In tot Engadinul nu exista o biserica mai frumoasa si mai ciudata ca "St. Martin" din Zillis. De cum deschizi poarta imensa de stejar nituita cu ghinturi aspre si ascutite, o imagine tulburatoare te tintuieste chiar in prag: nimeni nu se roaga; oamenii stau si privesc nemiscati in niste oglinzi dreptunghiulare, asezate cuminte si rabdator pe genunchi. Cufundati in tacere, admira in luciul lor, imaginea rasfranta a tavanului intesat cu sute de icoane, croite, parca, dupa chipul si asemanarea icoanelor noastre transilvane.
Intr-un colt, un ghid local repeta in soapta, ca o poezie, istoricul bisericii vechi de la anul 830 - ultima amintire a Raetiei latine si a stramosilor retoromani si misterioasa aparitie a unui pictor, pe nume Lopincinus, care, la 1130, a invesmantat tavanul bisericii cu 153 de panouri din lemn de brad, matuite apoi cu un consistent strat de ipsos si var, dupa o reteta proprie, ramasa necunoscuta pana in ziua de azi. Ghidul e mandru si absolut convins ca tavanul de la "St. Martin" nu are egal in lume, ca nicaieri nu vei gasi picturi in culori la fel de intense si originale. (…)
Dar eu il ascult zambind. Originalitatea artistica despre care vorbeste ma face, de fapt, sa ma simt ca acasa. Ma simt ca la biserica si muzeul din Sibiel. (…)
Troite cu nume de Ion, Gheorghe, Ileana
Sunt multe lucruri ciudate, ramase fara explicatie la Zillis. Daca turistii sunt impresionati de frumusetea tavanului pictat, eu ma intreb daca similitudinile dintre credinta romansa si cea ortodoxa sunt intamplatoare.
Cum au patruns intr-o biserica catolica (extrem de elitista si de unitara) niste icoane naive, taranesti? Cum se explica forma ascutita, musatina, a acoperisului de pe clopotnita si asemanarea frapanta cu Putna, cu manastirile noastre bucovinene? Dar frescele exterioare, astazi distruse si acoperite cu var de catre protestanti? Dar traditiile precrestine ale focurilor purificatoare de primavara, ale zilelor interzise lucrului cu lana, cu acul sau cu coasa?
Doctorul in istorie Martin Bunti ne spunea ca, in ciuda consemnarilor riguroase din cronici si registre necrologice pastrate inca de la anul 1000, figura pictorului popular Lopincinus ramane inconjurata de mister. Nu se stie, prin urmare, daca era localnic sau venetic stabilit in Zillis, asa cum nu se stie cu aprobarea carui ierarh a incalcat el canoanele catolice ale picturii.
Important este altceva - regiunea Grisonului (urmasa Retiei stravechi) avea, ca republica independenta, legaturi uimitor de stranse cu Transilvania, documentele consemnand, de pilda, numele marii familii romanse Salis sau al lui Marcelo Scuarcia Lupi, care a emigrat in 1560 la Alba-Iulia si apoi la Cluj, unde a publicat o importanta carte despre izvoarele terapeutice ale Alpilor, devenind apoi prieten si consilier al principelui transilvan Stefan Bathory.
Pare greu de crezut, dar in urma cu 500 de ani, Europa era mai libera si mai putin ingradita de granite ca acum. Se circula enorm in vechime si, nu intamplator, inca de la 1600, se constituise deja o comunitate breslasa puternica de cofetari romansi in Cluj.
Explicatia istoricului Martin Bunti pare elementar de simpla - din totdeauna, romansii i-au simtit pe romani ca pe niste rude apropiate, avand aceeasi latinitate a limbii, acelasi suflet cald, comunicativ si plin de temperament, acelasi imaginar mistic si inclinat spre fabulos: "E cu neputinta sa nu tresari, auzind in romana expresia romansa: "Carnea e buna" sau cuvantul baraca, venit din limba noastra primara, retziana", ne marturiseste dr. Bunti. "Cei 2000 de kilometri care ne despart geografic ne-au apropiat spiritual si sufleteste mai mult decat suntem noi in stare sa acceptam si sa intelegem".
Refugiata in defileul prelung si adancit ce duce la Viamala, biserica din Zillis sta neclintita la poalele Alpilor, ca un imens semn de intrebare.
In afara icoanelor taranesti, orice apropiere cu religia si spatiul romanesc pare fortata si nelalocul ei. Ramane, in schimb, uimirea de a afla ca prima biserica de dinainte de 830 era construita, asemenea sfintelor lacase maramuresene, din lemn imbinat, fara nici un liant metalic; ramane uimirea de a descoperi in cimitirul din spatele bisericii "St. Martin" troite si, alaturi, nume familiare de Ion, Sion, Gheorghe, Florin Cajori sau Ileana Fimian.
E greu de spus prin ce rasuciri sau intamplari istorice au ajuns aceste nume tocmai in Zillis.
(…) Atat cat au mai ramas, pastorii Alpilor urmeaza calendarul aparte al ciobaniei, masurand timpul si sarbatorile de peste an dupa verdele proaspat vopsit al ierbii si mugurii sfiosi ai copacilor, dupa raceala vantului si desisul ploii. Intreband un taran romans cat loc ii lasa lui Dumnezeu in viata lui, primesti ca raspuns doar un tresalt de privire uimita si o exclamatie fara nici un ascunzis: "Dumnezeu e totul. E aerul si respiratia mea. E iarba si mielul abia nascut. In mai, cand plec cu oile la pasune, simt ca ma indrept spre Dumnezeu. Acolo ma asteapta in fiecare an - sus, pe varful cel mai inalt al muntelui".
(…) In viata lor grea si aspra de munteni, romansii nu prea stiu ce este veselia. Aproape ca si-au uitat cantarile din fluier si dansul, iar grelele costume nationale din brocart rosu, plin de dantele, nu le imbraca decat la mari sarbatori locale sau nunti deosebite.
Cu teama si adanc respect, mai pastreaza cateva obiceiuri din vechea Retie: chargiada (un fel de "masurare a laptelui), hom dstrom (arderea piticului de paie), trer schibettas (aprinderea focurilor) si, mai ales, cutumele stravechi legate de cultul mortilor, cum ar fi priveghiul sau deschiderea "ferestrei adormite" (un mic chepeng taiat sub streasina acoperisului), pentru a inlesni plecarea usoara a sufletului spre cele vesnice.
In Engadinul profund, neturistic, pastorii romansi reprezinta o enclava fragila si lesne de asimilat de catre germanii majoritari. Banii si confortul vietii moderne par sa le rapeasca - incet, dar sigur - datinile si credinta, transformandu-i pe nesimtite in niste simpli functionari ai muntelui. Atat cat pot, taranii engadinezi se indarjesc sa fie pana la sfarsitul vietii romansi, refuzand proiectul cantonal de unificare a dialectelor intr-o limba literara comuna, si insista ca, in primii patru ani de scoala, copiii sa invete numai in graiul local: sursilvan, surmiran, puter sau vallader. E o lupta grea si fara mari victorii - o lupta dusa in ascuns de catre intelectuali si mai ales de preoti care, la fiecare slujba duminicala, au grija sa tina predica in toate cele patru dialecte romanse, indemnandu-i pe enoriasi sa nu-si uite originea latina. (…)
Afland ca suntem romani, batranul abate Daniel Schonbachler ne-a intampinat cu zambetul pe buze si bratele larg deschise, ca pe niste frati. Stia multe despre ortodoxia si catolicismul romanesc, pomenind numele monseniorului Petre Gherghel de la Iasi, invitat sa tina conferinte si sa slujeasca in fata credinciosilor romansi. Benedictin de rit oriental, abatele Daniel nu se sfia sa-si arate respectul si admiratia fata de biserica rasariteana. (…)
Ne-au mirat afectiunea deosebita a batranului abate si multimea cunostintelor sale despre istoria si spiritualitatea romaneasca, dar nu am indraznit sa-l tulburam cu uimiri de prisos si intrebari iscoditoare. Intr-un tarziu, am inteles. Poftindu-ne in biblioteca manastirii, parintele ne-a prezentat comoara abatiei - incunabule si cronici pictate de caligrafi anonimi inca de la anul 1000, harti, icoane si aurite obiecte de cult, iar alaturi, asezata la mare cinste, o carte cu versuri de Eminescu, talmacit in romansa...
Sorin Preda
(Sursa: In baza articolului publicat in revista Formula AS, Nr. 688)
Intr-un colt, un ghid local repeta in soapta, ca o poezie, istoricul bisericii vechi de la anul 830 - ultima amintire a Raetiei latine si a stramosilor retoromani si misterioasa aparitie a unui pictor, pe nume Lopincinus, care, la 1130, a invesmantat tavanul bisericii cu 153 de panouri din lemn de brad, matuite apoi cu un consistent strat de ipsos si var, dupa o reteta proprie, ramasa necunoscuta pana in ziua de azi. Ghidul e mandru si absolut convins ca tavanul de la "St. Martin" nu are egal in lume, ca nicaieri nu vei gasi picturi in culori la fel de intense si originale. (…)
Dar eu il ascult zambind. Originalitatea artistica despre care vorbeste ma face, de fapt, sa ma simt ca acasa. Ma simt ca la biserica si muzeul din Sibiel. (…)
Troite cu nume de Ion, Gheorghe, Ileana
Sunt multe lucruri ciudate, ramase fara explicatie la Zillis. Daca turistii sunt impresionati de frumusetea tavanului pictat, eu ma intreb daca similitudinile dintre credinta romansa si cea ortodoxa sunt intamplatoare.
Cum au patruns intr-o biserica catolica (extrem de elitista si de unitara) niste icoane naive, taranesti? Cum se explica forma ascutita, musatina, a acoperisului de pe clopotnita si asemanarea frapanta cu Putna, cu manastirile noastre bucovinene? Dar frescele exterioare, astazi distruse si acoperite cu var de catre protestanti? Dar traditiile precrestine ale focurilor purificatoare de primavara, ale zilelor interzise lucrului cu lana, cu acul sau cu coasa?
Doctorul in istorie Martin Bunti ne spunea ca, in ciuda consemnarilor riguroase din cronici si registre necrologice pastrate inca de la anul 1000, figura pictorului popular Lopincinus ramane inconjurata de mister. Nu se stie, prin urmare, daca era localnic sau venetic stabilit in Zillis, asa cum nu se stie cu aprobarea carui ierarh a incalcat el canoanele catolice ale picturii.
Important este altceva - regiunea Grisonului (urmasa Retiei stravechi) avea, ca republica independenta, legaturi uimitor de stranse cu Transilvania, documentele consemnand, de pilda, numele marii familii romanse Salis sau al lui Marcelo Scuarcia Lupi, care a emigrat in 1560 la Alba-Iulia si apoi la Cluj, unde a publicat o importanta carte despre izvoarele terapeutice ale Alpilor, devenind apoi prieten si consilier al principelui transilvan Stefan Bathory.
Pare greu de crezut, dar in urma cu 500 de ani, Europa era mai libera si mai putin ingradita de granite ca acum. Se circula enorm in vechime si, nu intamplator, inca de la 1600, se constituise deja o comunitate breslasa puternica de cofetari romansi in Cluj.
Explicatia istoricului Martin Bunti pare elementar de simpla - din totdeauna, romansii i-au simtit pe romani ca pe niste rude apropiate, avand aceeasi latinitate a limbii, acelasi suflet cald, comunicativ si plin de temperament, acelasi imaginar mistic si inclinat spre fabulos: "E cu neputinta sa nu tresari, auzind in romana expresia romansa: "Carnea e buna" sau cuvantul baraca, venit din limba noastra primara, retziana", ne marturiseste dr. Bunti. "Cei 2000 de kilometri care ne despart geografic ne-au apropiat spiritual si sufleteste mai mult decat suntem noi in stare sa acceptam si sa intelegem".
Refugiata in defileul prelung si adancit ce duce la Viamala, biserica din Zillis sta neclintita la poalele Alpilor, ca un imens semn de intrebare.
In afara icoanelor taranesti, orice apropiere cu religia si spatiul romanesc pare fortata si nelalocul ei. Ramane, in schimb, uimirea de a afla ca prima biserica de dinainte de 830 era construita, asemenea sfintelor lacase maramuresene, din lemn imbinat, fara nici un liant metalic; ramane uimirea de a descoperi in cimitirul din spatele bisericii "St. Martin" troite si, alaturi, nume familiare de Ion, Sion, Gheorghe, Florin Cajori sau Ileana Fimian.
E greu de spus prin ce rasuciri sau intamplari istorice au ajuns aceste nume tocmai in Zillis.
(…) Atat cat au mai ramas, pastorii Alpilor urmeaza calendarul aparte al ciobaniei, masurand timpul si sarbatorile de peste an dupa verdele proaspat vopsit al ierbii si mugurii sfiosi ai copacilor, dupa raceala vantului si desisul ploii. Intreband un taran romans cat loc ii lasa lui Dumnezeu in viata lui, primesti ca raspuns doar un tresalt de privire uimita si o exclamatie fara nici un ascunzis: "Dumnezeu e totul. E aerul si respiratia mea. E iarba si mielul abia nascut. In mai, cand plec cu oile la pasune, simt ca ma indrept spre Dumnezeu. Acolo ma asteapta in fiecare an - sus, pe varful cel mai inalt al muntelui".
(…) In viata lor grea si aspra de munteni, romansii nu prea stiu ce este veselia. Aproape ca si-au uitat cantarile din fluier si dansul, iar grelele costume nationale din brocart rosu, plin de dantele, nu le imbraca decat la mari sarbatori locale sau nunti deosebite.
Cu teama si adanc respect, mai pastreaza cateva obiceiuri din vechea Retie: chargiada (un fel de "masurare a laptelui), hom dstrom (arderea piticului de paie), trer schibettas (aprinderea focurilor) si, mai ales, cutumele stravechi legate de cultul mortilor, cum ar fi priveghiul sau deschiderea "ferestrei adormite" (un mic chepeng taiat sub streasina acoperisului), pentru a inlesni plecarea usoara a sufletului spre cele vesnice.
In Engadinul profund, neturistic, pastorii romansi reprezinta o enclava fragila si lesne de asimilat de catre germanii majoritari. Banii si confortul vietii moderne par sa le rapeasca - incet, dar sigur - datinile si credinta, transformandu-i pe nesimtite in niste simpli functionari ai muntelui. Atat cat pot, taranii engadinezi se indarjesc sa fie pana la sfarsitul vietii romansi, refuzand proiectul cantonal de unificare a dialectelor intr-o limba literara comuna, si insista ca, in primii patru ani de scoala, copiii sa invete numai in graiul local: sursilvan, surmiran, puter sau vallader. E o lupta grea si fara mari victorii - o lupta dusa in ascuns de catre intelectuali si mai ales de preoti care, la fiecare slujba duminicala, au grija sa tina predica in toate cele patru dialecte romanse, indemnandu-i pe enoriasi sa nu-si uite originea latina. (…)
Afland ca suntem romani, batranul abate Daniel Schonbachler ne-a intampinat cu zambetul pe buze si bratele larg deschise, ca pe niste frati. Stia multe despre ortodoxia si catolicismul romanesc, pomenind numele monseniorului Petre Gherghel de la Iasi, invitat sa tina conferinte si sa slujeasca in fata credinciosilor romansi. Benedictin de rit oriental, abatele Daniel nu se sfia sa-si arate respectul si admiratia fata de biserica rasariteana. (…)
Ne-au mirat afectiunea deosebita a batranului abate si multimea cunostintelor sale despre istoria si spiritualitatea romaneasca, dar nu am indraznit sa-l tulburam cu uimiri de prisos si intrebari iscoditoare. Intr-un tarziu, am inteles. Poftindu-ne in biblioteca manastirii, parintele ne-a prezentat comoara abatiei - incunabule si cronici pictate de caligrafi anonimi inca de la anul 1000, harti, icoane si aurite obiecte de cult, iar alaturi, asezata la mare cinste, o carte cu versuri de Eminescu, talmacit in romansa...
Sorin Preda
(Sursa: In baza articolului publicat in revista Formula AS, Nr. 688)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: