Moldova a devenit campioana Europei 1B a Cupei Naţiunilor Europei la rugby

Echipa naţională de rugby a Republicii Moldova a devenit campioană a Europei la categoria 1B, după ce a învins astăzi, la Chişinău, selecţionata similară a Olandei, scor 22-15, în ultima partidă a sezonului 2010-2011, transmisă în direct de www.jurnalsportiv.md.

Naţionala noastră a terminat ediţia competiţională pe primul loc cu un total de 18 puncte, la egalitate cu Belgia, însă Federaţia Europeană a desemnat naţionala haiducilor ca fiind cea mai bună la eseveraj, cu un total de 16-10, în timp ce Belgia a obţinut doar 12-9.

Citește mai departe...

“Moldova si Basarabia. Boerii, treptele boeresti si slujbele indeplinite.” (p. II)

Text publicat in revista «Viata Basarabiei», Iunie 1933:

« Crupenski Scarlat: la 1810, nu este inca boerit
Crupenski Toader: fiul Spatarului Iordache Crupenski, la 1810, nu este inca boerit; la 1817, ca dvorean, este Deistivitelnii Sovietnik
Crupenski Vasile: la 1809, 1810, este Vtori Visternic; dela 15 iulie 1809 si pana la 1 iunie 1810, conduce Ispravnicia de Suceava
Cupce Ilie: la 1817, este dvorean
Cupce Ioan: la 1817, este dvorean
Cupce Manolachi: la 1817, este dvorean
Curt Constantin: la 1810, este Vel Satrar
Cuza Arghire: la 1810, este Ban
Cuza Gheorghe: la 1810, este Vel Caminar
Cuza Gheorghe: la 1807, este Vel Paharnic, mai inainte fiin Vel Satrar
Cuza Grigore: la 1810, este Postelnic
Cuza Ioan: la 1810, este Vel Pitar
Danu Ianachi: la 1810, este Vel Jignicer
Danu Stamatachi: la 1807, este Vel Medelnicer, mai inainte fiind Vel Pitar
Darie Iordachi: la 1807, este Vel Paharnic, mai inainte fiind Vel Satrar
Darmanescu Ion: la 1810, este Vel Sardar
Deciu Ianacachi: la 1810, este Vel Clucer
Dicescul Ioan: la 1817, ca dvorean, este Kolejskii Sovietnik
Dimachi Iordachi: la 1810, este Treti Postelnic
Dimachi Manolachi: la 1808, 1809, 1810, este Vornic de Tara de Jos; la 1808, membru in Departamentul Trebilor Criminale; in Noembrie 1809, conduce Sardaria de Orheiu (+Lapusna);
Dimachi Neculai: la 1810, este Vel Caminar
Dimitriu Constantin: la 1810, este Vel Pitar
Dimitriu Constantin: la 1810, este Vel Jignicer
Dimitriu Gheorghe (Iordachi): la 1810, este Vel Medelnicer, la 1817, dvorean, Sames al Ispravniciei de Hotin
Dimitriu Neculai: la 1807, Vel Medelnicer, mai inainte fiind Vel Satrar
Dobrici Pavel: la 1807, este Polcovnic de Divan, ca Vel Clucer, mai inainte fiind Vel Satrar
Docan Vasile: la 1807, este Vel Pitar, mai inainte fiind Vel Satrar
Done Neculai: la 1817, este dvorean (din Paharnic)
Donici Andronachi (Andrei): la 1810, este Ban; la 1817, ca dvorean, este Gubernskii Secretar
Donici Iancu: la 1817, este dvorean
Donici Iordachi (Gheorghe, Enachi): la 1807, este Vel Paharnic, mai inainte fiind Vel Satrar; la 1 Aprilie 1810, conduce Ispravnicia de Tutuva; la 1817, ca dvorean, este Kolejskii Asesor
Donici Iordachi: fiul Spatarului Manolachi Donici, la 1810, nu este inca boerit
Donici Manolachi (Manole): la 1809, 1810, etse Spatar; la 1809, conduce Sardaria de Orheiu (+Lapusna); la 1817, ca dvorean, este Kolejskii Secretar
Donici Matei: la 1810, este Vel Stolnic; la 1817, dvorean
Donici Neculai: la 1817, este dvorean
Dram Grigore: la 1807, este diac de Visterie, ca Vel Paharnic, mai inainte fiind Vel Stolnic
Draghici Iordachi: la 1810, ca Vel Paharnic, este Sames al Visteriei
Duca Gheorghe: la 1817, este dvorean
Duca Pavalachi: la 1807, este Vel Sulger, mai inainte fiind Vel Satrar
Duiul: la 1810, ca Vel Pitar, este diac la Divan
Dumitrachi ot Ocna: la 1810, este Vel Pitar
Elefterie: la 1810, este Vel Clucer
Elefteride: la 1810, este Vel Medelnicer
Eni Ilie: la 1817, este dvorean
Eni Stefan: la 1817, este dvorean
Fan Ion: la 1810, este Vel Spatar
Fan Iordachi: la 1810, este Vel Stolnic
Festila Dinu: la 1810, este Vel Paharnic
Festila Tanasa: la 1807, este Vel Medelnicer, mai inainte fiind Vel Satrar
Filachitache (Filahtachi): la 1810, este Vel Sulger; la 1817, dvorean
Filodor Iancu: la 1817, ca dvorean, este Kolejskii Secretar
Flore Dumitrachi: la 1810, este Vel Clucer
Folescu Alexandru: la 1810, este Vel Satrar
Fote Dumitrache: la 1 Noembrie 1809, ca Medelnicer, conduce Ispravnicia de Vaslui
Foti Manolachi: la 1810, este Vel Suger
Gafencu Ionita: la 1810, este Vel Pitar
Gafencu Iordachi: la 1810, ca Vel Sulger, este Sames al Ispravniciei de Soroca; la 1817, dvorean, conduce Ispravnicia insasi
Gaios Marcu: la 1808, ca Polcovnic, conduce Ispravnicia de Bender (+Causani (Bugeac), Ackerman si Kilia)
Galer Ionita: la 1810, este Vtori Comis
Gane Ionita: la 1810, ca Vel Clucer, conduce Ispravnicia de Soroca
Gane Mihai: la 1810, ca Vel Sardar, este diac de Visterie
Galusca Carp: la 1808, ca Vel Pitar, conduce Ispravnicia de Codru; la 15 Aprilie 1810, conduce aveeasi Ispravnicie, fiind Capitan
Galusca Toader: la 1810, ca Vel Stolnic, este diac de visterie
Gheorghe: la 1910 (1810 ?), este Capitan de Darabani
Gheorghe ot Galati: la 1810, este Vel Paharnic
Gherghel Stefan: la 1 Ianuarie 1810, ca Vel Jigncer conduce Ispravnicia Herta
Gheuca Ionita: la 1810, este Treti Comis
Glica Alecu (Alexandru): la 1808, ca Spatar, conduce Ispravnicia de Iasi; la 1810, ca Postelnic, conduce Vornicia de Aprozi, fiind si membru al Divanului Judecatoresc; la 1 Aprilie 1810, conduce Parcalabia de Hotin; la 1817, ca dvorean este Statskii Sovetnik
Ghica Constantin (Costache): la 1810, ca Logofat de Tara de Jos, este membru al Divanului Intai
Ghica Dimitrache: la 1810, este Vornic de Tara de Jos
Ghica Dimitrache: la 1810, este Aga
Ghica Grigore: la 1808, conduce Vornicia Tarii de Sus, fiind si membru in Divanul Judecatoresc; la 1810, este Vornic de Tara de Sus
Ghica Iordache: la 1810, este Vel Comis; pana la 1 Aprilie 1810, este membru in Departamentul Pricinilor Straine; dela 1 Aprilie 1810, conduce Ispravnicia de Harlau
Ghica Iorgu (Iordache): la 1810, ca Spatar, este membru in Divanul Judecatoresc
Ghica Stefan: la 1817, ca dvorean, este Gubernskii Secretar
Ghiloglu Grigori (Giloulu Grigore): grec, la 1810, este Vel Paharnic; la 1 Aprilie 1810, membru in Departamentul Trebilor Criminale
Ghinda Pascal: la 1810, este Vel Sulger
Giurgiu Ianache: la 1810, este Spatar
Giurzachi: la 1808, 1810, ca Ban, este membru in Departamentul Trebilor Criminale
Glafce (Glofce) Simion: la 1810, este Vel Jignicer; la 1817, dvorean
Gosan (Goian) Tanasa: la 1809, 1810, este Vel Stolnic; la 15 August 1809, conduce Ispravnicia de Neamt; la 1810, este diac de Visterie
Greceanu Alecu (Alexandru): la 1808, 1810, este Spatar; la 1808, membru in Divanul Judecatoresc
Greceanu Constantin: la 1810, este Logofat de Tara de Sus
Greceanu Gheorghe: la 1810, este Vel Caminar
Greceanu Iancu: la 1810, nu este inca boerit. »

(Sursa: Const. Teodorescu, «Viata Basarabiei», Iunie 1933)
(Foto: http://www.monument.sit.md/)

Nota:
Paul Goma mentioneaza in «Saptamana Rosie» ca Prutul nu a constituit niciodata hotar de demarcare a unor unitati administrative in vechea Moldova (care, de fapt, se impartea in Tara de Sus, Tara de Mijloc, Tara de Jos).
Chiar si aceasta lista, enumerand titlurile/functiile boierilor pana la raptul din 1812, arata ca boierii din teritoriul ce urma sa devina Basarabia ruseasca, detineau functii din cele mai inalte atat in Tara de Sus, cat si in cea de Jos (inca o dovada ca «Basarabia» dintre Prut si Nistru a fost o inventie cartografica a imperialismului rus.)

Citește mai departe...

Scurtă istorie a «Basarabiei». Un rapt, o diversiune lingvistică.

(…) De unde: «Basarabia»?
Pe la 1352 domnul Tarii Romanesti, Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I-ul, dupa o campanie impotriva tatarilor, pe care i-a batut si i-a alungat dincolo de Nistru, a consemnat in documentele scrise si desenate (harti) un teritoriu de circa 4.500 km. p. aflat intre nordul gurilor Dunarii si afluentul sau, Prut (Pyretus), ca «Basarabia», de la numele dinastiei sale. In unele harti din sec. al XVI-lea si tot in unghiul format de raul Prut si Dunare aparea: «Bassarabia (Pars)».

(Caterina a II-a a Rusiei (am mai sarit cinci secole…) era protectoarea lui Voltaire, a lui Diderot; contra multor favoruri pecuniare a primit la randu-i favorurile acestor «directori de constiinta». Pe calea deschisa de prestigiosii calatori, dupa Revolutia Franceza din 1789, multi nobili, militari, ingineri ori simpli aventurieri (si) francezi au cautat adapost si au facut cariera in Rusia cea ducand lipsa de specialisti in modernizarea Imperiului – actiune inceputa de Petru I. Printre acestea a fost si ducele de Richelieu (Armand Emmanuel de Plessis), fugit de Revolutie, ajuns in Rusia in acelasi an, 1789.

Tarina i-a incredintat administrarea guberniei sud-vestice recent cucerita de la tatari (Edissan in 1792). Pe locul unui sat de pescari, Hagi-Bei, dupa planurile lui de Richelieu si ale echipei sale de specialisti francezi (printre care De Rubas si Langeron) a fost ridicat cel mai important port meridional al Rusiei. Francezii in slujba Rusiei Eterne aveau o solida cultura clasica, drept care au botezat noua asezare Odessa – «de la antica cetate elina Odessus». Ce conta ca Odessus fusese, intr-adevar, colonia ioniana, insa nu acolo unde o indicau, ci departe, la peste 400 km in linie dreapta, spre sud, in Bulgaria de azi, pe locul numit: Obzor, intre Varna si Burgas. Rusii nu tin seama de adevarul istoric, ei se bucura (in tacere) de profitul geopolitic.

Ducele de Richelieu s-a intors in Franta abia dupa Restauratie (1815), deci s-a aflat si in slujba tarului Alexandru I cel care, la 1812, profitand de situatia critica a lui Napoleon, a rapit jumatatea estica a Tarii Moldovei, cu ajutorul generalului Langeron, care a manevrat din umbra tratativele cu Turcii de la Giurgiu in calitatea sa de aghiotant al lui Kutuzov. Alte surse pretind ca ducele de Richelieu, departe de a fi fost sluga supusa si falsificator-sef al imperialismului agresiv rusesc, l-ar fi consiliat pe Alexandru I sa nu-i nedreptateasca pe bietii-moldoveni, care sunt… latini; ca ar fi invocat Tratatul de la Lutk din 1711, incheiat intre Petru cel Mare, stramosul lui Alexandru, si domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, prin care rusii «garantau pe veci», nu doar suveranitatea Moldovei ca stat, ci domnia ereditara si autoritatea absoluta…

Futeze!, ca sa o tragem pe frantuzeasca moldava. Richelieu se afla in serviciul Rusiei, nu in al adevarului istoric, cu atat mai putin in al dreptului popoarelor de a nu fi inghitite de Monstrul Rus.)

Urmarea se cunoaste: noua frontiera dintre Moldova si Rusia “s-a mutat” mai la vest, pe raul interior Prut, cel care impartea, topografic, tara pe o linie nord-sud. Fireste, raptul celei mai bogate parti a Moldovei nu a fost un accident, ci o constanta tactico-strategica ruseasca: peste un secol si aproape jumatate, in iunie 1940, la fel: profitand de situatia, nu doar critica, ci catastrofala a protectoarei Romaniei, Franta, invinsa de Germania si ocupata, Rusia (sovietica, ceea ce n-o impiedica de a fi, in continuare, aceeasi putere imperialista) a re-rapit Basarabia si, in acelasi pret, Bucovina de Nord si tinutul Herta… (Tarile Baltice au fost inghitite, «inglobate», vorba istoriografiei sovietice, in totalitate, deci, in marea lor nefericire, macar si-au putut pastra identitatea – teorie contestata, pe buna dreptate, de baltici).

Ducele de Richelieu, guvernator al provinciei Odessa sub trei tari: Caterina a II-a, Pavel I, Alexandru I si strategii-cartografi-dezinformatori-diversionisti taristi francezi aflati sub conducerea sa, lucrand la reprezentarea (carto)grafica a viitoarelor teritorii rusesti, inca inainte de 1812(!), au gasit in documente denumirea de Basarabia (cea de la 1352) – de multa vreme iesita din uz – si au operat doua falsuri:

- un fals toponimic: din denumirea romaneasca Basarabia, de la numele de persoana Basarab, au facut… Bessarabie (dublarea s-ului si e-ul final: marca indelebila franceza), denumirea care, «la o adica » ar fi fost tradusa (din ruseste, fireste!): «Fara Arabi»… Traficare grosolana, profitabila rusilor: «fara» ar fi trebuit grafiat «bez», nu «bes»; cat despre «Arabi» nicicand nu le-au spus Rusii Turcilor – nici Tatarilor: «Arabi». Manipularea cuvantului avea sa fie repetata in anii lui Gorbaciov, mai ales prin «glasnosti» ajuns in Occident (…).

- un fals cartografic: teritoriul numit in secolul al XIV-lea Basarabia se intindea pe o suprafata de cca 4.500 km. patrati – si se afla in sudul Tarii Moldovei – deci, pe harta, denumirea lui era scrisa… orizontal; pe harta confectionata de cartografii francezi de sub conducerea lui de Richelieu, in slujba Imperiului Rus: Bessarabie (numele viitoarei oblasti apoi, din 1825: gubernie ruseasca) a fost grafiata/trasata pe o linie pornind de foarte sus, de la nord spre sud, cu o usoara curbura urmarind forma tinutului care, acum, masura de zece ori mai mult decat Basarabia originara: 45.000 km. patrati.

(Nici o noutate in ceea ce afirm: Eminescu scrisese mai bine si mai documentat inca in 1878 (Timpul, 10 februarie) in articolul «Chestiunea retrocedarii Basarabiei) si mult dezvoltat in studiul «Basarabia», publicat tot in Timpul din martie, acelasi an, 1878.

«Nu intamplator», vorba comunistilor, poetul nostru national a fost «epurat» printre primii, considerat – si el! – nu doar «antisemit», dar si «fasist» - corectiune: «avand o conceptie fascista».)

In legatura cu orientarea nord-sud a acestei unitati geopolitice:
Tara Moldovei nu a fost niciodata strabatuta de frontiere interne orientate nord-sud, desi cursurile de apa, in majoritate, urmeaza aceasta directie. Moldova cunostea inca din secolul al XIV-lea o Tara de Sus (la nord), o Tara de Mijloc si o Tara de Jos, in sud. Se vorbea despre «Moldovenii de la Nistru», despre «Moldovenii de dincolo de Nistru», insa niciodata nu s-a spus-scris: «Moldova de la Nistru»; rar de tot: «Moldova dintre Prut si Nistru». Raul interior Prut, curgand de la nord spre sud, nu separase vreodata unitati administrative mici (plase), nici mijlocii (judete), pe ambele maluri ale sale fiintand, calare, cel putin treizeci de asezari.

…Asezari romanesti existasera din timpuri imemoriale dincolo de Nistru, dincolo de Bug, dincolo de Nipru, dincolo de Don, pana in Caucaz, pana la Volga, pana la Caspica, dincolo de ea… Dintre sedentare-agricole, cele valahe (b/volohe) erau cele mai vechi. Elementul romanesc, mai corect: dac romanizat (si nu doar moldovenesc) a jucat rolul de pionier inca inainte de navala mongola din secolul al XIII-lea, iar in toiul ei a mers in sens contrar: spre Rasarit. Era alcatuit din localnici supravietuitori ai anticei Tyragetei, apoi stabilit de buna voie la est de Nistru, apoi din «colonistii de nevoie» (nu doar moldoveni, dar si munteni, luati cu de-a sila de armatele rusesti in retragere si, incepand cu domnia Caterinei a II-a impamanteniti intre Nistru si Bug); deasemenea, dintre pastorii originari din Carpati, din Transilvania – si nu din putini ar(o)mani (….). Ei au dat primii sedentari rurali continentali in «Tartarie Pars» (orasele de pe litoral erau locuite de greci, de armeni, de evrei si de ar(o)mani – drumul spre Est al negustorilor si al aventurierilor urmarind indeaproape malul Marii Negre).

Taranii se mutau – din diferite motive – de aici, dincolo; sedentari fusesera, sedentari ramaneau, oriunde si oricat s-ar fi deplasat;
Pastorii calatoreau cu turmele: mergeau la coada oii (…).
Nomadismul pastoresc al carpatinilor si al pindaricilor (aici: nu de la poetul Pindar, ci direct de la muntii Pind din Macedonia, unde ar fi vatra Ar(o)manilor), era in fapt un sedentarism-pe-roate. Din pricina imenselor distante, transhumanta nu mai era anuala, ci de la cincinala in sus – pana la eterna. Fiecare turma (termen latin) numarand zeci de mii de capete – si nu doar oi (idem), ci si vite albe si cai – era pazita pe un anumit loc (stana, termen din substrat) de zeci de persoane alcatuind o familie largita.

Pastorii-mergatori-impotriva-istoriei (si a geografiei) aveau carute supradimensionate, coviltirate, etajate, adevarate case pe roate, deplasabile numai pe timp secetos si pe pamant inghetat (cand era zapada, rotile erau inaltate si asezate pe talpici de sanie), cu cate patru-sase perechi de boi fiecare – dupa ce o pasune era epuizata; aveau – tot pe roate – mori de vant (faina pentru painea oamenilor, uruiala pentru animale) cu aripi de panza, pliabile; aveau si biserici pe roate – adevarat, fara turle, clopotele fiind montate pe un cadru de lemn, si el prevazut cu roate… Utensilele, cazanele de fiert laptele, galetile de muls, uneltele de dulgherie, de fierarie, de cojocarie, de caldararie etc erau transportate separat… Uneori – adeseori – o stana pleca mai departe , cu oile, pe loc ramaneau cativa… nomazi semi-sedentari: isi faceau case adevarate, casele alcatuiau un catun, apoi un sat, apoi un targ – oricum, acea noua asezare era dotata cu depozite pentru branza, lana, piei, pastrama si juca rolul de popas pentru alte turme venite din Apus, cat si pentru caravane, in ambele sensuri. Si noii sedentari cresteau animale insa turmele fiind mult mai… putin foarte-mari, pasunau doar prin jurul satului-nou (pe o raza de 50 kilometri), in restul timpului cultivau cereale, legume, sadeau pomi fructiferi si vita de vie – chiar si perdele de padure destinate sa apere satul de crivat (…).

La 16 mai 1812, prin Pacea de la Bucuresti (ce ironie!) Rusia a rapit partea rasariteana, cea dintre Prut si Nistru, a Tarii Moldovei, botezand-o abuziv: Bessarabia.

La 23 iulie 1812 Rusii au adoptat un Statut special pentru colonizare (nu au pierdut timpul fratii crestini, colonizatornicii). In virtutea rusificarii-prin-colonizare (si) a «Bessarabiei», colonistii, fie adusi din alte parti ale imperiului, fie din afara lui, se bucurau de enorme avantaje: capatau numaidecat cetatenia ruseasca, erau scutiti de armata, de impozite, li se daruiau generos-imparateste mari suprafete de pamant (se intelege, furat bastinasilor).
Astfel au fost atrasi colonisti occidentali: germani, elvetieni, francezi; colonistii ne-rusi din Rusia: germani din Tarile Baltice si din regiunea Varsoviei (acea parte a Poloniei ocupata de Rusi); ucraineni (ruteni) din Pocutia, din Galitia; evrei din Galitia, din Ucraina de sud-vest (cea dintre Nistru si Bug); bulgari si gagauzi din Imperiul Otoman (Bulgaria de azi) precum si rusi-rusi (de pretutindeni).

(Sursa: Paul Goma, Saptamana Rosie, varianta 2008)

Citește mai departe...

UDMR urmărește destrămarea României și ștergerea identității naționale

“Evenimente relativ recente (vezi fosta Iugoslavie) au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un „nou stat” pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul susţinut al mass-mediei internaţionale. Este un posibil precedent care, adaptat, poate fi invocat şi pus în practică şi în România. Anume o detaşare de facto, prin regionalizare şi mijloace economice (investiţii mari) menite să arate tuturor locuitorilor avantajele noii împărţiri teritoriale.”

În 10 februarie recent, „pe neobservate”, aşa cum îşi doreşte Marko Bela, senatorii Puterii au lăsat să treacă pe sub nasul Opoziţiei proiectul legii unei noi regionalizări a României, pus în operă de UDMR. Fără e explica de ce actualele opt regiuni de dezvoltare nu sunt bune, fără nici o presiune din partea UE şi aparent fără nici o logică, liderii udemerişti au continuat practicarea a ceea ce ştiu ei cel mai bine: şantajul.

Din confruntarea cu partidele româneşti ahtiate după putere, astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri, organizaţia cu rol de partid etnic a ieşit întotdeauna învingătoare. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi „viziunea” pe termen lung, UDMR a şantajat tot ce se putea, a obţinut tot ce şi-a dorit, a aplicat întregul „arsenal istoric” al gherilei etno-centriste, separatiste, autonomiste. Cu o doză uriaşă de aroganţă şi sfidare, liderii aşa-zişi „europeni” ai maghiarimii din România au avut curajul să propună guvernanţilor de la Bucureşti refacerea hărţii tragice din 1940, când pumnalul horthysto-hitleristo-mussolinian a fost înfipt în trupul Transilvaniei. Cum această sfidare nu e de ajuns pentru îndeplinirea planurilor autonomiste, UDMR face presiuni asupra guvernanţilor să treacă, în paralel, şi Legea Minorităţilor prin asumarea răspunderii guvernului – metoda prin care guvernul Boc a dăruit de curând liderilor udemerişti istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o întinsă listă cu discriminări pozitive în învăţământ. În acest mod, şefii celei mai însemnate minorităţi etnice din România obţin supra-drepturi orientate făţiş spre separatism etnic şi chiar spre anularea de facto a unirii Transilvaniei cu Tara Mamă. Ne aflăm, practic, în stare de „alarmă la vedere”, cum se spune în aviaţie, deoarece UDMR nu mai face nici măcar un minim de efort pentru a-şi masca intenţiile. În acest context, de o gravitate extremă pentru destinul statului naţional unitar român, am considerat necesar să aflăm opinia unuia dintre marii istorici de la Academie, profesorul Dinu C. Giurescu.

„Potrivit Legii Educaţiei, 92% dintre elevii români au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minorităţilor”

- „Repetabila alianţă” dintre UDMR şi partidele care s-au perindat până acum la putere, împlineşte, azi-mâine, 20 de ani. Cum vedeţi, domnule profesor, această evoluţie?

- După 1990, minorităţile etnice, indiferent de numărul lor, au obţinut un statut extrem de generos, având, printre altele, reprezentanţi în parlament în mod automat. Se detaşează la mare distanţă maghiarii, conduşi de UDMR – o entitate cu un statut nedefinit: nici partid politic, nici organizaţie neguvernamentală. Nu contează însă dacă este sau nu partid politic. Interesant este să urmărim ce a obţinut UDMR participând la toate legislaturile şi aproape la toate guvernele. Vă spun de pe acum: nu am nimic împotrivă dacă UDMR participă la guvernul central; ei au oameni bine pregătiţi, trebuie să recunoaştem, iar mulţi din generaţia mai bătrână, nu din cea tânără, vorbesc bine româneşte. Ca urmare, pot să aibă o contribuţie pozitivă la gospodărirea treburilor ţării. Unde încep lucrurile să se strice este acolo unde această organizaţie încearcă să obţină mai multe drepturi decât marea majoritate a românilor. O să mă refer la un domeniu pe care îl cunosc mai bine: Legea Educaţiei. Această lege îi împarte pe şcolari în două mari categorii: 92% din elevii români de şcoală generală şi liceu au mai puţine drepturi decât 8% din elevii minorităţilor. Foarte bine că tineretul minoritar are drepturi multe, dar vreau ca aceleaşi drepturi să fie extinse şi asupra românilor. Atunci suntem de acord. Dar ca majoritatea să fie discriminată negativ în favoarea minorităţii e un lucru pe care nu-l înţeleg. Nu înţeleg cum o şcoală cu numai 5-6 elevi maghiari continuă să funcţioneze, în timp ce o şcoală cu 10-15 elevi români se închide. Cea dintâi capătă personalitate juridică, în timp ce a doua nu. O anomalie! O lege foarte greu de înţeles. Al doilea exemplu: niciunul dintre cele 23 de „principii directoare” ale legii nu face trimitere la necesitatea cunoaşterii istoriei, creaţiei şi civilizaţiei româneşti. În schimb, când e vorba de minoritari, se spune explicit că trebuie să cunoască istoria, tradiţiile, civilizaţia comunităţii respective. De acord să cunoască ei, dar de ce nu şi noi? Mai mult, istoria este acceptată ca materie a „bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoria românilor”, ci, simplu, „Istorie”. Cui îi e ruşine de istoria românilor? Curioasă scăpare…

- De ce credeţi că i-au tăiat pe „români” din titlul manualului?

- Ca să se piardă identitatea naţională a românilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, braking news, vibe radio etc. Pentru minorităţi, vom avea însă manuale diferite, în limbile lor materne. În acest caz mă întreb de ce? Credeţi c¬-o să cunoască mai bine istoria şi geografia României, dacă le-o traducem în maghiară sau germană? Mi se pare extrem de stranie această prevedere. Dacă vorbim, în context, de Tirolul austriac, atât de des invocat de UDMR, cred că germanii din Italia (din Tirol) ar fi foarte miraţi dacă, într-o zi, li s-ar spune că vor învăţa istoria Italiei în limba germană, şi nu în italiană, cum se întâmplă în prezent. Ar fi uimiţi să audă că limba italiană, limba statului în care trăiesc, le este predată ca limbă străină, cum se întâmplă cu limba română în şcolile maghiare de la noi. Am senzaţia că toate aceste revendicări ale UDMR, satisfăcute „la moment” de majoritatea românească şantajabilă, tind la o separare completă a minorităţii maghiare de majoritatea românească: „Nu mai vreau să am de a face cu dumneata! Nici în educaţie, nici teritorial, nici ca simboluri, nimic. Să ne separăm!” Bine, dar totuşi trăim într-un stat care are graniţe recunoscute internaţional, un stat naţional ce vine din istorie, sunt realităţi pe care nu le putem nega… „Ei, bine: noi vrem separare!” Aici mergem… Si-mi pun întrebarea: domnilor de la UDMR, doriţi ca această separare, să-i zicem culturală, să ducă la o separare teritorială? Întrebare retorică, se înţelege…

„În viziunea UDMR judeţele ar urma să dispară”

- Prin Senat a trecut o lege hoţească, prin care UDMR urmăreşte să-şi decupeze din România propria ţară, mergând pe graniţele trasate în 1940 de criminalii de război Horthy Miklos, Benito Mussolini şi Adolf Hitler. Cât este de grav acest lucru, domnule academician?

- Pornind de la Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului European, Guvenul Român a iniţiat şi Parlamentul a aprobat Legea nr. 315/2004, privind dezvoltarea regională, stabilind opt regiuni de dezvoltare şi păstrând împărţirea pe judeţe. În 2009, senatorii şi deputaţii UDMR au înaintat Senatului o propunere legislativă pentru „modificarea şi completarea Legii 315/2004″. Propunerea constă în formarea a 16 regiuni şi 5 macroregiuni de dezvoltare, în locul celor 8 existente în prezent. Expunerea de motive nu explică de ce împărţirea pe cele 8 regiuni de dezvoltare din 2004 ar trebui înlocuită. De notat că denumirea de „judeţ” nu apare nicăieri în propunerea UDMR, ceea ce înseamnă că judeţele ar urma să dispară. Mai mult, cele 16 regiuni de dezvoltare reprezintă o fază intermediară, cu o durată de 3 ani, spre cele cinci macroregiuni, obligatorii, speră UDMR, din 2013. Desfiinţarea judeţelor ar fi un unicum în Uniunea Europeană, unde asemenea unităţi teritoriale de bază există în continuare, în toate ţările. Între cele 16 proiectate regiuni de dezvoltare, la nr. 14 figurează „Covasna-Harghita-Mureş”, fiind astfel reconstituită teritorial, pe baze etnice, fosta „Regiune autonomă maghiară” din anii 1952-1958. Insă aspectul cel mai grav existent în propunerea UDMR priveşte Macroregiunea de nord, trasată pe aceeaşi graniţă cu cea atribuită Ungariei prin „arbitrajul” puterilor Axei din august 1940. Să fie o simplă coincidenţă? De ce n-au redesenat graniţele din 1916, că tot acelaşi lucru ar fi fost? Coroborată cu Legea Statutului Minorităţilor şi cu Legea Educaţiei, regionalizarea „marca UDMR” urmăreşte clar desprinderea părţii de nord şi nord-vest a Transilvaniei, cu o suprafaţă de peste 50.000 de kilometri patraţi, de sub suveranitatea statului român. Cred însă că nu se va ajunge aici dacă românii vor reacţiona pentru apărarea individualităţii şi drepturilor lor, respectând în acelaşi timp toate preceptele UE.

„Nu este prea complicat să se constituie un pe teritoriul unui stat european”

- Care ar putea fi urmările manevrelor udemeriste?

- Evenimente relativ recente (vezi fosta Iugoslavie) au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un „nou stat” pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul susţinut al mass-mediei internaţionale. Este un posibil precedent care, adaptat, poate fi invocat şi pus în practică şi în România. Anume o detaşare de facto, prin regionalizare şi mijloace economice (investiţii mari) menite să arate tuturor locuitorilor avantajele noii împărţiri teritoriale.

- Cum a fost posibil ca Senatul să adopte propunerea prin aprobare tacită?

- Printr-o manevră iniţiată de liderul majorităţii PDL din Senat. Fapt e că o propunere de împărţire a României pe regiuni a trecut de una dintre Camere fără să fi avut loc nici un fel de dezbatere şi nici un fel de discuţie în public, fiind totuşi vorba de o chestiune de interes naţional şi care priveşte destinul a milioane de cetăţeni români. Până şi regimul comunist a fost mai… democratic la acest capitol decât autorităţile actuale. Când Ceauşescu a renunţat, în 1968, la împărţirea în raioanele şi regiunile de tip sovietic, propunerea de revenire la judeţe a fost publicată în presă, cu harta respectivă, spre dezbatere publică. Iar definitivarea, atunci, în 1968, a ţinut seamă şi de opiniile venite din public, ca, de exemplu, constituirea a două judeţe, Brăila şi Galaţi, în locul unuia singur, cum doreau iniţial tovarăşii. Asta a fost atunci. Dar e posibil oare ca, într-un sistem cu mai multe partide şi presă liberă, constituirea unor noi regiuni de dezvoltare, cu consecinţe ce pot duce foarte departe, să treacă pe tăcute, pe furiş, ascunsă cu totul opiniei publice?! Ne întrebăm pe bună dreptate: doreşte actuala majoritate parlamentară – PDL, UDMR, UNPR şi minorităţi – să destrame teritorial România?

Ion LONGIN POPESCU

Preluare din revista “Formula AS”

Citește mai departe...

Noi, românii, stăm pe aur și cerșim

După ce a creat lumea, Dumnezeu a adunat la El conducătorii tuturor naţiilor pentru a le împărţi daruri. Fiecărui teritoriu i-a dat câte ceva cu care poporul său să se poată mândri, însă României i-a dăruit cât au primit toate celelalte la un loc: mare, câmpii mănoase, dealuri cu vii şi livezi, munţi înalţi acoperiţi cu păduri, bogăţii subterane, oameni inteligenţi şi frumoşi… Văzând acest fapt, toate celelalte popoare L-au întrebat pe Dumnezeu:

- De ce, Doamne, ne-ai dat aşa de puţin, iar românilor atâtea bogăţii?

- Le-am dat de toate, e adevărat, dar să vedeţi ce conducători le dau!, a răspuns Dumnezeu.

Este o glumă veche, însă mereu actuală.

Dacă nu te bucuri de ceea ce ai, este ca şi cum n-ai avea. Dar este păcat şi să nu ştii ce ai.

Până în 1989 am trecut printr-o epocă în care patriotismul şi naţionalismul erau duse până la extrem. Erau scoase în evidenţă valorile naţionale, însă numai cele care corespundeau intereselor orânduirii comuniste. Multe erau ascunse cunoaşterii generale. Printre acestea se aflau şi cele legate de credinţă, de iniţiere, de adevărata cunoaştere a existenţei.

Surse istorice, a căror vechime se pierde în negura vremurilor, au afirmat că spaţiul Carpato - Dunărean este punctul central de plecare a civilizaţiei pe Pământ. Există suficiente descoperiri arheologice care întăresc această afirmaţie.

Cea mai veche scriere, descoperită pe mapamond, nu este cea sumeriană, cum s-a crezut, ci aceea descoperită la Tartaria, în judeţul Alba, încă din anul 1961. Tăbliţele de la Tartaria au fost scrise cu apro¬ximativ două milenii înaintea celor sumeriene. Sunt trei tăbliţe din lut ars pe care se găsesc inscripţii a căror traducere ar fi “Nobilul care ştie tainele va merge în Rai”. Apare pe ele şi semnul crucii, în¬sem¬nând că acesta este un simbol străvechi, precreştin. Iată că cea mai veche scriere descoperită se găseşte la noi şi conţine mesaje iniţiatice. S-a mai constatat că primul om modern a trăit pe teritoriul României acum 35.000 de ani. De curând s-au descoperit tot în arcul nostru carpatic fragmente din cele mai vechi cranii ale omului modern. Aceste fragmente au aparţinut unui copil de 15 ani, unei femei şi unui bărbat care au fost codate cu numele de Vasile, Maria şi Ion. Epocala descoperire a înfierbântat lumea ştiinţifică mondială şi a lăsat rece lumea ştiinţifică românească, diminuată la maxim şi lăsată fără fonduri de cercetare. Tot în Carpaţi se află şi Muntele Sacru al dacilor, Kogaion-ul, aşezământul lui Zamolxe, Mare Preot al dacilor, devenit zeu. Acest Munte Ascuns este plasat de unii în Bucegi, iar de alţii în Ceahlău. La data de 6 august, de sărbătoarea creştină Schimbarea la Faţă, pe Muntele Ceahlău au loc două fenomene inexplicabile ştiinţific, aflate în zona paranormalului, ca atâtea altele de pe teritoriul României. Ele sunt cunoscute sub numele de Umbra Piramidă şi Calea Cerului. Aceste fenomene s-au manifestat de mii de ani, cu mult înaintea sărbătorii creştine, care a fost suprapusă peste vechea Sărbătoare a Muntelui. Cele două fenomene se desfăşoară astfel: la răsăritul Soarelui, umbra vârfului piramidal Toaca, combinată cu umbra vârfului Piatra Ciobanului, timp de peste 80 de minute formează o hologramă gigantică, parcă ireală, numită Umbra Piramidă. La declanşarea fenomenului de formare a hologramei are loc un altul, care constă în apariţia spre vest doar pentru câteva minute a incredibilei Calea Cerului. Umbra vârfului se proiectează pe cer, făcând să pară că între cer şi pământ s-a deschis un imens şi nesfârşit drum întunecat, mărginit în partea stângă de un parapet luminos. Calea Cerului este un fenomen fascinant şi unic în lume. Vârful Toaca reprezintă o piramidă cu baza pătrată, lucru foarte rar întâlnit în natură. Latura ei are o lungime dublă faţă de cea a Marii Piramide din Egipt, iar unghiul pantei din vest este doar cu 1 grad diferit de al celei din Egipt. Cercetând comu¬ni¬cările paranormale ale lui Edgar Cayce, numite de americani lecturi, am ajuns la concluzia că la baza marii civilizaţii egiptene antice a stat un iniţiat din zona Carpaţilor, de acum aproximativ 13.000 de ani, pe nume Ra-Ta. Acesta era sfătuitorul regelui Ararat din Caucaz. El l-a înştiinţat pe rege că pe acele locuri vor fi cataclisme care vor duce la schimbări ale scoarţei Pământului. Din această cauză l-a sfătuit să emigreze, împreună cu comunitatea sa, într-un loc sigur, considerat la vremea respectivă a fi Egiptul. Ajunşi acolo, Ra-Ta a fost recunoscut de egipteni ca fiind cea mai importantă personalitate. Ulterior, el a iniţiat construirea Marii Piramide şi a Sfinxului. Piramida nu era concepută ca mormânt, ci ca loc de iniţiere, în mijlocul ei fiind plasat un mormânt gol pentru a întări ideea că nu există moarte. Această excepţională construcţie a fost făcută după arhetipul celei din Carpaţi. Cercetători ai istoriei omenirii au constatat că există identităţi spirituale între Egiptul Antic şi Neoliticul de pe teritoriul României. Acest fapt întăreşte ideea că Ra-Ta, devenit pentru egipteni Ra, este cel care a pus bazele acestei civilizaţii. Mai multe informaţii se găsesc în articolul “Faţa nevăzută a Egiptului”, pe care l-am scris pe data de 24.03.2009, în Jurnalul de sănătate. Dimitrie Cantemir, în “Descriptio Moldaviae”, a afirmat că “Ceahlăul… dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost tot atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias”. Herodot a spus că geţii sunt “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. El le prevedea un viitor deosebit dacă vor fi uniţi. Mai aprecia că poporul din acele locuri “a fost strălucitor şi va fi”. Nostradamus a afirmat, fără a scrie codificat, despre teritoriul de pe Paralela 45, unde trăieşte poporul român, că este “Mesopotamia Europei”. Cercetătorii greci au apreciat că în Geneza, Havilia ar fi anagrama Valahiei. Dacia a fost prima ţară creştinizată. Apostolul Andrei a reuşit acest lucru pentru că dacii erau un popor monoteist. Se spunea despre preoţii daci din acea vreme că erau ca esenienii, virgini, vegetarieni. Nu existau sclavi în Dacia şi era o ţară unică în acele timpuri din acest punct de vedere. Apostolul Andrei a afirmat că a iubit Dacia şi oamenii ei mai mult decât orice, după Hristos. De fapt, România se mai numeşte şi Grădina Maicii Domnului. Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut acest lucru, în 1999, în timpul vizitei la Bucureşti. Pe aceste meleaguri îşi au originea mulţi dintre conducătorii Europei, de-a lungul istoriei. Unii istorici au adus argumente care explică eroarea grafică de transformare a cuvântului getic în gotic. Germanii se mai numesc şi deutsch (se citeste doici), nume care provine de la daci. Olandezii se numesc dutch (se citeşte daci), iar numele lor s-a stabilit că provine de la deutsch, deci tot de la daci. Pe malurile Dunării, de la izvoare până la Marea Neagră, se găsesc localităţi cu nume dacice. Toate aceste afirmaţii au fost preluate din lucrări susţinute de istorici, în cadrul unor conferinţe.

România Mare avea formă de cerc, din acest motiv mai era numită şi “Bila”. Astăzi, teritoriul rămas are formă de peşte, cu coada în Marea Neagră şi cu ochii îndreptaţi către vest, arătând parcă faptul că l-a aşteptat timp de o jumătate de secol. Şi când a venit, în sfârşit, ce a adus cu el? Imperiul Banului. Îngenuncherea prin puterea financiară. Acest lucru se poate observa şi descoperind codificarea ochiului diavolului. Cum? Făcând o operaţie simplă. Se adună valoarea bancnotelor actuale, fără cea de 200 de lei, care a apărut ulterior, parcă spre a ascunde mai bine secretul banului. Astfel, 500 + 100 + 50 + 10 + 5 + 1 = 666.

Aici a ajuns marea civilizaţie a acestor locuri sfinte, să stea pe aur şi să cerşească.

Autor: ROMULUS POPESCU

Jurnal.ro

Citește mai departe...

”Am blestemat pădurea şi soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!”

Primul Război Mondial a presupus, pe lângă binecunoscutele decizii şi consecinţe de ordin politic, şi o serie de drame pentru naţionalităţile europene. În cadrul acestor drame se înscriu şi cele ale soldaţilor români aflaţi sub dominaţie străină, care au fost obligaţi să participe în acest război luptând pentru interesul statului din care făceau parte: militarii români aflaţi în armata austro-ungară sau cei încadraţi în armata ţaristă, provenind din Basarabia. Prizonierii români din armata austro-ungară îşi vor constitui însă, după cum vom vedea, propriile formaţiuni de luptă pentru alipirea teritoriilor lor la România. 

 Un caz aparte l-a reprezentat pentru literatura română romanul Pădurea Spânzuraţilor al lui Liviu Rebreanu, în care ne este ilustrată nu numai reacţia produsă de moartea fratelui Emil, ucis pentru dezertare şi încercarea de trecere la inamic în Pasul Ghimeş, dar şi drama psihologică a tinerei generaţii transilvănene din timpul războiului; aceasta era pusă, astfel, să opteze între a-şi îndeplini jurământul faţă de împărat şi a lupta pentru alipirea teritoriilor locuite de români la Vechiul Regat.

Câţi români au luptat pentru Austro-Ungaria?  

 O statistică importantă referitoare la participarea românilor din Imperiul Austro-Ungar la Primul Război Mondial apare în 1922, la Sibiu. Este vorba despre Jertfele Românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş în Războiul Mondial a lui Teodor V. Păcăţian, în care găsim o serie de date referitoare la 22 de judeţe, cu 40 de comune urbane şi 4.183 comune rurale. 

 

Lucrarea a fost începută, după spusele autorului, încă din timpul războiului, în 1915, şi avea menirea să evidenţieze, în cazul unei victorii a Austro-Ungariei, faptul că românii şi-au făcut datoria faţă de împărat şi de data aceasta, urmând să fie cerute, în acest context, o serie de noi drepturi naţionale. Ulterior, au fost elaborate nişte chestionare de către Asociaţiunea românească din Sibiu, destinate preoţilor greco-catolici şi ortodocşi din fiecare localitate românească din Imperiu. În anul 1921 are loc o nouă adunare a Asociaţiunii la Cluj. Sub administraţia românească, datele vor fi culese cu ajutorul prefecţilor şi subprefecţilor judeţeni, obligaţi să împartă primăriilor din satele şi oraşele judeţului respectiv câte un tabel nominal pentru întocmirea situaţiei locale. Pe lângă acestea, a mai fost cerut şi un scurt raport privind ciocnirile interetnice din toamna anului 1918.

 

Din populaţia de 2.979.614 români din aceste zone, au participat la partea activă, ca soldaţi de front, 449.796 de persoane, iar pentru servicii auxiliare au participat 34.578. Au murit pe câmpul de luptă 42.739 de persoane şi în închisoare, prizonierat sau în spitale, din pricina rănilor, 11.275; a existat un număr de 24.406 de invalizi de război, precum şi un număr de 37.898 de răniţi vindecabili, dar şi un număr de 29.839 de persoane date dispărute. În urma acestora au rămas 38.630 de văduve şi 79.226 de orfani. Cât priveşte statutul celor plecaţi pe front, un număr de 6.547 aveau ocupaţii intelectuale, 14.668 erau comercianţi şi meseriaşi, iar 468.329 – plugari şi muncitori (1). 

 

Unul dintre cei mai cunoscuţi autori ai perioadei interbelice care au tratat această dureroasă chestiune (ce fac românii din Ardeal în prag de război) a fost Octavian Tăslăuanu. Acesta îşi descrie experienţa Primului Război Mondial în trei volume. Primul are ca subiect participarea la război alături de Armata Austro-Ungară, în cadrul Regimentului 23 Glotaşi, ce aparţinea „Honvezimii“, armata naţională a Ungariei. 

 

Formaţiunile numite „gloate“ aveau în componenţă toţi cetăţenii care îşi făcuseră stagiul militar la infanterie, cu vârste cuprinse între 23 şi 42 de ani. Regimentele se formau numai în caz de mobilizare generală. Existau patru astfel de regimente numai pentru Transilvania: Regimentul 21 cu sediul la Cluj, Regimentul 22 cu sediul la Târgu Mureş, Regimentul 23 cu sediul la Sibiu şi Regimentul 24 cu sediul la Braşov. Regimentul 23 era format din trei batalioane: Bat. I la Sibiu, Bat II. la Deva şi Bat. III la Făgăraş. Cu excepţia Batalionului I, al colonelului Voicu, celelalte batalioane erau conduse de maghiari, deşi componenţa etnică românească era covârşitoare. 

 

"Carpaţii erau aproape şi nu era greu să trecem frontiera"

 

Semnificative sunt aici declaraţiile autorului legate de începutul înrolării soldaţilor români din Ardeal în primele formaţiuni ce urmau să plece pe front: „În vremea asta, atenţiunea noastră era îndreptată spre România. Aşteptam un semn de nădejde, cum aşteaptă orbul o rază de lumină. A sosit vestea despre hotărârea Consiliului de Coroană prin care s-a decretat neutralitatea României. Ne simţeam ca o turmă fără păstor, care în fiecare zi poate fi pornită pe câmpul de măcel. Toate planurile noastre s-au prăbuşit ca cetăţile clădite de copii, ni s-a întunecat sufletul şi ne-a sângerat inima. Carpaţii erau aproape şi nu era greu să trecem frontiera. Ne-a ispitit gândul, dar nici unul nu ne-am putut decide să părăsim Ardealul, să lăsăm pe mâna străinilor atâţia mii de români, punându-ne la adăpost doar scumpa noastră piele. Ne ademenea mai mult ideea de a trece cu batalionul întreg peste munţi, dar, ţăranii văzând că nu se mişcă România, şi-ar fi părăsit cu greu gospodăriile, nevestele şi copiii, lăsându-le pradă răzbunării statului unguresc“(2). 

 

(Militari  români din fosta armată austro-ungară din cadrul Corpului de voluntari români din Rusia, 1918-1919)

 

Cu toate acestea, în rândul intelectualităţii găsim o situaţie confuză, mare parte aflându-se sub imboldul de moment că România va intra în război de partea Puterilor Centrale pentru a obţine Basarabia. Trebuie precizat faptul că, la început, printre cântecele militare ale formaţiunilor româneşti, putea fi regăsit şi actualul imn naţional, „Deşteaptă-te române!“, românii fiind priviţi ca viitori aliaţi împotriva Rusiei.

 

De asemenea, pentru ofiţerii români de carieră, fidelitatea faţă de patria Austro-Ungară, prin jurământul faţă de împăratul Franz Josef, nu putea fi contestată. Astfel, putem observa atitudinea lui Petre Nemoianu care, la începutul războiului, declara: „Între sentimentul naţional şi dragostea pentru tron o voi alege pe a doua“. Cu toate acestea, el va ajunge să lupte în Armata Română în anul 1917. Partidul Naţional Român din Transilvania face un apel cu ajutorul Bisericilor Ortodoxă şi Greco-catolică pentru împărţirea de circulare prin care li se cerea soldaţilor să îşi facă datoria faţă de ţară şi împărat.(3)

Liderul Partidului Naţional Român, Teodor Mihali, publică un apel, „Pentru fiii naţiunii române!“; în urma acestuia, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu trec graniţa în Vechiul Regat. Ajunşi aici, regele Carol I intervine, cerându-le celor doi să rămână fideli faţă de împăratul Franz Josef.

 

„Ne luptaserăm, deci, ardelenii şi bucovinenii împotriva basarabenilor“

 

Mobilizarea Armatei a 2-a Austro-Ungare a durat mai mult decât se aşteptau Puterile Centrale, iar Armata a 8-a Germană a fost forţată să lupte împotriva a două armate ruse, fiind pusă permanent în pericolul de a fi încercuită. După ce, la data de 30 august-1 septembrie, regimentele Armatei a 2-a ating linia Nistrului, trupele încep să fie aruncate în luptă una după alta, astfel că, fiecare batalion, cum sosea în Galiţia, era aruncat în foc, iar soldaţii care atacau în linie de trăgători erau seceraţi foarte uşor de mitralierele ruseşti (4).

 

Imaginile pe care le aveau în faţă soldaţii din regimentul lui Octavian Tăslăuanu erau de coşmar, iar moralul scădea în fiecare zi: „Schilozii ce defilau pe dinaintea noastră, vuietul luptelor de prin împrejurimi, veştile că suntem bătuţi, învălmăşeala retragerii din Halici ne-au demoralizat cu desăvârşire, înainte de a fi dat faţă cu duşmanul. Se spunea că ai noştri, neputând transporta toate alimentele din depozite le-au aruncat în aer. Numai preţul făinii se urca la peste jumătate de milion de coroane. Calea ferată şi minunatul pod de peste Nistru au fost distruse [...] Nu vedeai decât morminte proaspete cu mici cruci din crengi la creştet, arme ruseşti distruse, grămezi de muniţii şi cadavre neîngropate“(5). 

 

Ocupând Lembergul, ajungând până la râul San şi încercuind fortăreaţa Przemysl, armata rusă punea stăpânire pe Galiţia şi tăia căile de retragere spre sud ale armatei austro-ungare (6). 

La data de 11 septembrie, regimentul de glotaşi al lui Octavian Tăslăuanu a suportat un atac rusesc în zona oraşului Dimitrize, atac dat cu soldaţi proveniţi din Basarabia: „Între ruşi erau mulţi basarabeni, după spusa unor prizonieri. Ne luptaserăm, deci, ardelenii şi bucovinenii împotriva basarabenilor. Am blestemat pădurea şi soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!“ (7). Începând cu data de 16 septembrie, Armata a 2-a Austro-Ungară suferă o înfrângere în faţa oraşului Sambor, mare parte dintre regimentele care au apărat oraşul fiind formate din români: „De la Halici până aici întâlniserăm numai români, se mutase Ardealul în Galiţia“(8).

 

Formaţiunile prizonierilor români

 

Anul 1916 a reprezentat un moment crucial pentru militarii români din armata austro-ungară, moartea împăratului Franz Josef, precum şi intrarea României în război determinând o sporire considerabilă a numărului de militari dezertori la inamic. 

Voluntari  transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni din Legiunea Română din Italia, sosiţi în ţară (Sibiu, 1919)

 

În anul 1917, guvernul român a început să strângă o serie de prizonieri români din armata austro-ungară în tabăra de la Darniţa (Ucraina). Aceştia au primit aici o nouă instrucţie din partea unei misiuni militare române în frunte cu colonelul Pietraru. Numărul celor care au aderat la aceste formaţiuni a fost de aproximativ 15.000-20.000 de persoane. Plecarea primului transport de voluntari s-a făcut la data de 15 iunie din Kiev, sub asistenţa unor personalităţi române din Basarabia, cum ar fi D. Hallip, căpitanul Popovici şi preotul C. Florian. Înainte de sosirea în ţară, trenul a fost primit şi ovaţionat în Chişinău. În ziua de 8 iunie, trenul a ajuns în gara din Iaşi şi a fost întâmpinat de o serie de personalităţi, printre care se aflau Vintilă Brătianu, generalul Prezan şi generalul Nicolae Petală. Ostaşii ardeleni reînrolaţi au participat, astfel, la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

 

„România Mare, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria“.

 

O importantă sursă de informaţii privind alcătuirea primelor formaţiuni militare din rândul prizonierilor din armata austro-ungară în Ucraina o reprezintă revista „România Mare, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria“, publicaţie săptămânală, avându-l redactor-şef pe Sever Bocu; cel care se ocupa, de altfel, cu propaganda în rândul prizonierilor români din lagărele ruseşti, ­pregătindu-i pentru (re)înrolare. Primul număr al revistei anunţă, astfel, constituirea unei Ligi a Naţiunilor din Austro-Ungaria, la Kiev, ligă iniţiată de o organizaţie cehoslovacă şi reprezentată printr-un număr mare de prizonieri de pe teritoriul Imperiului, constituiţi în armate naţionale. În numărul 8 al aceleiaşi publicaţii avem informaţii despre voluntarii români proveniţi din rândurile ardelenilor emigraţi în America. Printr-o delegaţie în frunte cu Vasile Lucaciu, aceştia cer preşedintelui şi guvernului american să lupte pe frontul francez sub o uniformă românească, imediat după intrarea Statelor Unite în război.

 

O dată cu destrămarea dublei monarhii, se destramă şi forţa militară austro-ungară. Ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii români care fuseseră înrolaţi sunt demobilizaţi. Considerându-se dezlegaţi de jurământul faţă de Imperiul Austro-Ungar, ei au avut o activitate deosebit de importantă atât în edificarea Marii Uniri, cât şi în formarea noii armate române de după război. Transilvania urma să dea, astfel, armatei române în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial doi şefi de stat major din rândul fostei armate austro-ungare: este vorba despre generalii Iosif Iacobici şi Ilie Şteflea.

 

NOTE

1. Teodor V. Păcăţian, Jertfele Românilor din Ardeal, Bănat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş aduse în Războiul Mondial, Sibiu, 1923, p.23

2. Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război (Ziarul unui ofiţer român în armata austro-ungară,) Bucureşti, 1915, p.24

3. Maior Petru, Romanians in habsburg army, p.182

4. Octavian C. Tăslăuanu, Op. cit., p.71

5. Ibidem, p. 72

6. Mircea N. Popa, Primul Război Mondial 1914-1918, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 p. 71

7. Ibidem

8. Octavian C. Tăslăuanu, Op. cit., p.73

www.historia.ro

Citește mai departe...

Igor Dodon va constata decesul PCRM?

Dodon va pierde alegerile locale, iar odată cu dânsul am putea descoperi care este adevărata situaţie din PCRM. Se prea poate că această campania să fie ultima pentru comunişti în formatul său actual.

Dacă urmărim istoria din ultimii 18 an ai Partidului Comuniştilor, observăm că în cadrul acestei formaţiuni a dominat stilul autoritar: nu s-a permis niciodată ascensiunea în fruntea partidului a unor „intruşi” sau oameni care ar putea să iasă de sub controlul partidului. Iată de ce la funcţia de prima al Chişinăului au fost înaintate fie persoanele absolut loiale partidului (Iovv, Greceanaia), fie persoane absolut „terminate” (Zgardan, Iordan, Ursu).

Igor Dodon nu este nici o persoană loială partidului, nici o persoană terminată, ci un om cu puternice legături în lumea de afaceri. Folosind terminologia lui Voronin, Dodon este un personaj “skolzkii”.

Faptul că anume candidatura lui a fost înaintată pentru funcţia de primar de Chişinău, trădează existenţa unor probleme serioase în interiorul PCRM. Vechile principii şi norme, care au menţinut comuniştii uniţi şi puternici nu mai sunt respectate astăzi. Membrii bătrâni, care menţineau unitatea dogmatică a partidului, au fost înlăturaţi din vârful piramidei şi înlocuiţi cu tineri oportunişti şi „eretici”. În aceste condiţii, Dodon apare în fruntea partidului ca un Gorbaciov, în calitate de „restructurator”, care urmează să constate decesul PCRM, pentru transformarea lui ulterioară într-o altă formaţiune politică, fie pentru folosire PCRM-ului în calitate de trambulină pentru crearea unui alt partid politic.

Probabil aici găsim explicaţia pentru promovarea insistentă a unui mesaj moldovenist, care se vrea confundat cu sentimentele patriotice. Poate anume din acest motiv este promovat indirect capul de bour (stema medievală a Ţării Moldovei) în calitate de simbol electoral – e foarte posibil ca anume acest simbol să devină semnul distinctiv al viitoarei formaţiuni conduse de Igor Dodon, iar scandalosul web-site moldovenist – platforma viitorului partid.

Vom trăi şi vom vedea.

Octavian Racu

Citește mai departe...

Consulatul României de la Ungheni și-a deschis ușile

Pe 26 aprilie, la Ungheni şi-a început activitatea Oficiul consular al României. Potrivit consulului Petru Liţiu, deschiderea nu a fost făcută, deocamdată, oficial. „Sperăm că o vom face cît mai curînd, însă rămîne ca partea română şi cea moldovenească să stabilească o zi”, a menţionat dînsul.

Pentru început, Oficiul consular al României la Ungheni va emite numai permise de mic trafic la frontieră. Actele pot fi depuse de luni pînă vineri, între orele 8.00 şi 14.00. Pentru alte servicii consulare, doritorii vor putea să se adreseze la Consulatul general din Bălţi.

Doritorii de a obţine permisul de mic trafic la frontieră, trebuie să prezinte următoarele documente: paşaportul, buletinul de identitate, o fotografie color de tip paşaport, formular de cerere-permis completat şi semnat, declaraţia privind motivul solicitării şi declaraţia din partea părinţilor (pentru minori), toate în original plus o copie.

Potrivit consulului, în primele două zile, au păşit pragul Oficiului consular şi au depus actele pentru a obţine permisul de mic trafic la frontieră peste 60 de persoane.

sursa: expresul.com

Citește mai departe...

Istoricii ruși despre românii din Basarabia

Cine plăteşte pentru reactivarea agresivă a teoriilor moldoveniste? Văzând insistenţa în promovarea limbii ruse şi inventarea legăturilor cu spaţiul slav în cele mai recente acţiuni de propagandă pro-moldovenistă, nu este greu de imaginat de unde vin banii. Cât despre scopurile acestei noi ofensive, nu sunt foarte multe de spus, ele fiind cât se poate de evidente.

În aceste condiţii, cele mai bune răspunsuri vin tocmai din partea istoricilor ruşi care au studiat chestiunea basarabeană. Gheorghe Ghimpu a alcătuit o colecţie aproape completă a acestor mărturii în volumul său „Conştiinţa naţională a românilor moldoveni”, apărut la Chişinău în anul 2002. Inventarul acestor mărturii ruseşti este cât se poate de grăitor. Istoricul rus V. Kliucevski (1841-1911) scria negru pe alb „S-au întreprins două încercări de a elibera creştinii, a grecilor în Morea şi a românilor în Moldova şi Valahia” - nici vorbă de moldoveni. Cărturarul rus Porfirii Uspenski scria în anul 1846 despre „un diacon venit din Basarabia care ştia româneşte şi ruseşte”. În anul 1859, S. Palauzov publica un volum cu titlul „Principatele române Valahia şi Moldova”, în care scria „în spaţiul dintre albiile Tisei şi Nistrului locuieşte o masă compactă de populaţie, al cărei nume autohton a fost divizat de etnografii locali în câteva denumiri locale (…). Poporul acesta numeşte pământul populat de el Ţara Românească, considerându-se popor român”.

Academicianul rus Evgheni Evstigneevici Golubinski publica în 1871 la Moscova volumul „Curs scurt al istoriei bisericilor ortodoxe bulgară, sârbă şi română sau moldo-valahă” - istoricul rus considera bisericile din fostele state Valahia şi Moldova ca fiind una singură, biserica română. Tot Golubinski scria în acelaşi volum: „În afară de principatele Valahia şi Moldova, românii populează Basarabia noastră rusească, provinciile austriece Bucovina, Transilvania, Banat şi Ungaria de Est, precum şi colţul de nord-est al principatului Serbia” - o cât se poate de clară descriere a arealului locuit de români până în ziua de azi.

Geograful P. Bloh scria într-un manual de geografie al Imperiului Rus că „românii, adică moldovenii şi valahii, reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei şi a coloniei vecină cu dânsa, anume gubernia Herson”. Academicianul rus Lev Semionovici Berg scria şi el că „Moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi în guberniile Podolsk şi Herson”. Istoricul sovietic K. Porski scria în 1924: „deşi există o oarecare diferenţă între tipurile de români care trăiesc printre sau în vecinătate cu neamurile slave şi românii care au venit în contact permanent cu maghiarii sau germanii, această diferenţă este neînsemnată şi nu dezechilibrează unitatea tipului de român”.

Ce s-a întâmplat după 1924 cu termenul român în unele scrieri de la Moscova este o altă poveste. Care poveste este continuată până în ziua de azi. Mulţi spun că problema „moldovean sau român” ar fi răscrucea prostului, un fel de cvadratură a cercului de la Nistru până la Tisa. Nu este chiar aşa. Principiul nazist al minciunii repetate până devine adevăr nu trebuie lăsat să funcţioneze.

George Damian, pentru timpul.md

Citește mai departe...

Ion Suruceanu și Costache Stamati – în negura uitării

(…) In antichitate teritoriul aflat de-a dreapta si de-a stanga Nistrului (Tyras) era numit de greci, prin Herodot: Tyragetia. Era locuit, dupa cum ii arata numele, de geti. Sub presiunea scitilor, in secolul V i.C., getii se retrasesera spre nord-vest si sud-vest, dar in secolul IV, celtii impingandu-i de la vest, sub Dromichiate, apoi sub Burebista revenisera, atingand iarasi Bugul (Hypanis). Odata cu ocupatia Daciei (sec. II d. C.), a fost romanizata si Tyragetia, insa putinele descoperiri arheologice facute pe acest teritoriu (cele mai importante: la Olbia, pe malul drept al estuarului Bugului) fusesera ocultate de taristi, iar de bolsevici in parte distruse, celelalte trecute la «informatii secrete»

Soarta arheologului Ion Suruceanu (1851-1896) si a fructului muncii sale este exemplara si prin nenorocul care i-a urmarit pe oamenii Basarabiei, de la 1812, cand cazusera sub rusi: amenajat pe mosia socrului sau, Charles Sicard, de la Vadul lui Voda, pe Nistru, Muzeul de antichitati din acest targusor a cunoscut o fulgeratoare faima internationala, datorita pieselor colectate de I. Suruceanu inca din anii liceului (monede, ceramica, sticla greceasca), in imprejurimile Cetatii Albe si ale Odessei.

Lucrarile sale inchinate Greciei antice pe malul nordic al Marii Negre ii deschid portile Academiei Romane (1888, la insistentele lui Kogalniceanu, care il trimite in Basarabia pe Tocilescu, intru informare si incurajare), ale Institutului Imperial arheologic (rusesc); publica si este citat de reviste de specialitate franceze, germane, italiene.

Ion Suruceanu (Soroceanu «corecteaza» Kogalniceanu, crezand ca numele vine de la «Soroca» - in realitate de la «Suruceni»…) fondeaza si Muzeul Antichitatilor de la Chisinau, insa dupa moartea sa prematura (la 45 ani, 1896), muzeul este lasat in parasire, iar din 1916, piesele cele mai pretioase dispar (ca sa apara – ca prin minune – dipa aproape un secol, la… Moscova); in 1917, «revolutionarii»bolsevici rusi distrug si ceea ce mai ramasese – atat in cladirea Muzeului din Chisinau, cat si conacul de la Vadul lui Voda…

Nu mai putin mastera a fost postumitatea lui Costache Stamati (1786-1869). Meritele sale poetice, mai ales geniul limbii romane (va trebui asteptat Eminescu pentru a fi egalat-depasit) nu au fost, nu sunt cunosute; faptele sale culturalizatoare: el face cunoscute in aria romaneasca byronismul, romantismul, clasicismul francez, Renasterea italiana – contributii uitate. Traducerile din Florian, Voltaire, Racine, Lamartine, Hugo, Krilov, Lermontov, A. De Vigny – dar mai ales Puskin, pe care il cunoscuse personal – au constituit ferestre necesare spre altii.

Ultimii 25 de ani din viata si i-a petrecut in tihna conacului de la Ocnita, Hotin, si a fost inmormantat in curtea bisericii satului. Numai ca tot in 1918 «revolutionarii» rusi care au semanat teroarea, devastarea, moartea in Basarabia au sfaramat, in cautare de aur si, printre altele… usa zidita a cavoului (unde fusese depusa si sotia lui Stamati, Suzana nascuta Gafencu). Negasind, s-au razbunat ruseste: au risipit oasele, iar in sicriele de zinc au facut baie, folosindu-le in chip de cada.

Dupa unirea Basarabiei cu Romania, conacul de la Ocnita, revasit, incendiat - ca alte sute de «urme» ale noastre – oamenii au avut alte griji, asa ca in curand nu s-a mai stiut unde fusese mormantul poetului. Alti cincizeci de ani de Siberie a spiritului au facut sa se creada ca s-au pierdut si urmele lui Costanchi Stamati de pe pamantul romanesc cotropit de rusi – cu atat mai mult, cu cat judetul Hotin «intrase in componenta R.S.S. Ucraineana» inca din 1940 – asa a ramas si azi. Iata insa ca chiar inainte de implodarea URSS, in 1988 satenii din Ocnita au amenajat o fosta anexa a conacului incendiat-ruinat si au incropit un muzeu. Acolo au adunat cateva carti ramase din biblioteca poetului (numarand initial 5.000 volume), putine obiecte personale, au ridicat un bust al lui Stamati – si, semn bun: doi tineri au sadit langa teiul bicentenar un tei tanar, inchinat lui Eminescu.

Semn rau: de curand muzeul de la Ocnita a ars. Autoritatile pretind ca a luat foc de la un trasnet. Lipsa de fantezie in minciuna este, nu atat o trasatura ucraineana – cat bolsevica, insa ura ucrainenilor…

(Noi, basarabenii si bucovinenii nu uitam, nu ne igaduim sa uitam: printre cei mai fideli si mai feroci executanti ai ordinelor rusesti de reprimare a nerusilor – in Tarile Baltice, in Caucaz, in Asia Centrala – au fost ucrainenii; si tot ei, ucrainenii, «victime ale rusilor», au profitat nerusinati de pe urma rapturilor din timpul Imperiului Bolsevic: Maramuresul din dreapta Tisei, Bucovina de Nord, o parte din Basarabia de Nord – cu Ocnita lui C. Stamati – Basarabia de Sud, cu intreg litoralul Marii negre si Insula Serpilor). (...)

(Sursa fragmentului: Paul Goma, «Saptamana Rosie», capitolul «O harta din cuvinte – capitol «imprumutat»din romanul Basarabia», varianta 2008)
(Foto: Constantin Stamati, www.wikipedia.org)

Citește mai departe...

Români - moldoveni - basarabeni - nistreni: cine suntem?

(…) Sub unguri, vreme de un mileniu, Românii din Transilvania au avut parte de suferinte cumplite, printre nedreptati fiind si nerecunoasterea lor, autohtoni, ca natiune, alaturi de ocupanti: Ungurii, Secuii si de colonisti: Sasii, Svabii. Dar in 1918, cand a-au unit cu Patria Mama, Românii transilvaneni puteau sa scrie si sa citeasca in limba româna, aveau o identitate, stiau cine sunt si de unde sa trag, ba ii invatasera carte si constiinta de sine pe Românii din Principatele – libere.

Prin comparatie, sub rusi, numai in 106 ani, Basarabenii au fost striviti, analfabetizati, desnationalizati, desidentizati.
Sa fi fost Moldovenii dintre Prut si Nisru mai putin bravi?, mai inerti?, mai inclinati spre supusenie decat Transilvanenii?
Istoria ca si literatura, cu osebire «fictiunile realiste» semnate de Mihail Sadoveanu, spun contrariul.

De pe la 1400, cand puterea mongola a diminuat, tinuturile devastate din rasarit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, a inceput construirea-reconstruirea fortificatiilor de la granita naturala dintre Europa si Asia: Nistrul. Cetatile de paza aveau nevoie de oameni liberi ca strajeri. Astfel a inceput istoria Moldovenilor de la Nistru, Granicerii de la Rasarit, cu statut asemanator celor din interiorul Arcului Carpatic: Fagarasenii, Nasaudenii…

Agricultori, crescatori de vite (mai cu seama de cai), negutatori in timpul liber, osteni in… tot celalalt, slujeau pe cate un domnitor, dar si pe ei insisi – de unde frecventele razvratiri impotriva puterii centrale de la Suceava, de la Iasi, pentru impunerea unui «domnisor» de-al lor, de regula un impostor – intreprindere in care excelau cei din tinutul meu, Orhei.

Nu se sfiau sa dea si cate o raita peste Nistru, «La Cazaci» (nu o semintie, ci o adunatura de mercenari: rusi, polonezi, lituaneni, ucraineni, tatari, moldoveni, numele venindu-le de la tatarescul: ca’zac – calaret ratacitor, liber – «corp» pe care Ecaterina a II-a l-a prefacut in unitate de jandarmi calareti); si «La Tatari» - in scop cinstit, de jaf.

Insa oricat de turbulenti in interior, cand se profila primejdia straina, capatau un singur domn-dumnezeu: Moldova.

Moldovenii de la Nistru, oameni liberi, razboinici, cu Tatarii, deveniti auxiliari ai Turcilor si stabiliti in Bugeac, pe litoralul Marii Negre, intretineau relatii originale, nemaiintalnite nici la rasarit de Nistru, nici «la apus de Prut» la Valahi, Unguri, Poleaci, Nemti.

Apocalipticul: «Vin Tatarii!» se tragea de la Marea Invazie din 1241 si avea efect fulgerator, traumatizant, asupra tuturor ne-Tatarilor…
…dar nu si asupra Moldovenilor de la Nistru.

Dintre toate victimele «mongolilor», de la Caspica la Adriatica, singurii «Nistrenii» nu se temeau de Tatari – de ce?
Fiindca ei «discutau» din sa, cu sabia, cu sulita, cu arcul – predilect, cu ghioaga, cu toroipanul (termeni, probabil, din substrat); si ei, ca si Tatarii erau calareti-usori.

Navalitorii veniti calare erau obisnuiti sa intalneasca fie o impotrivire din partea unei armate pedestre (deci inferioara cu cel putin un metru, inaltimea constituind si un important avantaj psihologic), fie sa intalneasca o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat si usor de infrant de viespile mongole.
Si Cazacii (de la pragurile Niprului) «discutau» pe picior de egalitate cu Tatarii, insa nu aveau de aparat un pamant al lor, o patrie, sa-i zicem: «Cazacia». Moldovenii, da: Moldova.

Traind-pe-cal, Moldovenii de la Nistru ii infruntau de la egal la egal («de la acelasi nivel») pe Tatarii nascuti-pe-cal. Sa fie citit «Neamul Soimarestilor» de Mihail Sadoveanu si ca un document ce poate fi, nu doar ca o superba fictiune; sa fie citit Dimitrie Cantemir (prin dubla sa origine, aflat in cunostinta de cauza), cu a sa Descriere a Moldovei; sa fie recititi memoralistii basarabeni D.C. Moruzi, Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Maidan: curiosii vor fi surprinsi sa afle «istorioare» de genul (citez din memorie):

«S-a intamplat ca intr-o vreme in imprejurimile Orheiului sa moara aproape toate femeile, dupa ce nasteau (probabil de febra puerperala). S-a tinut sfat: oamenii au hotarat sa saie pe cai si sa deie iama-n tatarime, in Bugeac. Asa au facut: s-au dus, s-au intors: dupa ceau taiat, pe la brau, toata partea barbateasca, au luat toti caii, toate vitele, toate sculele de pret, precum si ceva tatarce, de sa aibe cine le spala izmenele…»

Astfel s-a plamadit bravul norod moldovinesc dintre Prut si Nistru…, trag eu o concluzie pripita, insa nu neaparat falsa. Ca afirmatia este verosimila o probeaza toponimia tatarasca (frecventa, nu doar in Sud, unde cateva secole au locuit – in fine: pe-acolo, prin partea aceea, isi aveau iurtele, in aul-uri). Dar mai vartos: onomastica.

Exista nume de familie (provenind din porecle), indicand neamul: Rusu, Bulgaru, Turcu, Sarbu, Grecu, Neamtu, Paleacu – si, desigur Tataru – acesta din urma aratand ca purtatorul se trage dintr-un tatar; alte nume informeaza despre «trecerea» la religia crestina: frecventele azi Botez, Botezat, spun ca un necrestin: turc, tatar, evreu, lituanian/litvan (inainte de 1400) «trecuse» la crestinism, ca dovada, fusese botezat;
nume devenite neaos-basarabene: Ciachir, Iachir, Celac, Burlac, Batal, Bulat, Uzun, Cabac, Huzum, (H)Amza, Baidan, Buiuc, Murafa... sunt de origine tatara. Probabil si Hancu: chiar daca lingvistul Iorgu Iordan s-a straduit sa-l extraga din slava bulgara, tot de la turco-tatarul han vine, sub forma: khan, ceea ce a dat in limba romana: Cantemir (Han-Temir), dar si: Temircan (Temir-Han)…

(…) Acestea – si inca altele – pentru a spune ca nu firea mai slaba a Românilor dintre Prut si Nistru a fost de vina in strivirea lor, doar in 106 ani; si nu firea mai tare a Românilor din Arcul Carpatic, suferind un mileniu, i-a facut sa iasa cvasi-teferi din robia ungureasca.

Ci natura ocupantului.
Ungurul, brutal, crud, dispretuitor, nu i-a considerat pe indigenii gasiti in interiorul Arcului Carpatic alcatuitori ai unei natiuni – le-a ingaduit insa practicarea religiei (ortodoxa, dupa Marea Schisma, 1054), apoi greco-catolica, dupa 1700; a tolerat ca Valahul (Olah), desi fara drepturi civice, sa aiba tipografii, publicatii, scoli – in limba sa;
Rusul – bun, sa-l pui pe rana! – doar la cativa ani de la ocuparea Moldovei de Rasarit, in 1812, a suprimat autonomia culturala promisa, teritoriul a fost colonizat cu straini, locuitorii au fost rusificati cu ferocitate, de parca Inamicul Nr. 1 al Pravoslavnicismului Rusesc a fost Românul.

De aceea au fost adusi, instalati, cu zecile, cu sutele de mii, colonisti (orice ar fi fost: germani, elvetieni, francezi, bulgari, evrei, ucraineni, rusi, gagauzi erau, sau urmau sa fie vorbitori de rusa, nu de romana); diviziile – suna cunoscut termenul, dintr-o anecdota cu Stalin si Vaticanul… - de slujbasi taristi, care, inainte de a de pensiona si a se fixa, faceau sa le vina in Basarabia, pamant meridional, cu multa lumina (ce sa mai vorbim de hrana: carne, lapte, fructe, legume, vin, miere, vanat, peste…), din cine stie ce fund al inghetatei, mohoratei Rusii frati, cumnati, bunici, veri, vecini – cu «prime de instalare» si prorpietati daruite de generosul Tar al Tuturor Rusilor.

Metoda mult perfectionata dupa re-re-ocuparea Basarabiei in 1944. Dealtfel tarii rosii, pe cand erau ei doar tarevici (secretari-generali ai PC al RSS Moldovenesti), se antrenasera, de pe tronul de la Chisinau, pe spinarea românilor basarabeni – persecutandu-i, infometandu-i, deportandu-i, dislocuindu-i, negandu-le identitatea, alta decat a lor, ocupantii: un porc-de-caine ca Hrusciov, un caine-de-porc ca Brejnev, un zaharist-din-frageda-copilarie ca Cernenko, un crocodil kaghebist numit: Andropov, «pacificator» al Ungurilor, in 1956… - toti acestia au fost mai intai «guvernatori» la Chisinau.
(Cum se va fi facand ca primii erau si Ucraineni? Doar Ucrainenii se declarasera totdeauna nu doar antirusi, ci: anticomunisti, nu?)

(Sursa fragmentului: Paul Goma, Saptamana Rosie, capitolul «O harta de cuvinte – capitol «imprumutat» din romanul Basarabia», varianta 2008)

(Foto: www.moldova.md)

Citește mai departe...

Top 10 trădări din istoria României

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători şi trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul şi până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presarată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei şi soarta românilor.

Prăbuşirea celui mai mare rege dac: Burebista

În vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. În urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la Argedava - a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Munţii Balcani, Marea Neagră şi Nistru. Până şi împărtul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac şi, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă - asasinat, după cum se ştie, în urma unui complot - înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.

Şi, la puţin timp după aceea, tot unei conspiraţii i-a căzut victimă şi Burebista. Nobilii nemulţumiţi de puterea şi autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariţia lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăţi pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista şi le-au împărţit între ei.

Vlad Ţepeş: trădat de propriul său frate

Vlad Ţepes a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Şi-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulţi pretendenţi care voiau să-i ia domnia şi a băgat spaima atât în susţinătorii acestora, cât şi în turci. După căţiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut şi a macelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească - aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube şi după celebra incursiune nocturnă a lui Ţepeş în tabăra turcească, şi ea soldată cu mulţi morţi din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Ţepeş) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei şi mai mulţi boieri au trecut de partea lui, speriaţi, pesemne, de firea aprigă a lui Ţepeş şi dornici să aibă un domn mai uşor de manipulat. Ţepeş s-a retras în Ardeal (în 1462), aşteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deşi acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Ţepeş (probabil saşi din Braşov, cu care Ţepeş avusese, cu câţiva ani în urmă, nişte conflicte datorate faptului că braşovenii sprijiniseră câţiva pretendenţi care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Ţepeş a executat mai mulţi saşi şi a atacat Brasovul şi câteva sate săşeşti).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, consideră istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Ţepeş, scrisori din care rezultă că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea şi să-l ajute, apoi, să cucerească şi Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informaţii şi, în loc de a-l ajuta pe Vlad Ţepeş să-şi recapete tronul uzurpat, l-a bagat la închisoare, la Buda, unde Ţepeş a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 şi-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Asasinat de cei care ar fi trebuit să-l apere: Radu de la Afumaţi

Radu de la Afumaţi a domnit în Ţara Românească între 1522 şi 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că ţara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroşi pretendenţi îşi disputau tronul şi, după cum balanţa norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puţină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnaţi şi înlocuiţi. Timp de căţiva ani, Radu de la Afumaţi a reuşit, de fiecare dată, să-şi doboare rivalii, astfel ca, în această perioadă, stăpânirea asupra Ţării Româneşti i-a aparţinut în cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, iniţial, se opusese turcilor, el a înţeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porţi otomane. Susţinut de turci şi de neamul Craioveştilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.

Şi aici i se încheie povestea - şi totodată viaţa. Tragicul său sfârşit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm: "Recunoscut de turci şi sprijinit de Craioveşti, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă a unui complot ticălos. Spre sfârşitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulţumiţi probabil de influenţa puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea şi, nerespectând nici lăcaşul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuţa de pe dealul Cetăţuii, sub ochii îngroziţi ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă - unică prin imprejurările ei în istoria noastră - în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumină cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme."

Trădat de boieri: Petru Rareş

Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 şi 1541-1546, Petru Rareş, fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepţi, trebuie să recunoaştem că Petru Rareş însuşi, extrem de ambiţios, măcinat de dorinţa de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment. În 1538, Petru Rareş a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari şi poloni. Iniţial, soarta i-a fost favorabilă domnitorului. I-a înfrânt pe tătari la Ştefăneşti şi a încheiat un armistiţiu cu polonii, cărora le-a înapoiat regiunea Pocuţia (care făcea obiectul unor neînţelegeri rămase nesoluţionate de multă vreme, între moldoveni şi poloni; Petru Rareş o ocupase în 1530).

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul şi care luase aspectul unei expediţii de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor şi asta l-a facut să piardă domnia. Boierii, poate nemulţumiţi de firea dificilă a voievodului, poate temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte şi s-au închinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Ştefan Lăcustă) şi a smuls Moldovei două bucăţi zdravene din teritoriu - Tighina şi Bugeacul. Petru Rareş a fost nevoit să fugă şi, după multe peripeţii, a reuşit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal. În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol să-şi pledeze cauza şi împărţise daruri imense, şi-a recăpătat tronul. După încă vreo câţiva ani de încercări războinice (încercase să cucerească iarăşi Ardealul), soldate însă cu eşecuri, ambiţiosul voievod s-a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Vodă Viteazul

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Voda cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmând că era foarte îndrazneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler. Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Voda a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572 - unde se obţinea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinereţe, când făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătita drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situaţia politică era de aşa natură, încât voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decât cazacii zaporojeni - o populaţie din zona Nistrului - care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit războiul împotriva turcilor. După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspaimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuita din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcălabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să-i impiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea târziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare. Pe baza acestor informaţii false, - în lipsa altora mai exacte - Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Obluciţa, "lângă iezerul Cahulului". Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, "Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, pleca steagurile şi, punând cuşmele în vârful sulitelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului" (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, în satul Roşcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atat Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cât şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriţi.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta şi palpitanta carieră voievodală a acestui prinţ neobişnuit, apariţie însolită în galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfârşit cu o încercare de fugă. De scăpat a scăpat cu viaţă, pentru moment, dar trădarea însoţitorilor săi - propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere - i-a retezat şansele de a recăpăta domnia. Instalat pe tronul Ţării Româneşti în 1583, după ce câştigase "cursa" pentru domnie învingându-şi potrivnicul - pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel şi-a început "mandatul" sub auspicii bune. Şi-a aşezat curtea la Târgovişte, a investit în îmbunătăţiri edilitare şi înfrumuseţări arhitecturale ale oraşului, a adus cu el un suflu de Renaştere occidentală şi totul părea să prevestească o epocă de linişte şi progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care îşi cumpărase tronul l-au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepţiile sale moderne, occidentale şi tradiţionalismul boierilor autohtoni l-au făcut să intre în conflict cu aceştia.

În 1585 - după mai puţin doi ani de domnie -, aflând că urma să fie măzilit, Petru Cercel şi-a adunat averea strânsă şi a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceştia i-au furat bogăţiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat şi închis. Câţiva ani mai târziu, după ce evadase din închisoare, a "candidat" din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiţia în favoarea fostului sâu inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambiţioasa lui mamă, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima măzilire, pentru a scăpa cu viaţă, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul şi temutul voievod al celor trei ţări româneşti

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei trei ţări româneşti, iar această izbândă îl făcuse pe cât de celebru, pe atât de respectat în Europa. Cu atât mai tragică pare prăbuşirea sa, cu cât a venit foarte curând după acest moment de glorie. După opinia istoricului Constantin C. Giurescu, "Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni şi înţelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, duşmănia polonilor."

În 1601, după mai multe neînţelegeri şi reconcilieri - de formă - cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeşii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Şi, aici, Mihai Viteazul a fost prins - şi a devenit victimă - în jocul de interese al marilor puteri şi al reprezentanţilor acestora. Iată cum s-au succedat evenimentele, după descrierea istoricilor:

"La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraş, spre a-şi vedea soţia şi copiii. Această despărţire însemna însă pentru domnul nostru libertatea de initiaţivă. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi valoni, aceştia din urmă comandaţi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Aşa se şi întâmpla. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: "eşti prins". Mihai rosti un singur cuvânt: "ba", şi dădu să pună mâna pe sabie. În aceeaşi clipă însă, un valon îl împuşca, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele".

Şi astfel, printr-un asasinat mârşav, s-a incheiat scurta şi glorioasa cariera de domn şi cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuşi, în urmă, o imensă speranţă: aceea că unirea celor trei ţări româneşti e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănita şi de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie şi tragica prăbuşire a lui Constantin Brâncoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârşit în chip groaznic, cu măzilirea, torturarea şi ucidera domnitorului de către turci - care, totuşi, îi făgăduiseră domnia pe viaţă - şi aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu puţine lupte, datorită, în cea mai mare parte, diplomaţiei sale graţie căreia a reuşit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretenţiile turcilor - cei de care depindea menţinerea lui pe tron - şi interesele Apusului creştin, care dorea să-şi extindă influenţa spre Răsărit.

Jonglând abil cu relaţiile diplomatice cu toate marile puteri care îi ameninţau ţara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând şi relaţiile cu vestul, Brâncoveanu a reuşit să menţină Ţara Românească într-o stare de stabilitate politică remarcabilă.

După 1699, când turcii, mulţumiţi de acestă stare de lucruri şi de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viaţă - un privilegiu rar - părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate şi lăcaşe de cult, a putut sprijini artele, învăţământul şi ştiinţele şi şi-a putut creşte copiii în linişte. Dar toate acestea s-au sfârşit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiţi cu domnitorul au săvârşit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără ştirea şi permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruşi în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceştia din urmă şi îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredinţă faţă de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ştefan, a uneltit la Poartă, ţesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputaţie proastă în ochii turcilor. Iar aceştia, deşi îi dăduseră domuia "pe viaţă", n-au ezitat să-şi încalce promisiunea: l-au măzilit, ispitiţi pesemne şi de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârsta de 60 de ani, şi cei patru fii ai săi au fost aduşi la Stambul şi închişi. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogăţiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuţia celor patru fii. I-a urmat la tron Ştefan Cantacuzino, aşa cum dorise (şi uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeaşi pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniţă la Constantinopol, împreună cu tatăl sau foarte bătrân."

Trădaţi pentru răsplată: Horea, Cloşca şi Crişan

Începuta în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, mişcare cu caracter naţional şi social, iscată ca o reacţie a iobagilor români din Ardeal, disperaţi de situaţia lor economică şi socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an, când cei trei conducători au fost prinşi şi executaţi. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuşi, susţinuţi de majoritatea oamenilor din popor - conştienţi de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturaţi de autorităţile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit căţiva ţărani care, ispitiţi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunşi, în vreme ce preoţii români care se aliaseră mişcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poata duce din nou - pentru a cincea oară - la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în faţa împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, căţiva ţărani s-au apropiat de Horea şi Cloşca - aceştia stăteau ascunşi într-o colibă de crengi, în codrul Scorăgetului, din Munţii Gilaului - şi, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiţi în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat şi apoi i-au predat autorităţilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, şi Crişan. A urmat judecata, apoi execuţia lui Horea şi a lui Cloşca printr-o pedeapsa extrem de crudă - tragerea pe roată. Trupul lui Crisan, care se sinucisese în închisoare, a fost zdrobit în acelaşi fel. Şi totuşi, sacrificiul lor n-a fost zădarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, deşi înfrântă, va aduce totuşi, măcar în parte, schimbările pe care le-a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august şi promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desfiinţată iobăgia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit să şi-l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea revoluţiei conduse de el, în 1821, s-au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriştii conduşi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizaţie europeană dedicată eliberării creştinilor - şi îndeosebi a grecilor - de sub stăpânirea otomană - a avut filiale în multe ţări ale Europei, iar în Ţara Românească influenţa ei s-a manifetstat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind să contribuie la eliberarea Valahiei de sub apăsătoarea vasalitate faţă de Înalta Poartă otomană şi să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrăţişat idealurile Eteriei şi a încheiat o înţelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mişcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulţumirea populaţiei româneşti. Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti - devenit epitrop general al Eteriei - şi Tudor Vladimirescu, conducătorul mişcării în Ţara Românească, prevedea că Ipsilanti - după ce trecuse prin Moldova şi Muntenia - să iasă din ţară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacţie dură şi o intervenţie armată din partea turcilor. Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător şi un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin trădare, Tudor Vladimirescu - pe care poporul îl numea deja "domnul Tudor", - a fost ridicat de la Goleşti şi apoi asasinat la Târgovişte.

sursa:jurnal.md/descopera.ro

Citește mai departe...