului” şi de “discriminare”, ea intervine pentru “apărarea” conaţionalilor săi şi intervine pentru ajutorarea economică şi militară a fostelor grupări conducătoare proruse”. Deci, ceea ce se întâmplă în Republica Moldova nu reprezintă un caz izolat, ci face parte dintr-o strategie generală coerentă a Rusiei.


Toţi analiştii occidentali, în special cei americani, remarcă acest fapt, menţionând expres “războiul din Transnistria din 1992 contra RM”, încadrându-l în tendinţa neoimperialistă a Rusiei.

Politica neoimperialistă a Rusiei este prea evidentă pentru a nu fi observată. Ea a fost acceptată, formulată şi perpetuată de noua conducere a Federaţiei Ruse.
În acest context, merită atenţie declaraţia lui Boris Elţin, primul preşedinte al Federaţiei Ruse, cum că “Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!”


Un alt argument în acest sens este faptul că Duma de Stat a Federaţiei Ruse nici până azi nu a ratificat Tratatul privind principiile relaţiilor interstatale dintre RSSM şi FR, care a fost semnat la 2 noiembrie 1990.

Clauzele acestui tratat stipulează:
a) respectarea integrităţii teritoriale a părţilor semnatare;
b) inviolabilitatea frontierelor ambelor părţi.
Aceste prevederi sigur că nu au fost acceptate de către naţionaliştii ruşi care militau pentru recunoaşterea aşa-zisei Republicii Moldoveneşti Nistrene.
În acest fel, politica neoimperialistă poate crea sau întreţine conflicte în cadrul fostelor republici unionale, pentru ca una dintre părţi să solicite “sprijinul” atotputernicii Rusii, şi ea să-l ofere cu cea mai mare plăcere. Fie sub denumirea de Federaţia Rusă, fie sub cea de CSI, Rusia are aspiraţia de a-şi reface puterea şi dominaţia de altădată.

Încadrată în politica neoimperialistă rusă, Republicii Moldova i se atribuie particularitatea: “independenţa faţă de fraţi – zid de oţel; independenţa faţă de Imperiu – zid de paie.”
Spaţiul român, în general, a fost un obstacol în calea realizării visurilor de veacuri ale imperialismului rus: ocuparea Constantinopolului şi unirea slavilor nordici cu cei sudici. De-aceea Rusiei îi este atât de scumpă “independenţa” acestei ţări. Şi evident, aceeaşi “independenţă”, în raport cu Rusia, trebuie să fie, în fond, exact ceea ce a fost faţă de URSS – o simplă aparenţă, o ficţiune.
Astfel, Rusia încalcă independenţa Moldovei în mod sistematic, însă o “apără” când e vorba de România.
Deci, trei coordonate ale politicii externe ruse (geopolitica, geostrategia, neoimperialismul) au proiectat, alimentat şi realizat iniţial conflictul, apoi războiul de pe Nistru. Aceste premise de ordin politic atribuie războiului un caracter inuman accentuat, deoarece, în numele supravieţuirii lor şi a speranţei de refacere a Imperiului bolşevic, au fost comise greşeli fatale şi irecuperabile, acţiuni nelegale, a fost înjosit nu numai poporul român din Basarabia, ci toţi locuitorii ei (dezbinându-i artificial, inducându-i în eroare, contrapunându-i unul altuia şi făcându-i sclavii “intereselor” Rusiei, prin şantaj politic şi militar).

1.1.2 CAUZE MILITARE
Militarii au conştientizat primii impactul dezintegrării URSS asupra potenţialului combativ al Forţelor Armate şi asupra complexului militar-industrial rus. Ei şi-au dat seama că după eventuala destrămare a URSS pe teritoriul noilor state vor rămâne un număr impunător de obiective, instalaţii militare de o importanţă strategică excepţională pentru Rusia, fără de care aceasta pierde multe din trăsăturile de supraputere.
Dacă în primele luni ale anului 1989, militarii ruşi au optat într-un mod voalat pentru păstrarea punctelor strategice ale Rusiei, apoi după destrămarea URSS ei s-au pronunţat ferm şi deschis pentru crearea bazelor militare ruse pe teritoriile noilor state independente. Erau invocate ca argumente:
a) necesitatea protecţiei populaţiei ruse şi rusofone rămase în afara frontierelor Federaţiei Ruse;
b) numărul mare al veteranilor războiului “pentru apărarea patriei” şi a militarilor în rezervă stabiliţi cu traiul la periferiile URSS, şi pomeniţi peste noapte departe de “măicuţa Rusie”;
c) ţinerea sub control a conflictelor ce au loc pe perimetrul frontierelor Rusiei şi influenţează destabilizator asupra regiunilor de frontieră ale Rusiei.
În acest mod, militarii aveau cele mai bune intenţii în privinţa Transnistriei, unde “se încalcă flagrant drepturile minorităţii ruse, are loc discriminarea rusofonilor de către naţionaliştii moldoveni care doresc unirea cu România…” Faptul că în Transnistria situaţia era de altă natură (conform anuarelor publicate de ONU la Geneva în 1991, doar 40% din cetăţenii alogeni ai Republicii Moldova considerau că le-au fost încălcate drepturile), s-a rezolvat imediat, prin puternice măsuri de ideologizare, agitaţie şi răspândire a fricii şi urii faţă de malul drept al Nistrului. Mass-media rusofilă a prezentat situaţia din Transnistria în cele mai negre culori şi mai sumbre calificative.

Însă în Transnistria, într-adevăr, existau foarte mulţi militari în rezervă şi veterani ai războiului al doilea mondial (numai în Tiraspol locuiau 70 000 militari), care şi-au pierdut o bună parte din privilegiile şi prestigiul lor în societate, la care se mai adaugă şi factorul psihologic că din ostaşi ai armatei de neînvins, s-au pomenit într-o ţară cu zece mii de kilometri depărtare de Rusia, iar din “eliberatori” ai “republicilor surori” – în “ocupanţi”. Astfel, cauzele subiective de păstrare atât a punctelor strategice ale Rusiei, cât şi cele de conservare a statutului şi privilegiilor militarilor rămaşi în Moldova, au stimulat ideea provocării dezbinării dintre populaţia Moldovei, pentru a avea o scuză nobilă de implicare directă, evitând retragerea care reieşea din logica şi evoluţia evenimentelor.

Militarii ruşi priveau cu totul altfel interesele Rusiei în teritoriile ex-sovietice, decât conducerea de la Moscova (imediat după proclamarea independenţei republicilor ex-unioniste). De aceea, M. Gribincea deosebeşte două direcţii în politica externă rusă, în perioada atlantistă. Şi anume: a) politica externă a civililor, care era îndreptată spre negarea vechilor tendinţe de politică externă; şi b) politica externă a militarilor, care încercau să păstreze dominaţia Rusiei în arealul ex-sovietic, sugerând că NATO şi ONU reprezintă pericolul principal pentru securitatea Rusiei.

Astfel, B. Elţin se afla sub o presiune crescândă atât din partea conducerii militare ruse, cât şi din partea blocurilor naţionaliste ale parlamentului rus. Anume aceste două grupări ruse, opoziţioniste cursului nou iniţiat de către preşedintele B. Elţin, şi conduse de vicepreşedintele rus Alexandr Ruţkoi, “campion al cauzei ruşilor din Transnistria în politica Rusiei”, au provocat apariţia problemei transnistrene, acţionând iniţial voalat, iar apoi, făţiş. S-a creat un caz fără precedent în istoria vreunui stat democratic, deoarece vicepreşedintele rus susţinea punctul de vedere al opoziţiei. Însăşi presa occidentală remarca faptul că: “Pentru Moscova, Moldova e un caz în care B. Elţin se dezice de soarta ruşilor cu scopul aprobării politicii date de către Vest. Elţin se află sub o presiune crescândă din partea blocurilor naţionaliste din cadrul parlamentului.”

Însă, în afara preşedintelui rus care făcea eforturi de reorientare a politicii externe ruse, existau mulţi politicieni şi militari care acţionau în sens opus. Spre exemplu, un şir de lideri politici ca N. Travkin (preşedintele Partidului Democrat din Rusia), E. Ambarţumov (preşedintele Comitetului Parlamentar pentru Relaţiile Externe), S. Stanchevici susţineau pretenţiile ultranaţionaliştilor ruşi asupra Transnistriei. Ei erau susţinuţi de mass-media, primul organ de presă care a cerut nu doar susţinerea morală, dar şi militară a regimului lui Smirnov, a fost revista “Deni”.

Militarii, în special cei care şi-au creat o reputaţie în perioada sovietică (Alexandr Lebed’, A. Şapoşnicov, V. Netcaciov, V. N. Jacovlev), se găseau în fruntea opoziţiei ruse referitoare la această problemă, acţionând în consens cu vicepreşedintele Alexandr Ruţkoi. Delimitarea în cadrul politicii externe a Rusiei era bine reflectată în presă, care scria despre două politici: una a lui Elţin, alta a generalilor.

Însă faptul că în perioada atlantistă generalii ruşi promovau o politică proprie, nu înseamnă nici într-un caz că amestecul Rusiei în afacerile interne ale Moldovei poate fi pus numai pe seama militarilor, în special pe seama comandanţilor de nivel local. De fapt, comandanţii de nivel local primeau instrucţiuni stricte din partea Moscovei. Şi ca urmare a realizării lor, erau ridicaţi în grad şi decoraţi cu medalii.

Astfel, B. Elţin era într-o situaţie dificilă: pe de o parte:
a) integritatea teritorială nu numai a republicii Moldova era ameninţată, ci şi a Rusiei, deoarece dacă Rusia ar recunoaşte independenţa Transnistriei şi a Găgăuziei, atunci şi alte state ar fi recunoscut independenţa teritoriilor din Rusia – Cecenia, Tatarstan;

b M. Snegur a fost unul din puţinii lideri din fosta URSS care i-a susţinut pe M. Gorbaciov şi pe B. Elţin împotriva puciştilor; iar pe de alta – a) regimul lui B. Elţin era foarte sensibil la ideile neoimperialismului rusesc; b) vicepreşedintele Rusiei era liderul opoziţiei, care încerca împreună cu militarii ruşi, să realizeze obiectivele tradiţionale, imperialiste ale ruşilor.

Comunitatea mondială a sesizat acest fapt, şi analiştii străini menţionau că “pe de o parte, Transnistria a cerut ocrotire de la Rusia, iar pe de alta, Moscova a recunoscut deja Moldova ca stat independent şi membru al CSI.”

S-au observat mai multe confruntări dintre conducerea civilă şi cea militară a Rusiei. Spre exemplu, la 27 mai 1992 B. Elţin a anunţat intenţia Rusiei de a retrage trupele din Moldova, la care au apărut o serie de obiecţii din partea militarilor ruşi. Iar generalul A. Lebed’ spunea că are “senzaţia de vomă când aude despre retragerea trupelor ruse din republicile ex-sovietice, şi că majoritatea soldaţilor şi ofiţerilor simt la fel.” În acelaşi timp, conducerea militară a Rusiei a elaborat un plan de anexare a Transnistriei la Rusia.

Însă pe parcurs, B. Elţin a preluat aceste idei. O dovadă a acestui fapt este că B. Elţin a repetat şi a confirmat declaraţiile făcute de către A. Ruţkoi în privinţa “marilor schimbări în politica externă a Rusiei” spre o linie mai activă. Preşedintele rus şi-a schimbat radical concepţiile, afirmând că: “ Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!” şi “Rusia va apăra drepturile ruşilor din alte state ale CSI. Aceasta constituie o prioritate. Vom folosi, desigur, dacă va fi cazul, şi metode bazate pe forţă.” Deci, se evidenţiază faptul că în urma confruntării dintre concepţiile tradiţională şi novatoare vis-a-vis de politica externă a Rusiei, conducerea civilă şi militară a Rusiei a ajuns la un consens, promovând în modul cel mai cert o politică tradiţională.

1.1.3 CAUZE IDEOLOGICE
În perioada când în ex-URSS domina un singur partid, care substituia toate cele trei puteri în statul bazat pe drept, se susţinea sporit mitul despre inexistenţa conflictelor în societatea sovietică. În realitate însă, o serie de contradicţii principiale nu-şi găseau rezolvarea şi erau trecute sub tăcere.

Complexe procese încep să se desfăşoare din momentul renunţării lui M. Gorbaciov la vechile concepţii staliniste în privinţa politicii naţionale, printre care era şi teza despre existenţa “naţiunii moldoveneşti”, şi promovarea reformelor economice, pe care le considera o rezolvare a tuturor celorlalte dificultăţi cu care se confrunta muribundul Imperiu. Decretarea politicii transparenţei a dus la deschiderea “cutiei Pandorei”, deoarece restructurarea iniţiată de M. Gorbaciov a însemnat pentru popoarele oprimate ale URSS o posibilitate de regăsire naţională şi eliberare. În acest mod, problema naţională a devenit cea mai dramatică dintre toate contradicţiile existente, deoarece era una definitorie pentru “închisoarea popoarelor”. Astfel, sub motoul luptei de eliberare naţională s-a început cursul spre suveranitate a subiecţilor URSS şi s-au agravat contradicţiile dintre centru şi periferii: periferiile tindeau spre o independenţă reală şi naţională, în timp ce Moscova (vechea conducere politică) nu putea admite o asemenea catastrofă.

În RSSM mişcarea de renaştere naţională a fost expresivă şi ireversibilă. În mod expres, caracteristicile ei au fost: a) antisovietică, b) anticomunistă, c) naţională, d) bazată pe principiile general-umane.
Valului renascentist i s-a opus, însă conservatorismul, care mai deţinea puterea la Moscova, şi care şi-a făcut un fidel partener în Estul Republicii Moldova. Aşa-zişii lideri tiraspoleni, agenţi ai Moscovei şi ai Partidului Comunist, sigur că nu au cedat în faţa fluxului libertăţii care venea de la Chişinău. Reprezentând interesele centrului şi având susţinerea lui, ei au recurs la acţiuni anticonstituţionale şi inumane, cu scopul evitării decăderii Uniunii, Partidului Comunist şi conceptelor derivate din acestea.

Iată de ce afirmăm că una dintre cauzele conflictului şi războiului transnistrean a fost confruntarea sau neconcordanţa ideologică dintre Moscova/Tiraspol şi RSSM, reprezentată de Marea Adunare Naţională, de primul parlament ales în mod democratic, apoi declarată suverană şi independentă (Republica Moldova).

Incompatibilitatea ideologică dintre Moscova/Tiraspol şi Chişinău s-a reliefat prin următoarele antonime:
1) sovietic – antisovietic;
2) comunist=totalitar – anticomunist=antitotalitar;
3) antinaţional=frăţia popoarelor (citeşte dreptul fratelui mai mare) – naţional;
4) lupta de clasă şi crearea “omului sovietic” – concepţia general-umană;
5) adevăr istoric – fals istoric.

De facto, ultima contradicţie, veche de când este lumea, a însemnat şi un mijloc de realizare a planurilor urzite de centru, pentru că printr-un eficient mecanism de ideologizare şi agitaţie s-a reuşit promovarea conceptelor false şi antiştiinţifice, atât în Transnistria, cât şi în Rusia.

“Agitaţia şi propaganda s-au făcut prin metode vechi, comuniste de lucru cu masele: cu forţa, cu minciuna.” I. Smirnov a pus accentul pe acestea, fiind realizate prin intermediul mass-media.

Este necesară studierea acestui aspect din momentul ce: a) populaţia locală era izolată informaţional; b) presa rusă o prelua şi o amplifica; c) presa are capacitatea reală de dirijare cu spiritele umane.

În pofida varietăţii ziarelor, informaţia difuzată pe paginile lor era distorsionată, omogenă şi purta un caracter prorus, antiromânesc, separatist (câteva titluri: “Ja slavlju respubliku kotoraja est’, no trizdj kotoraja budet!”, “Rosijskie voiska kak garant stabil’nosti”, “V. N. Jakovlev: zascitnic PMR”, “M. Snegur-agressor”). Presa transnistreană a fost supusă totalmente liderilor locali – I. Smirnov, Alex. Caraman, Grig. Maracuţa, Alex. Lebed’, declaraţiile şi concepţiile cărora se răspândeau rapid printre localnici, în condiţiile în care orice mijloc de informare a Republicii Moldova era sistat, iar presa rusă doar susţinea şi, de fapt, prelua informaţia “nepărtinitoare” a colegilor lor transnistreni. Ziarele nistrene au promovat falsurile despre caracterul extremist-naţionalist, fascist şi unionist al actelor naţionale din august 1989.

Proclamarea limbii române ca limbă de stat, a grafiei latine, a tricolorului erau relatate în mijloacele de informare ca acţiuni de românizare, de supunere şi discriminare a rusofonilor. S-a dat curs liber ideilor despre inadmisibilitatea rusofonilor la serviciu, la posturile de conducere şi impunerea forţată a limbii române în toate sferele vieţii. Ele aduceau exemple “veritabile” de terorizare şi maltratare a celor ce refuzau să accepte româna ca limbă de stat. Numeroase articole îşi propuneau un recurs în istorie şi demonstrau că Transnistria, din punctul de vedere istoric, aparţine Rusiei. Era elogiat regimul sovietic şi se condamnau mişcările renaşterii naţionale de la Chişinău şi din Ţările Baltice.

Numeroase învinuiri şi jigniri răsunau la adresa României, căreia i se imputau “amintiri neplăcute” ale generaţiei în vârstă, calificative de “fascişti”, “moşieri”, “exploatatori”, “ocupanţi”. Paralel cu această latură negativă a “duşmanului”, se treceau în revistă “argumentele” existenţei “poporului şi limbii moldoveneşti”, ca entitate deosebită şi superioară celor române. Paroxismul “moldovenismului argumentat” ajunse până la declaraţii de genul: “…limba moldovenească cu grafie chirilică a apărut cu mult înainte decât România ca stat. Şi de ce nu am afirma că există limba moldovenească cu un dialect al ei româna?”.
Lumea era speriată şi îmbibată cu idei “lucide”: tot ce se realiza la Chişinău era expus în mod acerbic, negativist şi într-o atmosferă de ură şi duşmănie. Membrii Frontului Popular erau numiţi “duşmanii moldovenilor, deoarece sunt unionişti”. Paginile ziarelor abundau în declaraţii ale “apărătorilor” Transnistriei – I. Smirnov, V. Jacovlev, G. Maracuţa, A. Caraman – care chemau populaţia locală să se apere de “agresiunea Moldovei”, să nu cedeze în faţa “naţionaliştilor români”.

Impactul dezinformării populaţiei locale din raioanele din stânga Nistrului şi a opiniei publice mondiale a fost dezastruos, reflectându-se negativ asupra stării de spirit a transnistrenilor şi a evoluţiei evenimentelor din ultimul deceniu al mileniului trecut.

Concluzia survine iminent: presa transnistreană a fost subordonată completamente intereselor separatiste şi reprezenta un mijloc eficient de ideologizare, dezinformare şi dezbinare a populaţiei. Consecinţele au fost fatale pentru integritatea RM.

Mass-media transnisterană a fost unul dintre mijloacele de luptă, de confruntare a aspectelor ideologice ale războiului.

Anume această neconcordanţă dintre ideologiile împărtăşite de Moscova/Tiraspol şi Chişinău a dus la apariţia fenomenului transnistrean, mai întâi ca un conflict, iar apoi, ca un război.

Sigur că tendinţele separatiştilor nu puteau să fie viabile şi să supravieţuiască concurenţei cu cele noi, general-umane, decât prin susţinerea Rusiei şi prin utilizarea forţei, minciunii şi a machiavelismului. Aceste obiective se pot rezuma la tezele:

• Păstrarea regimului vechi comunist şi a Imperiului Sovietic, schimbând exteriorul formal, iar în esenţă, să rămână intact, ca în anii stagnării. Deci, comportă un caracter conservatist, totalitarist, sovietic, comunist şi nedemocratic. Acestei tendinţe i se opune dorinţa Basarabiei de autodeterminare, eliberare naţională, democratizare şi revenire la simbolurile şi valorile tradiţionale, româneşti.

• Păstrarea şi perpetuarea în posturi a cadrelor nomenclaturiste de partid. Iarăşi survine caracterul conservatist, comunist, căruia i s-au opus transformări democratice, pluralismul politic şi conceptul statului de drept.

• Neagrearea reformelor democratice din Republica Moldova şi a însăşi proclamării independenţei ei. Se observă un caracter antidemocratic, antinaţional şi anticonstituţional.

• Perpetuarea ideilor derivate din “politica naţională stalinistă”: moldovenismul, omul sovietic, frăţia popoarelor, lupta de clasă etc. În contrapondere cu acestea erau adevăratele valori seculare ale poporului român, tradiţiile democratice şi istorice.

• Atentatul la suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova, deşi ea fusese recunoscută de majoritatea absolută a comunităţii internaţionale. Acest obiectiv este încărcat cu un statut semiotic deosebit, deoarece reprezintă punctul culminant al incompatibilităţii dintre cele două blocuri ideologice, care se exclud reciproc. În cel mai firesc mod, această agresiune a ideologiei comuniste, sovietice, anticonstituţionale, antiromâneşti, antidemocratice (întruchipate în Moscova şi Tiraspol), asupra celei democratice, naţionale, constituţionale (în persoana juridică a Republicii Moldova) este nu altceva decât o luptă inutilă, cu evoluţia firească a istoriei, şi are consecinţe regretabile, suportate de cei care au devenit ostaticii vechiului regim amorf.

Dr. Viorica Olaru-Cemârtan
Sursa: mazarini.wordpress.com

Lista eroilor căzuţi pe câmpul de luptă în 1992


Agatiev Valentin, serg. Maj.
Acriș Vasile, sergent
Andreev Sergiu, plutonier
Antoci Iurie, soldat
Balaban Anatol, loc.inf.
Barabaș Nicolae, soldat
Batrâncea Mihai, soldat
Babinschi Alexei, sergent
Bânzari Ion, sergent
Bâtlan Ion, soldat
Bălțatu Mihai, soldat
Bălănuță Alexei, soldat
Belâi Mihai, soldat
Beregoi Vasile, plutonier
Beșleaga Vasile, soldat
Bordian Valeriu, soldat
Borogea Petru, soldat
Bodiu Iurie, loc. maj.
Boț Mihai, plutonier
Boiarnițchi Vladimir, maior
Borzeac Ion, soldat
Botea Nicolae, soldat
Bratușceac Gheorghe, plutonier
Braga Ghenadie, soldat
Brânza Veaceslav, soldat
Brădescu Tudor, caporal
Briceag Valeriu, ploițist
Buga Tudor, plutonier
Buftic Iurie, caporal
Budurin Anatol, soldat
Bujac Valeriu, soldat
Bunesco Petru, sergent
Burcă Vladimir, soldat
Burcovschi Oleg, soldat
Buruiană Pavel, soldat
Butnaru Vladimir, caporal
Buzu Gheorghe, sergent
Calmaţui Anatol, locotenent maj.
Caloş Dumitru, sergent
Cara Dumitru, soldat
Cara Ion ,soldat
Caracaci Valeriu ,soldat
Caragacian Boris, soldat
Carp Igor, plutonier
Carpov Vitalie, sergent
Caşu Gheorghe, poliţist
Cătană Grigore, sergent
Cătruc Ilie, soldat
Căruntu Grigore, soldat
Ceban Alexei, locotenent
Ceban Constantin, soldat
Ceban Sergiu, soldat
Ceban Valeriu, soldat
Ceban Viorel, soldat
Ceban Vitale, soldat
Cebanu Vasile, sergent
Cebotari Iurie, soldat
Cebotari Valeriu, soldat
Cebotari Vasile, subloc.
Cecati Ion, sergent
Cerempei Octavian, caporal
Cercas Vasile, soldat
Cernei Vasile, soldat
Cernei Dumitru, soldat
Cimbir Dumitru, caporal
Cimpoies Vladimir, caporal
Cioban Ion, soldat
Ciobanu Ion, soldat
Ciorba Igor, sergent
Codiţa Robertino, caporal
Codreanu Iurie, sergent
Codreanu Petru, soldat
Cojocari Ion, soldat
Colnic Ştefan, soldat
Coragău Valeriu, soldat
Cordineanu Valeriu, poliţist
Coşciuc Boris, sergent
Coţoeana Victor, subloc.
Cotuc Gheorghe, plutonier
Craciun Ştefan, plutonier
Cristiuc Ghenadie
Cucuietu Oleg, soldat
Culaţchi Sergiu, sergent
Darii Andrei, sergent
Darda Victor, poliţist
Diaconaş Vasile, sergent
Digori Ion, caporal
Doga Petru, soldat
Donca Alexandru, sergent
Donica Grigorie, sergent
Danuţa Maria, angajat
Doroşenco Sergiu, sergent
Dorul Anatol, soldat
Dovgani Boris, soldat
Dumbrava Valeriu, sergent
Enachi Vladimir, serg. maj.
Eni Mihai, serg. maj.
Fetenea Ion, soldat
Fodor Sergiu, plutonier
Fulga Ion, serg. maj.
Găină Gheorghe, caporal
Gamangi Valentin, soldat
Gargalâc Sergiu, serg. maj.
Gavrilan Ion, soldat
Gavrilovici Ghenadie, soldat
Gazea Alexei, soldat
Gazea Petru, soldat
Gâncota Valeriu, soldat
Glodarenco Vasile, soldat
Glinjeanu Mihai, soldat
Gociu Vasile, soldat
Godiac Ştefan, poliţist
Godoroja Grigore, soldat
Godoroja Ion, soldat
Gojan Vasile, soldat
Gongan Vasile, căpitan
Grama Gheorghe, soldat
Grecul Ion, soldat
Grijev Mihai, sergent
Gruşevschi Grigore, serg. maj.
Gurduială Mihai, sergent
Harcenco Alexandru, soldat
Iablocichin Ghenadie, sergent
Iavorschi Vasile, soldat
Iliev Sergiu, soldat
Ioncu Vasile, soldat
Isaicu Sergiu, soldat
Iuraşco Ion, loc. maj.
Izbaş Andrei, plutonier
Juravschi Semion, caporal
Lavrenţov Victor, plutonier
Lecicman Grigore, soldat
Leon Iurie, serg. maj.
Leu Igor, soldat
Lisnic Vitalie, soldat
Lisnic Ion, poliţist
Levandovschi Iurie, soldat
Lucianov Alexandru, plutonier maj.
Lungu Anton, sergent
Lupaşco Filip, sergent
Lupaşco Alexandru, plutonier
Lupu Anatol, sergent
Macheev Alexandru, soldat
Mafteluţa Tudor, soldat
Macariuc Valeriu, căpitan
Marâi Anatol, soldat
Marcov Petru, soldat
Marjanean Valeriu, soldat
Martâniuc Anatol, soldat
Mânăscurtă Igor, soldat
Mereacre Ştefan, soldat
Mereniuc Valentin, sergent
Mereuţă Pantelei, soldat
Migaevschi Petru, soldat
Mihailov Boris, soldat
Mihailov Nicolae, soldat
Mihailachi Ilie, soldat
Mocanu Ion, soldat
Morga Alexei, soldat
Morari Grigore, soldat
Morari Mihai, loc. col.
Moruz Vasile, soldat
Muntean Nicolae, caporal
Munteanu Constantin, soldat
Munteanu Nichifor, soldat
Murzin Boris, sergent
Musteaţă Veniamin, sergent
Nazarenco Valeriu, loc. maj.
Nacu Eugen, sergent
Neagu Petru, soldat
Negara Igor, soldat
Nestor Tudor, soldat
Nicolaev Ion, soldat
Nicolaev Mihai
Noroşean Iurie, sergent
Noup Mihai, sergent
Oglindă Mihai, soldat
Olari Mihai, soldat
Osipov Anatol, soldat
Osipov Ion, soldat
Ostaf Sergiu, serg. maj.
Orbu Eugen, serg. inf.
Panţa Ion, caporal
Pavaluc Vitalie, serg. maj.
Pavlenco Anatol, soldat
Pavlov Sergiu, soldat
Para Ion, soldat
Perju Iurie, maior
Platon Nicolae, soldat
Platonov Alexandru, soldat
Popa Ion, loc. maj.
Popescu Anton, soldat
Popescu Maria, soldat
Popovici Anatol, loc. maj.
Popuşoi Valeriu, serg. maj.
Projica Vasile, poliţist
Pruteanu Constantin, sergent
Purici Vasile, caporal
Purice Vitalie, soldat
Puşcarenco Simeon, soldat
Racoviţă Gheorghe, sergent
Racu Alexei, soldat
Railean Alexei, soldat
Rău Vitalie, sergent
Repida Pavel, soldat
Reutchi Vladimir, sergent
Rogozinschi Alexandru, sergent
Roman Cezar, caporal
Roman Dumitru, caporal
Roşca Anatol, soldat
Roşca Dumitru, serg. maj.
Roşcovan Grigore, sergent
Rudi Petru, plut. maj.
Rusu Sergiu, sergent
Rusu Valentin, soldat
Savoi Ion, sergent
Sârbu Vladimir, soldat
Sârghii Mihai, soldat
Sârtmaci Gheorghe, sergent
Sinigur Pantelimon, soldat
Siniţin Veaceslav, soldat
Slonov Petru, sergent
Slobozenco Valentin, sergent
Soltuz Andrei, soldat
Sotnicenco Nicolae, plutonier
Stepanov Valentin, soldat
Starşii Mihai, soldat
Stavilă Ion, soldat
Stratan Feodosie, caporal
Sprâncean Mihai, soldat
Suvac Vasile, soldat
Şargu Gheorghe, soldat
Şevcenco Vasile, caporal
Şevciuc Valeriu, caporal
Stâfârţă Valentin, soldat
Tabac Mihai, soldat
Targan Ion, soldat
Tataru Anatol, caporal
Ticot Alexandru, sergent
Tamaşciuc Ion, soldat
Tuchieă Anatol, loc. maj.
Ţurcanu Nicolae, locotenent
Ungurean Simeon, soldat
Ungureanu Oleg, caporal
Ungureanu Eugen, subloc.
Urâtu Ion, soldat
Ursu Victor, loc. maj.
Ursul Victor, soldat
Ursul Grigore, soldat
Usinevici Grigore, soldat
Vareaghin Boris, soldat
Vartic Ion, soldat
Vârlan Mihai, soldat
Vârlan Alexandru, sergent
Vâlcu Gheorghe, plutonier
Vârtos Grigore, soldat
Vâzâi Veaceslav, serg. inf.
Voina Ion, soldat
Vozian Trofim, soldat
Vrabii Nicolae, poliţist
Zaharov Vasile, soldat
Zaiaţ Nicolae, soldat
Zarniţchi Vladimir, plutonier
Zgârcea Vasile, căpitan
Zop Petru, subloc.
Zudin Sergiu, subloc.
Agapii Ion, soldat
Frunză Ion, soldat
Cavaler al ordinului “Ştefan cel Mare” (post mortem)
Şeremet Ovidiu, loc. maj.

(Sursa: Pavel Munteanu)