Cioburciu (pana la inceputul sec. al XIX-lea)

Localitatea Cioburciu a aparut pe locul unde din cele mai vechi timpuri treceau cai comerciale de importanta internationala.

Dupa ce otomanii au cucerit Cetatea Alba si Chilia, in 1484, situatia populatiei romanesti din sud-estul Moldovei (de altfel, ca si a tarii intregi) s-a complicat foarte mult. In 1486, a fost incheiata pacea moldo-otomana. Frontiera dintre circumscriptia Cetatii Albe, ocupata de Poarta, si restul Tarii Moldovei a fost stabilita mai la nord de Palanca. Ramasa fara doua cetati importante (Cetatea Alba si Palanca) acest colt de tara devine vulnerabil la atacurile jefuitoare din partea turcilor si tatarilor.

In atare conditii dificile, Stefan cel Mare a intreprins masurile de rigoare in vederea contracararii pericolului care venea din directia gurii Nistrului. Din locuitorii satelor de pe cursul inferior al Nistrului marele domnitor a format cete inarmate, pe care le-a subordonat unui parcalab. Resedinta lui, potrivit unor surse istorice de mai tarziu, se afla la Cioburciu, localitate asezata in apropierea unui cot al Nistrului, care ingusta substantial distanta dintre acest fluviu si stepa arida. Astfel, aceasta localitate intarita cu oameni adunati la timp din satele vecine devenea o piedica serioasa in calea turcilor si tatarilor, care eventual puteau sa apara din directia Cetatii Albe.

Stabilirea unor organe administartive la Cioburciu atragea noi doritori de a se stramuta in aceasta localitate. Aici se asezau cu traiul chiar si strainii. Potrivit relatarilor unor calatori straini de mai tarziu, locuitorii maghiari din aceasta localitate s-ar fi asezat la Cioburciu pe timpul lui Vladislav (regele Ungariei, 1490-1516). Prin urmare, parcalabia de la Cioburciu a fost organizata de Stefan cel Mare in scurt timp dupa caderea Cetatii Albe, iar ungurii in aceasta localitate au inceput sa soseasca odata cu stabilirea temporara a suzeranitatii ungare (1489) in Moldova.

In documente numele parcalabilor de Cioburciu apar pe timpul lui Petru Rares. In actul acestui domn din 8 aprilie 1528 este mentionata «Sluga noastra Fatul, parcalab de Cioburciu». Desi parcalabul de Cioburciu nu se numara printre boierii din sfatul domnesc (cum erau cei de la Cetatea Alba, Hotin, Neamt si Cetatea Noua), nu orice putea ocupa aceasta functie. (Spre exemplu, Fatul era feciorul lui Costea posadnic, si nepotul de frate (ori de sora) al lui Toader posadnic.)

Peste cativa ani este numit un nou parcalab. Acesta, probabil, s-a evidentiat mai mult decat predecesorul sau, deoarece in actul din 22 martie 1535 Petru Rares tine sa mentioneze: «Ca aceasta adevarata sluga a noastra credincioasa, Tomsa parcalab de Cioburciu, de-a slujit noua, drept si credincios». (In acea perioada, in lupta pentru intarirea puterii centrale, domnii se sprijineau pe boierii mici si mijlocii.) «De aceea noi vazand slujba lui drept credincioasa catre noi, l-am miluit pe dansul cu mila noastra deosebita si i-am dat lui de la noi, in tara noastra a Moldovei, un loc din pustie, pe Botna, intre Dobre si Oale, unde este Chisinaul Mare (Causeni – n.n.), sa-si intemeieze sat si sa-i fie lui de la noi uric, cu tot venitul si copiilor lui si nepotilor lui…» (adica, in proprietate deplina cu dreptul de a infiinta un sat si a-l lasa ca mostenire).

Stabilirea unor institutii administrative, cresterea rapida a populatiei la Cioburciu a contribuit la schimbarea statutului localitatii. Asezarea apare ca targ pe harta calatorului sas G. Reicherstorffer din Transilvania, care pe timpul primei domnii a lui Petru Rares (1527-1538) a vizitat Moldova de doua ori. Cioburciu era reprezentat pe harta, ca si Tighina, prin doua turnuri si numit «Tubareza».

Imediat dupa aceasta localitatile de pe cursul inferior al Nistrului au trecut printr-o noua incercare. In urma campaniei lui Suleyman I din 1538, Poarta a rupt din trupul tarii un teritoriu destul de mare. Insa, venind in februarie 1541 a doua oara la tronul Moldovei si marind cuantumul tributului anual platit otomanilor, Petru Rares a reusit sa intoarca tarii o parte din pamantul acaparat de sultan cu trei ani mai inainte impreuna cu 35 sate romanesti. Intr-o cronica rusa e mentionat ca «pentru 30 000 galbeni si tributul anual sultanul i-a reintors domnia cu doua parti din Moldova, luand-o pe a treia». Probabil, cea de a doua parte ar fi fost teritoriul luat de Suleyman si reintors partial Moldovei (in perioada dintre februarie 1541 si septembrie 1542). Printre localitatile reintoarse moldovei era si Cioburciul, impreuna cu alte localitati din jurul lui. Un timp, in jurul lor, intre autoritatile locale molodvenesti si otomane mai apareau conflicte.

Autoritatile otomane-locale s-au purtat crunt cu locuitorii unor sate retrocedate Moldovei. In firmanul lui Suleyman din 19 mai 1552 e mentionat: «satele aflate in litigiu sunt, de fapt, 35 sate. S-a constatat ca dupa ce s-a plecat la expeditia imperiala, 14 sate dintre cele amintite au fost daramate, iar locuitorii scosi din casele lor prin umilinta si inselaciune, unele case fiind-le arse, unora taindu-li-se copacii, unele mori fiindu-le jefuite, ca li s-au daramat morile, hambarele si grajdurile… Haidar bei (sangeacbeiul de Silistra – n.n.) trimitandu-l pe voievodul Durmus cand au venit, au faptuit aceste salnicii. Si unele familii din satele daramate, adunandu-se din nou, formandu-se 4-5 sate, acum in hotarul aflat in litigiu s-au gasit asezate 26 sate». Astfel, din cauza comportamentului dur al autoritatilor otomane, o parte din populatia locala din teritoriul ocupat de otomani s-a mutat cu traiul in locuri mai ferite de pericol extern.

Retrocedat Moldovei, Cioburciul in continuare se prezenta ca o localitate urbana. In scrisoarea starostelui polon Nicolai Sienyawski din 24 august 1551 e mentionat «civitaten ciubureza», iar intr-un document din 7 iunie 1562 – «oppido Chieberche ad fluvium Nester». Despre existenta acestui oras se stia si in Rusia. Pe o harta insotita de un comentariu, reeditata in aceasta tara de vreo cateva ori, e mentionat: «Iar mai jos (de Tighina – n.n.) 20 verste (este – n.n.) orasul (gorod) Tubarcea».

Populatia orasului continua sa creasca atat pe cale naturale cat si din cauza unui nou flux de migranti, inclusiv alogeni. Inca pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) unii maghiari husiti s-au asezat in Moldova. Cu prioritate in secolul al XVI-lea reformatia se resimte chiar si in asa tari catolice ca Polonia si Ungaria. Insa aici catolicismul s-a dovedit a fi mai puternic decat reformatia. In a doua jumatate a aceluiasi secol biserica catolica a trecut la ofensiva, reintorcand in randurile ei nu numai pe husitii din Polonia, Ungaria si Transilvania, dar si pe cei din Moldova.

Potrivit relatarilor lui George Visari, secretarul episcopului catolic din Camenita, ungurii husiti din orasele Husi si Roman, cu satele vecine, circa 2 000 de suflete, au fost intorsi in catolicism. Aceasta s-a produs sub presiunea exercitata in exclusivitate de catre episcopatul catolic, si nicidecum de autoritatile de stat ale Moldovei. Probabil, in atare conditii, o parte din husitii de la Husi si Roman, nedorind sa revina la catolicism, s-au mutat cu traiul la Cioburciu si unele localitati vecine, care pe atunci se aflau tot sub stapanirea Moldovei; dar mai departe de clerul catolic, in frunte cu episcopul de Bacau, intrasingent fata de erezii.

Desi Cioburciul n-a devenit centru judetean (el nu-i mentionat printre tinuturile enumerate in cronica moldo-polona alcatuita in 1566), aceasta localitate continua sa fie resedinta unui parcalab, care executa despozitiile puterii cetrale. La 13 august 1589 domnitorul Petru Schiopul ordona pracalabului de Cioburciu sa faca o cercetare la fata locului.

In afara de aparatul parcalabiei, ca representant al puterii centrale la Cioburciu, mai activa si o conducere urbana de autoadministrare locala. La 6 ianuarie 1592 domnitorul Aron Tiranul se adresa in probleme de administrare locala catre «parcalab si hotnogii de la Cioburciu». (Hotnogii rezolvau probleme de ordin economic si social care tineau in exclusivitate de locuitorii si institutiile administrative ale urbei.)

In perioada vizata, parcalabul de la Cioburciu era responsabil de securitatea populatiei romanesti amenintata de atacurile turcilor de la Cetatea Alba. In acelasi timp, parcalabia de la Cioburciu ori Lapusna trebuia sa organizeze apararea populatiei locale pe raul Botna. La acest hotar aveau loc diferente moldo-otomane si parcalabul era dator sa vina in ajutor populatiei locale. Acest fapt a fost consemnat in toponime. In firmanul lui Selim al II-lea din 22 martie 1568, in care sunt mentionate hotarele circumscriptiei Tighina, e pomenita si Fantana Parcalabului. Tot aici e mentionata si Copanca in supunerea beiului de la Tighina. Insa, ulterior, in urma insistentei populatiei de la hotar, Copanca a fost retrocedata Moldovei.

In microtoponimia Cioburciului se afla si un loc numit Palanca. In trecut acest termen desemna un val de pamant cu un gard din barne, care servea drept scut de aparare contra invadatorilor. Insa, pana in prezent, nu a fost descoperit nici un document in care s-ar fi consemnat existenta la Cioburciu a unei fortificatii.

In 1595 hanul din Crimeea, sustinut de otomani, a rupt din trupul Moldovei cateva sate romanesti de pe litoralul nistrean cu centrul la Cioburciu. Ele au inceput sa fie administrate de un aga tataresc. Aceasta reiese din relatarile solului polonez L. Pasecinski din 1601. «Atunci el a trecut prin satele moldovenesti, pe care le tine (hanul – n.n.) tataresc si pe care le guverneaza in numele lui Nasil aga». In anul urmator, din Iasi pana la Cioburciu, acelasi sol este insotit de parcalabii Avram si Durac (probabil, de Lapusna) ai domnitorului Ieremia Movila. Tot acest sol polonez numeste Cioburciu oras. La intoarecere solul polonez face acelasi drum in sens invers, lasand si unele repere ale itinerarului. Venind cu o corabie, el soseste la «22 iulie la Cetatea Alba, la 23 – in drum pana la Cioburciu, 24 – pe camp noaptea, 25 – Lapusna, 26 – Tutora, 27 - Iasi».

In 1630, este incheiat tratatul moldo-polon, conform prevederilor caruia, Poarta se obliga sa-i tina in frau pe tatarii din Crimeea, de langa Chilia, Cetatea Alba, din Bugeac, si «ceata Iurtatan ce se afla in Cioburciu». Prin urmare, la o data anterioara Cioburciu impreuna cu satele romanesti din apropiere iarasi au fost ocupate de tatari, iar pe mosia acestor localitati s-au asezat «iurthanii», adica supusii hanului. Tot ei au ocupat si campia vecina, care inca se afla sub jurisdictia Moldovei. Acest colt de tara (Bugeac avand semnificatia de «colt») constituia un unghi aproape drept cu laturile pe hotarele circumscriptiei Cioburciu (la est) si a Cetatii Albe ori poate a Marii Negre (la sud).

In 1631, insa, pentru a diminua disensiunile dintre nomazi si vecinii lor «iurthanii din Bugeac si Cioburciu», nogaii au fost intorsi de catre Poarta la locul lor de trai in stanga Niprului. Asemenea pendulari ale nogailor s-au mai repetat pana in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, cand au survenit schimabari in politica Portii fata de problema sud-estului Moldovei.

Cioburciul continua sa fie o localitate de tip urban cu o componenta etnica diversa. Trecand in 1639 prin localitatile de pe cursul inferior al Nistrului, calatorul italian Nicolo Barsi relateaza ca pe langa un numar considerabil de romani la Cioburciu mai erau si vreo «treizeci de case de unguri catolici», cu o biserica noua. Despre husiti – nici un cuvant. Prin urmare, la acea data contrareformatia catolica ajunsese si in Bugeac. Ungurii husiti trecusera la catolicism, iar serviciul divin se efectua in biserica recent construita.

Si episcopul Bandini, care in 1646 a trecut pe la Cioburciu, relateaza ca locuitorii lui erau «unguri si romani». Numarul ungurilor, inclusiv al copiilor, se ridica la 200 persoane. Ei puteau sa se deplaseze liber in orice parte din «Tartaria (asa era numit Hanatul din Crimeea in documentele Europei Occidentale – n.n) si Turcia». Aceasta situatie, desigur, ii favoriza pe negustorii de la Cioburciu, care, pentru a face comert, aveau nevoie sa se deplaseze in diferite regiuni ale Imperiului Otoman si Hanatul din Crimeea.

Din relatarile lui Bandini se poate conchide ca autoritatile turco-tatare jucau abil pe disensiunile dintre reprezentantii diferitor confesiuni pentru a-i tine mai usor in supunere. Bandini sustine ca romanii, adica bastinasii majoritai din localitate, isi aveau biserica lor. Insa preotul ortodox nu avea dreptul sa utilizeze clopotul in aceasta biserica. «Numai ungurilor le era ingaduit sa se foloseasca de clopot». Astfel, in perioada de instaurare a dominatiei tatare in regiune, autoritatile turco-tatare contau pe minoritatea maghiara, care se bucura de inlesniri in domeniul profesarii religiei lor, iar patura comerciala – si de o deplasare libera in interes de negot.

Dar si sub stapanirea tatara locuitorii din Cioburciu continuau sa joace un rol important in mentinerea unei circulatii intense pe cunoscutul drum de importanta internationala. Ajuns in localitatile mentionate, calatorul era deservit cu toate cele necesare. La Cioburciu produse alimentare erau destule. Aceasta se vede si din insemnarile diplomatului suedez I. Mayer. «La 17 (mai 1651 – n.n.), la Cioburciu am cumparat la pranz patru crapi de marime mijlocie, pretuiti impreuna cat unul mare (adica, ieftin)…». Dupa ce a iesit din aceasta localitate in camp, diplomatul suedez s-a intalnit «cu o straja moldoveneasca, car pazea hotarul tarii».

O descriere mai ampla a localitatii o intalnim la Evlia Celebi, care in 1657 a trecut prin satele de pe litoralul nistrean. «Mergand de-a lungul Nistrului, … am sosit in targul Cioburciu», scrie calatorul turc. Aici, intr-o vale mai la sud de vatra actuala a satului, se afla o piata, unde se efectuau operatiile de comert, numita astazi «Valea Targului». «O data pe saptamana are aici loc un mare bazar».

Totusi, localitatea avea cu prioritate un caracter rustic, cu atat mai mult ca in apropierea ei nomazii isi aveau salasele lor. «Acesta este un sat infloritor de tatari, si de valahi. Dar fiindca se afla la marginea Nistrului, se gasesc multe vii si gradini». Tot Evlia Celebi mentiona ca, atunci, Cioburciul se afla sub guvernarea «agai de tarmuri», adica de pe malul Nistrului.

In urma acceptarii de catre Poarta a stabilirii nogailor Or-Mehmed oglu in regiune, numarul nomazilor pe teriroriul romanesc s-a dublat. In 1651 I. Mayer, intorcandu-se din Crimeea pe la Cioburciu si Lapausna in lungul Valului Traian de Sus, a intalnit sate romanesti ruinate de catre tatari.

Capatand noi pamanturi pe contul Moldovei, nogaii s-au deplasat spre nord-vest, parasind vetrele si hotarele localitatilor romanesti de langa Nistru. In sursele ulterioare, la Cioburciu nu mai intalnim mentiuni ca in aceasta localitate ar fi locuit tatari. In hotarul localitatii s-au pastrat doar unele toponime turanice: Adana, Valea Turcului, dealul Pasa, care ar putea fi legate de dominatia turco-tatara in general. Insa, luptele, care incepand cu anul 1651, timp de cateva decenii, s-au dus pe teritoriul Moldovei, au inrautatit mult conditiile de viata a populatiei tarii.

In aceasta perioada s-a marit si numarul alogenilor de la Cioburciu. Daca Nicolo Barsi in 1639 scria despre «30 case de unguri», apoi in 1670, potrivit relatarilor misionarului Giovani Battista, in localitate puteau fi «la 50 case de catolici». Se poate observa ca acesti catolici de origine ungara traiau cu prioritate in familii mari cu doua-trei generatii si numarau nu cate 5 suflete, cum era obisnuit in evul mediu, ci mai multe. Potrivit relatarilor lui Barsi si Bandini, la 30 case unguresti din Cioburciu reveneau circa 200 persoane (in medie – 6,6 suflete).

In perioada respectiva, alaturi de biserica ortodoxa a romanilor, se mai afla si o cladire de cult catolic. Scriind despre Cioburciu, Giovani Batista mentioneaza: «Este acolo o biserica cu toate obiectele de cult, cu potir si cruce de argint». Vito Peluzzi precizeaza ca la 1671 biserica catolica de la Cioburciu era «din lemn» si avea si un clopot. Giovani Battista mai adauga ca in toate localitatile romanesti, unde locuiau catolici, se afla cate «o locuinta proprie pentru preot si pentru cantar». Preotii catolici de la Cioburciu erau supusi episcopului cu resedinta la Bacau.

Preotii catolici nu se grabeau, insa, sa ocupe locurile de paroh in localitatile supuse autoritatilor turco-tatare. In 1671 Vito Piluzi mentiona ca la Cioburciu «timp de 6 ani credinciosii nu au avut preot». Unii din acesti preoti se impotriveau categoric sa devina preoti la Cioburciu, ca de altfel si in alte parti. Acelasi Vito Piluzzi la 1680 mentiona ca un oarecare Valentin Barcuta (dupa nume pare sa fi fost de origine romana, dar catolicizat) nu dorea sa mearga la bisericile ce duceau lipsa de preoti, la Faraoni, Barlad si Cioburciu, «si mi-a spus ca daca nu poate sa stea la Iasi, sau «nella patria», el vrea sa se intoarca in Polonia».

Cauze erau multe. Ca si pe teritoriul carmuit de domnitor, populatia locala suferea din cauza luptelor care se dadeau in apropierea satelor romanesti. Cronicarul turc Fandaclali Mehmed aga relateaza ca in septembrie 1673 o armata otomana sa afla in preajma Cioburciului pentru a-i pedepsi pe cazacii care pricinuiau daune materiale populatiei locale: «Pentru ca raufacatorii cazaci sa nu treaca in partile Akkermanului si sa nu provoace pagube tarilor islamice (adica, supuse Portii – n.n.), beiul sangeacului de Avlonia, Iusuf pasa, a fost insarcinat cu paza Benderului, dandu-i-se un numar oarecare de ieniceri… A sosit vestea ca acestia, mergand, in timpul ce pazeau trecatoarea Cioplage (Coiburciu – n.n.), au fost atacati de un numar de cazaci… si, dupa lupte mari, ostasii islamului au iesit biruitori». Probabil, de la acest demnitar otoman si provine un mic toponim din apropierea localitatii – Dealul Pasei.

La 15 iunie 1682 misionarul Antonio Angelini raporta congregatiei ca la Cioburciu: «… tatarii sunt stapani, ai nostri nu pot tine sau poseda cai, si pentru ca sunt neincetat molestati cu prilejul incursiunilor ce se fac si brutalizati necontenit, preotul trebuie sa umble pe jos sub o haina de imprumut (adica, fara reasa, care incita pe turcii si tatarii musulmani – n.n.) si cum nu e ajutat chiar cu nimic, se cauta ca el sa fie ajutat cu un subsidiu. (E nevoie, deci) de cel putin 40 de scuzi ca subsidiu, anual, caci nu se poate locui acolo, si, cand se duce preotul, trebuie sa ia cu sine si servitori de teama talharilor si tatarilor».

In afara de aceasta, s-a schimbat si situatia localitatii in raport cu satele din imprejurimi. Dupa stabilirea «hotarului lui Halil-pasa», au survenit unele schimbari in reteaua de comunicatii in regiune. Din cauza nogailor, care se deplaseaza spre nord-vest, drumul de-a lungul Botnei a devenit mai putin preferabil decat cel din Valea Bacului. S-a intensificat traficul de pe linia Tighina-Smil. In legatura cu aceste modificari, satele Chisinau si Causeni au devenit localitati urbane, iar targurile Lapusna si Cioburciu – localitati rurale. Daca in 1670 Francesco-Maria Spera numeste Cioburciu targ, apoi in documentele ulterioare o astfel de calificare nu se mai intalneste. O parte din locuitorii Cioburciului, in primul rand, din mediul negustorilor, se mutau cu traiul in targurile nou-formate. Deja in 1670 la Chisinau, devenit targ, potrivit relatarilor lui Giovani Battista, «se afla 15 case de catolici».

In raporturile din 1682 adresate congregatiei, misionarii scriau despre saracia preotilor catolici din Cioburciu. Intr-un raport din Bacau, adresat la 10 iunie 1682 cardinalului congregatiei, e mentionat: «In Cioburciu sunt destui catolici. Preotul nu se poate intretine». In raportul sau din 12 iunie 1682 Antonio Anghelini e si mai explicit: «Cioburciu, la granita cu tatarii, case de catolici 40 (adica, cu 10 mai putin decat in 1670 – n.n.), biserica e fara obiecte de cult, preotul trebuie sa aiba toate cele necesare… Locurile (casele parasite de cele 10 familii – n.n.) sunt pustii, nu este vin, oamenii traiesc doar din mei si hrisca…». Prin urmare, in 10-15 ani, din Cioburciu au plecat cei mai instariti oameni, care practicau comertul, cultivau vita de vie (mentionata in 1657 de catre Evlia Celebi). In localitate au ramas doar cei care semanau, in primul rand, mei, adica, cu prioritate culturi de camp.

Pe la inceputul secolului al XVIII statutul localitatii a fost definitiv stabilit. Cioburciu este numit sat in insemnarile calatorilor unguri Michali Bay si Gaspar Papay, care in martie 1705 au trecut prin localitatile din lungul Nistrului. Ei mentionau ca, alaturi de romanii bastinasi, in sat mai locuiau unguri. Romanii au preot, iar ungurii in continuare duc lipsa de fete bisericesti. Ungurii vorbesc nu numai in limba lor, dar poseda si limba romana.

Insemnarile calatorilor unguri creeaza un tablou al situatiei de atunci a localitatii: «In 20 martie, plecand din Palanca, am poposit pe malul Nistrului, in satul unguresc numit Cioburciu… Acesta e pe jumatate romanesc. Acesti (unguri – n.n.) vorbesc inca ungureste, pana in ziua de azi. Este sat de iobagi (supusi – n.n.) in posesiunea hanului, tinand de Casla Hanului. Mai sunt inca 30 de gospodarii, au multi copii si slugi: sunt oameni cu stare buna, se plang ca de vreo cativa ani n-au preot, fiind, de altfel, catolici. Se casatoresc, sporesc, se inmultesc intre ei fara preot, ba chiar se gasesc copii de 4-5 ani ai unor asemenea casatoriti fara preot, care inca nu sunt botezati… Tin la religia lor, incat, desi se afla preot roman in satul lor, prefera sa-si ingroape copiii nebotezati, decat sa-i boteze un preot roman. Le-ar trebui un preot care sa stie ungureste, caci ei in afara de limba romaneasca si cea ungureasca nu cunosc alta».

Odata cu micsorarea numarului catolicilor, scadeau si legaturile lor cu lumea apuseana a ungurilor, ei integrandu-se tot mai mult in comunitatea lingvistica si spirituala a bastinasilor. Aceasta concluzie poate fi desprinsa din insemnarile preotului de origine ungara Stefan Lipai, care in anii 1706-1709 fusese paroh la Cioburciu:

«1706. Am sosit la locul dorit, anume la Cioburciu… Ati fost informat despre starea oamenilor de aici, dar ea e cu totul altfel decat ati fost informati: cand am ajuns la ei, nici n-au vrut macar sa vina la mine, doar o femeie, al carui copil de doi ani se lupta cu moartea, m-a rugat sa-l botez, ceea ce am si facut. Nici macar garda n-as fi gasit, daca nu venea cu mine la Iasi un om care are o fata acolo, caci acestia (catolicii de la Cioburciu – n.n.) toti sunt tot asa de rai, ca si tatarii si romanii (adica, reprezentantii altor confesiuni – n.n.). Dupa aceea am trimis sa-i cheme: vor sa ma tina sau nu? Nici nu mi-au trimis raspuns. Totusi… mai pot ramanea si voi pune suflet ca sa-i luminez. Mi-ar parea rau daca n-as putea sa raman din pricina rautatii lor. Ma despart de cartile mele multe si bune, chiar daca va trebui sa cersesc, pana voi avea un singur om care sa-mi asculte glasul, voi ramane acolo fara a tine seama de neomenia lor, nadajduind la Dumnezeu in noroc».

Dupa acea data, pe masura ce numarul ungurilor de la Cioburciu se micsora vertiginos, informatia despre ei e tot mai saraca. La 1747, episcopul catolic din Bacau mai mentioneaza Cioburciul printre parohiile din Moldova sipuse lui. Iar pentru anul 1766 misionarul P. Zold adauga precum ca cei mai multi unguri de la Cioburciu inca isi pastrau limba – se spovedeau in limba ungara. Dar o parte din ei vorbeau deja numai romaneste. Acestia au ramas in continuare la Cioburciu, devenind romani cu nume de familii unguresti (Somoti, de exemplu). Peste putin timp la Cioburciu nu se mai intalnesc persoane care sa se considere unguri.

Prin grele incercari au trecut locuitorii satelor de pe cursul inferior al Nistrului in timpul razboiului ruso-turc din 1768-1774. Ei erau jefuiti de ambele armate beligerante. O parte din locuitori au fost dusi cu forta in Crimeea de catre hoarda tatara in retragere. Pentru a scapa de atrocitatile comise de armatele straine, bastinasii se refugiau in locuri mai dosite.

Potrivit informatiei pe care o contine ordinul colonelului Korret, comandant al Tighinei, din 10 martie 1771, la Cioburciu se aflau 64 case pustii, adica fara locuitori. Treptat, pe parcursul intregului an 1771 grupuri de oameni se intorceau la vetrele lor. La 17 martie 1771 cancelaria de la Tighina a colonelului Korret a inregistrat 4 familii care se intorceau la Cioburciu: Panfile Barsibas (3 persoane), Iancu Tiagov (probabil, Chiagu – 3 persoane), Dimitrie Ivanov (8), Vadiva Vasile Nicolae (4). Din prizonieratul tatar s-au intors 13 familii: Grigore Buzuc (7 persoane), Ion Laparos (2), Chiriac Arutiun (9), Costica Isi (7), Edascu Rusu (5), Burduja (2), Maxim Postolachi (6), Andrei Manolachi (6), Decusar a lui Feru (7), Arsenie Branza (2), Eustartie Rusnac (6), Tudor Tudorascu (3), vaduva Eudichia (4). (O parte din cei care sosisera primavara la bastina au solicitat comendaturii Tighinei malai pe datorie pentru insemantarea campurilor.)

In anul urmator numarul celor veniti la vetrele lor s-a marit. Potrivit recensamantului din iunie 1772, la Cioburciu erau 53 de case si doua bordeie locuite. Au fost inregistarti 59 barbati (55 romani si 4 tigani) apti de munca (intre 19 si 50 ani) si 65 persoane masculine neutilizabile la covoardele pentru armata rusa. Impreuna cu persoanele feminine, atunci in sat puteau fi circa 250 de locuitori.

In fruntea localitatii se afla un primar numit de turci chehaia, iar de rusi – sotnik. Impreuna cu batranii satului, acest primar rezolva diferite probleme, in primul rand, referitoare la strangerea impozitelor, organizarea prestatiilor in munca fata de stat (in mod obisnuit fata de han, iar in timpul razboiului – pentru armata rusa).

La 5 martie colonelul Fogot de la Tighina poruncea sotnicului Alexei Serghei sa favorizeze organizarea unor echipe de voluntari, numiti arnauti, care urmau sa participe la razboi. Tot din acest document se vede ca la Cioburciu inrolarea voluntarilor de efectua de catre Pascal, originar din acest sat. Voluntarii si familiile lor urmau sa fie scutite de impozite. Pana la acea data erau scutiti de impozite si corvoade Pascal si Vasile Stefan. Treptat din locuitorii Cioburciului s-a format o ceata de voluntari, care au fost utilizati in lupta cu turcii. Potrivit colonelului Fogot (8 ianuarie 1774) aceasta echipa era formata din 13 oameni.

Conform recensamantului din 1774, la Cioburciu erau 142 persoane masculine, iar impreuna cu cele femenine – 284 suflete. Din punct de vedere etnic, populatia era formata din 270 romani, 10 tigani si 4 evrei.

In timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812, Cioburciul a fost readus sub juridictia divanului tarii, astfel lichidandu-se o nedreptate comisa de straini fata de poporul roman. Insa, timp de 6 ani, pe teritoriul celor doua Tari Romane s-a aflat armata rusa. Intretinerea ei constituia o povara grea pentru bastinasi. Initial, impozitele erau adunate de catre autoritaile militare ruse. Deja din luna mai 1807, un oarecare porucik Dontov adunase de la sateni 24 lei si 20 parale. Tot el enumera 10 familii de restantieri, inclusiv Timoftie Cepei, Timoftie Donos, D. Lupul, Constantin Ghimpul, Matei Timofte, etc.

Administratia judeteana de la Tighina avea misiunea ingrata de impunere excesiva a populatiei locale la diferite plati si de efectuare de munci pentru intretinerea armatei ruse. La 28 aprilie 1811, vornicul satului Cioburciu Semion Groapa, impreuna cu Alexandru Schiopu, Matei Ciocarta, Tudor Godina, Ion Mazalu, Ieremia Schiopu au scris un demers instantelor superioare de atunci:

«De la intrarea in Moldova a armatelor ruse (noiembrie-decembrie 1806 – n.n.) pentru alimentarea lor din satul nostru, Cioburciu, a fost luat de catre samesul ispravniciei de la Tighina, Grigore Nanu, fara nici o plata, 13 sferturi de grau, 30 sferturi de grane adunate de locuitorii satului au fost transportate in oraselul Falciu; in toamna trecuta ispravnicul Sala a luat de la locuitorii satului 12 chile de bulgur fara plata; cu trei ani in urma de la locuitorii satului Cioburciu au fost luate pentru nu se stie ce scopuri 3 vaci, manate la ispravnicia din Tighina, iar pentru ele nu s-a platit nimic. In acelasi an ispravnicia a luat fara plata un bou In anii trecuti locuitorii satului, de asemenea, nu se stie pentru ce, au cosit iarba: in 1808 – 40 sagini, 1809 – 20 sagini, in total – 80 sagini, pentru care nu s-a platit nimic.»

In continuare, vornicul cu oamenii sai mai arata ca locuitorii satului erau impusi la caratul proviantului si al armamentului pentru armata rusa. In acest scop, in 1809 au fost trimise carute trase de 16 boi, pentru hrana carora satenii au strans 200 lei. Pe drum, din cauza diferitelor abuzuri si alimente insuficiente a vitelor, satenii au pierdut 6 boi. Satenii mai intretineau doi suguri, care, impreuna cu reprezentantii altor localitati, asigurau comunicatia de pe drumul principal de-a lungul Nistrului de Jos.

Abuzuri fata de sateni mai comiteau si cei care adunau impositele ordinare – dreptul la impozitare era vandut la licitatie. In 1811, un oarecare Herscu, incalcand traditiile locale, percepea cote mari din produsele localnicilor. Spre exemplu, din pestele prins se lua a treia parte si nu a zecea, cum se percepea anterior; pentru vinul pregatit se percepea a zecea parte, fara a se lua in consideratie ca din cauza saraciei generale a populatiei aceasta marfa nu putea fi realizata si, prin urmare, impozitata. Plus la aceasta, amintitul Herscu a taiat si vandut apropae toti copacii din padure, care din vechime apartinea satului, lasand locuitorii fara combustibil si material pretios de constructie.

Presiunea fiscala, instaurata la inceputul razboiului in regiune, crea conditii insuportabile de viata si silea pe oameni sa se refugieze in alte locuri. In anul 1809 numarul locuitorilor din sat se micsorase cu 20-30 familii. In 1811 la Cioburciu erau doar 60 gospodarii.

In 1812, Cioburciu impreuna cu alte localitati ale Moldovei de Est au fost rupte din trupul tarii si alipite la Rusia.

In 1827, la Cioburciu locuiau reprezentanti ai diferitelor paturi sociale si etnii. In randul privilegiatilor sunt incluse 16 persoane din familii de preoti. Sunt inregistrati 559 romani, 69 ucraineni, 7 tigani si 9 evrei. Satenii locuiau in 116 case construite, dupa obiceiul vechi romanesc, din barne si nuiele lipite cu lut. In sat era o crasma, o fierarie, 3 mori si 3 fantani.

Astfel, timp de cateva secole, localitatea Cioburciu a parcurs a evolutie de la sat la targ si invers – spre o localitate rurala mare cu o economie diversa. Populatia satului, cu prioritate romaneasca, si-a pastrat pana in sec. al XIX-lea limba si cultura in pofida dominatiei straine si a infiltrarilor alogene, care in unele perioade erau destul de puternice.


Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)