Se uită foarte des că ziua de 9 mai, pe
lângă mitica „victorie asupra fascismului”, este în primul rând un
simbol al realizării prevederilor conferinţei de la Ialta. Reamintesc că
4-11 februarie 1945, reprezentanţii Marii Britaniei, SUA şi URSS a
fixat frontierele zonelor de influenţă, care pus începutul unei ordini
mondiale bipolare şi a unui monopol ideologic global, care continuă şi
astăzi. A fost unul din puţinele momente ale istoriei, în care
„comunismul” şi „capitalismul” şi-au dat mâna împotriva unui duşman
comun. A urmat războiul rece, industrializarea forţată, lagăre de
concentrare, “cortina de fier” şi înarmare nucleară, care nu pot fi puse
doar pe seama sovieticilor, ci pe seama întregului edificiu temelia
căruia a fost pusă la Ialta.
Aşadar, ziua de 9 mai nu este doar un
simbol al mitologiei sovietice, dar şi un simbol al euroatlantismului,
pentru că abia după cel de-al doilea război mondial, SUA devine o mare
putere globală. Ideologic vorbind, este vorba de victoria a principiilor
şi valorilor iluminist-umaniste, a alianţei dintre „capital” şi
„proletariat”, dintre Karl Marx şi Adam Smith, împotriva aşa-numitor
„forţe reacţionare”.
„Reacţiunea” (prin toate formele sale –
falangismul spaniol, fascismul italian, naţional-socialismul german,
legionarismul românesc etc. ) din perioada interbelică venea ca o
soluţie la criza ideilor liberale şi socialiste. Faptul că fenomenul nu a
fost unul local, ci unul continental, indică faptul că un astfel de
mers al lucrurilor a fost unul întru totul firesc. Ceea ce stângiştii
calificau şi mai califică drept „fascism”, un apelativ transformat în
înjurătură politică, nu a fost decât o manifestare şi o revitalizare a
structurilor arhaice ale popoarelor europene, care se opuneau vehement
atât unui capitalism oligarhic şi ideilor liberale, cât aşa-numitei
„lupte de clasă”, văzută ca o subversiune împotriva unităţii naţionale
şi valorilor tradiţionale. Este interesant că acest reacţionismul nu a
reuşit să dispără de la sine, prin autoconsumare, asemenea celorlalte
curente de gândire, ci a fost redus la tăcere, în zona marginală, cu
ajutorul forţei armelor şi a mecanismelor de teroare psihologică la
nivel internaţional, conservându-se într-o zonă tenebră a societăţii, de
unde de şase decenii îşi aşteaptă ceasul.
Ce a reprezentat aşa numita „reacţione
europeană”? Reacţionarii opuneau valorilor Revoluţiei Franceze omul
eroic, aristocratismul, tradiţiile arhaice patriarhale, unitătea
naţională şi religioasă. Conducătorul Italiei interbelice nu în zadar
spunea: „nu eu am creat fascismul: eu doar l-am extras din subconştientul italienilor”.
Aşa-numitul „fascism” devenise nu altceva decât o expresie a revoltei
aristocratului, militarului şi ţăranului împotriva burghezimii şi
proletariatului, a revoltei iraţionalismului înălţător al duhului
împotriva raţionalismului mecanicist nivelator, a revoltei omului
tradiţiei împotriva consumatorului urban. Reacţionarii şi-au propus
identificarea „mijlocul de aur” care ar salva procesul decadenţei
civilizaţiei umane, având nenorocul de a fi atraşi într-un război
mondial pe care au fost condamnaţi să-l piardă. Acum am putea spune cu
siguranţă că reacţionarii nu au pierdut pentru că nu ar fi avut
dreptate, ci pentru că au fost înfrânţi cu forţa armelor.
În perioada postbelică, cu ajutorul unei
puternice maşinării propagandistice, întregul fenomen al „reacţiunii” a
fost aruncat într-o oală cu „rasismul” şi „antisemitismul”. Simplul
dezacord cu ordinea politică şi sistemul de valori împus de Forţele
Aliate, presupune implicit o „predispoziţie spre crime împotriva
umanităţii”, de parcă cei mai mari criminali ai secolului XX nu ar fi
fost anume lumea „liberalo-comunistă”. Să nu uităm, chiar şi astăzi, în
plin secol XXI, în unele state europene cercetarea adevărului despre
fenomenul holocaustului se mai pedepseşte penal.
Adevărul este că au existat două mari
realităţi: reacţiunea lumii tradiţionale împotriva curentelor degradante
şi crimele de război ale câtorva funcţionari şi oameni politici.
Propaganda oficială a confundat intenţionat aceste două realităţi,
cuprinzându-le într-un termen generalist de „fascism”, lipsit, de
altfel, de orice consistenţă ideologică. Odată cu acţiunile criminare
ale unor oameni politici, a fost puse sechestru asupra ideilor tuturor
gânditorilor reacţionari din perioada interbelică. Forţele Aliate au
creat o adevărată mitologie a „fascismului criminal şi a aliaţilor săi”
şi a „unei mari victorii a lumii civilizate”. Un astfel discurs a avut
sarcina să construiască o anumită realitate social-politică şi o anumită
ordine internaţională, cu „duşmani” (care trebuie distruşi sistematic)
şi „aliaţi” predefiniţi. Din fericire, trebuie să constatăm că astăzi
acest monopol se topeşte treptat. Europocentrismul se află într-o criză
profundă, valorile Apusene în curând vor înceta a mai fi un monopol,
iar lumea bipolară este înlocuită cu paşi rapizi cu o lume multipolară.
PS: De ce Rusia, care nu mai este un stat
comunist, sărbătoreşte chiar şi astăzi de 9 mai aşa-numita „Zi a
victoriei împotriva fascismului”? Motivul este simplu: Federaţiei Ruse
îi lipseşte astăzi o idee naţională şi o mitologie naţională, fiind
nevoită să apeleze din inerţie la mitologia sovietică pentru a menţine o
anumită doză de „unitate naţională”. Este ca şi cum un sărac ar fi
nevoit să umble în hainele părinţilor morţi, pentru că nu are bani
pentru procurarea unor haine noi. Abia când Rusia îşi va identifica o
nouă idee naţională, ziua de 9 mai va înceta să mai fie importantă
pentru societatea rusă. Iată de ce nu doar Rusia are nevoi de o
preschimbare la faţă, ci şi ţările care au avut o istorie comună cu
Rusia (cum ar fi Republica Moldova).
Din această perspectivă, mi se pare
straniu gestul liberalilor de a opune imagologic „ziua Europei”
sărbătorii sovietice „ziua victoriei”, uitându-se că 9 mai este şi ziua
Independenţei României. Nu mă miră deloc acest lucru, pentru că
liberalii basarabeni sunt mai întâi de toate „europeni”, şi abia în
ultimul rând „moldoveni” sau „români”.
Sursa:
Octavian Racu