www.basarabia91.net vă urează LA MULȚI ANI !

31 decembrie 2011
Stimaţi vizitatori, iubiţi români şi în sfârşit fraţilor, www.basarabia91.net vă felicită cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi desigur cu ocazia Revelionului de astăzi. Vă dorim în noul an, din toată inima, cât mai multă bucurie, voie bună, baftă în toate, fericire, sănătate, pace în suflet şi mult, mult noroc, vorba aia, ce folos că ăia de pe Titanic aveau sănătate dacă n-au avut noroc.

La mulți ani !

Secțiunea: Articole în limba rusă

30 decembrie 2011


№ 1

РЕШЕНИЕ ПОЛИТБЮРО ЦК ВКП(б) О ВЫСЕЛЕНИИ
С ТЕРРИТОРИИ МОЛДАВСКОЙ ССР КУЛАКОВ, БЫВШИХ ПОМЕЩИКОВ, КРУПНЫХ ТОРГОВЦЕВ, АКТИВНЫХ ПОСОБНИКОВ НЕМЕЦКИХ ОККУПАНТОВ, ЛИЦ, СОТРУДНИЧАВШИХ С НЕМЕЦКИМИ И РУМЫНСКИМИ ОРГАНАМИ ПОЛИЦИИ, УЧАСТНИКОВ ПРОФАШИСТСКИХ ПАРТИЙ И ОРГАНИЗАЦИЙ, БЕЛОГВАРДЕЙЦЕВ,
УЧАСТНИКОВ НЕЛЕГАЛЬНЫХ СЕКТ, А ТАКЖЕ СЕМЕЙ ВСЕХ
ВЫШЕПЕРЕЧИСЛЕННЫХ КАТЕГОРИЙ
6 апреля 1949 г.
СТРОГО СЕКРЕТНО

Утвердить следующее постановление Совета Министров Союза ССР:
«Совет Министров Союза ССР постановляет:
1. Принять предложение Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавской ССР, ЦК КП(б) Молдавии и Совета Министров Молдавской ССР о выселении с территории Молдавской ССР кулаков, бывших помещиков, крупных торговцев, активных пособников немецких оккупантов, лиц, сотрудничавших с немецкими и румынскими органами полиции, участников профашистских партий и организаций, белогвардейцев, участников нелегальных сект, а также семей всех вышеперечисленных категорий.
Всего выселить 11.280 семей, составляющих 40.850 человек.
2. Выселение лиц указанных выше категорий произвести навечно в Южно-Казахстанскую, Джамбулскую и Актюбинскую области Казахской ССР, а также Алтайский край, Курганскую, Тюменскую и Томскую области РСФСР, распространить на них действие Указа Президиума верховного Совета СССР от 26 ноября 1948 года «Об уголовной ответственности за побег из мест обязательного и постоянного поселения лиц, выселенных в отдаленные районы СССР в период Отечественной войны».
3. Обязать Министерство государственной безопасности СССР (т. Абакумова) выселение лиц поименованных категорий в пункте 1-м настоящего постановления произвести в июне 1949 года.
Выселение кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев, а также членов их семей произвести по спискам, утвержденным Советом Министров Молдавской ССР, а остальных лиц – выселяемых и членов их семей – по решению Особого Совещания при МГБ СССР.
4. Обязать Министерство внутренних дел СССР (т. Круглова) обеспечить: конвоирование и перевозку выселяемых из Молдавской ССР, тщательную охрану выселяемых в пути следования; административный надзор в местах расселения и надлежащий учет поселенцев, установив режим, исключающий какую бы то ни было возможность побегов; трудоустройство выселяемых в сельском хозяйстве (в колхозах и совхозах) и на предприятиях.
В местах расселения выселяемых организовать спецкомендатуры Министерства внутренних дел СССР.
5. Pазрешить выселяемым брать с собой лично им принадлежащие ценности, домашние вещи (одежду, посуду, мелкий сельскохозяйственный, ремесленный и домашний инвентарь) и запас продовольствия на каждую семью общим весом до 1.500 килограммов.
Остальное имущество, виноградники, сады и скот выселяемых конфисковать.
Конфискованное имущество выселяемых обратить на покрытие недоимок по государственным обязательствам. Оставшуюся после погашения недоимок часть имущества (жилые и хозяйственные постройки, производственные предприятия, сельскохозяйственный и ремесленный инвентарь, а также виноградники, сады и скот) передать безвозмездно колхозам с зачислением их в неделимый фонд. Остальное имущество передать финансовым органам для реализации. Продовольственное зерно, зернофураж и технические культуры передать государству.
6. Обязать Министерство финансов СССР (т. Зверева):
а) выделить Министерству Внутренних дел СССР дополнительные средства на 1949 год на содержание спецкеомендатур за счет союзного бюджета, а также средства на оплату расходов по питанию и медобслуживанию в пути следования выселенцев из расчета 5 руб. 50 коп. в день на одного человека;
б) выделить по заявкам Алтайского крайисполкома, Южно-Казахстанского, Джамбулского, Актюбинского, Курганского, Тюменского и Томского облисполкомов необходимые средства на расходы по перевозке выселенцев от железнодорожных станций разгрузки выселенцев до места их расселения.
7. Обязать Госснаб СССР (т. Кагановича) выделить, а Министерство нефтяной промышленности (т. Байбакова) поставить по заявкам Алтайского крайисполкома, Курганского, Томского, Тюменского, Южно-Казахстанского, Джамбулского и Актюбинского облисполкомов необходимое количество автобензина для перевозки выселенцев от железнодорожных станций разгрузки до места их расселения.
8. Обязать Министерство путей сообщения (т. Бещева) выделить по заявке Министерства внутренних дел СССР необходимое количество железнодорожных вагонов, оборудованных для людских перевозок, и обеспечить продвижение эшелонов с выселяемыми до места назначения на правах воинских.
Расчеты за перевозку выселяемых производить по тарифу, установленному для перевозки заключенных.
9. Обязать Министерство торговли СССР (т. Жаворонкова) организовать выдачу через железнодорожные буфеты горячей пищи проходящим эшелонам с выселяемыми, в соответствии с графиком движения эшелонов, за плату, в счет средств, выделенных Министерству внутренних дел СССР п. 6 «а» настоящего постановления.
10. Обязать Министерство здравоохранения СССР (т. Смирнова) выделить на каждый эшелон выселяемых по одному медицинскому врачу и по две медсестры с необходимым количеством медикаментов и перевязочных средств для оказания медицинской помощи выселяемым в пути следования.
11. Обязать Алтайский крайисполком и Курганский, Южно-Казахстанский, Джамбулский, Актюбинский, Тюменский, Томский облисполкомы оказать содействие Министерству внутренних дел СССР в расселении выселяемых и их хозяйственно-бытовом устройстве, а также в случае необходимости организовать дома инвалидов и престарелых для размещения в них одиночек инвалидов и престарелых из числа прибывающих выселенцев, выделив для организации и содержания этих домов необходимые средства.

Архив Президента Российской Федерации.
Ф. З. Оп. 61. Д. 225. Л. 62-65.
Выписка из протокола № 68 заседания
Политбюро. Пункт 135.




№ 26
ПОСТАНОВЛЕНИЕ СОВЕТА МИНИСТРОВ МССР О ВЫСЕЛЕНИИ ИЗ МОЛДАВСКОЙ ССР СЕМЕЙ КУЛАКОВ, БЫВШИХ
ПОМЕЩИКОВ И КРУПНЫХ ТОРГОВЦЕВ

28 июня 1949 г.
СОВЕРШЕННО СЕКРЕТНО

Совет Министров Молдавской ССР ПОСТАНОВЛЯЕТ:
1. Утвердить представленные исполкомами городских и районных Советов депутатов трудящихся Молдавской ССР списки кулаков, бывших помещиков, крупных торговцев, всего в количестве – 11.342 семьи, в том числе:
1. По гор. Кишиневу - 340 семей
2. По Атакскому району - 263 семьи
3. По Баймаклийскому р-ну - 144 семьи
4. По гор. Бельцы - 185 семей
5. По Бельцкому району - 161 семья
6. По гор. Бендеры - 100 семей
7. По Бендерскому р-ну - 92 семьи
8. По Болотинскому р-ну - 134 семьи
9. По Бравическому р-ну - 179 семей
10. По Братушанскому р-ну - 299 семей
11. По Бричанскому району - 223 семьи
12. По Бульбокскому району - 47 семей
13. По Вертюжанскому р-ну - 181 семья
14. По Вадул-луй-Водскому р-ну - 238 семей
15. По Волонировскому р-ну - 98 семей
16. По Вулканештскому р-ну - 148 семей
17. По Глодянскому району - 268 семей
18. По Григориопольскому р-ну - 13 семей
19. По Дрокиевскому р-ну - 156 семей
20. По Дубоссарскому р-ну - 14 семей
21. По Единецкому району - 284 семьи
22. По Згурицкому району - 294 семьи
23. По городу Кагулу - 49 семей
24. По Кагульскому району - 218 семей
25. По Кайнарскому району - 121 семья
26. По Каларашскому району - 187 семей
27. По Кангазскому району - 254 семьи
28. По Каменскому району - 10 семей
29. По Карпиненскому району - 284 семьи
30. По Котюжанскому району - 199 семей
31. По Каушанскому району - 177 семей
32. По Киперченскому району - 219 семей
33. По Кишиневскому району - 233 семьи
34. По Кишкaренскому району - 141 семья
35. По Комратскому району - 112 семей
36. По Корнештскому району - 277 семей
37. По Котовскому району - 339 семей
38. По Криулянскому району - 240 семей
39. По Леовскому району - 167 семей
40. По Липканскому району - 224 семьи
41. По Ниспоренскому району - 305 семей
42. По Окницкому району - 194 семьи
43. По Олонештскому району - 142 семьи
44. По гор. Оргееву - 56 семей
45. По Оргеевскому району - 107 семей
46. По Распопенскому району - 190 семей
47. По Резинскому району - 195 семей
48. По Рыбницкому району - 39 семей
49. По Рышанскому району - 200 семей
50. По Романовскому району - 95 семей
51. По Сынжерейскому району - 91 семья
52. По Скулянскому району - 132 семьи
53. По Слободзейскому р-ну - 4 семьи
54. По гор. Сороки - 27 семьи
55. По Сорокскому району - 173 семьи
56. По Страшенскому району - 337 семей
57. По Сусленскому району - 134 семьи
58. По Тараклийскому району - 219 семей
59. По Теленештскому району - 126 семей
60. По гор. Тирасполю - 16 семей
61. По Тираспольскому р-ну - 4 семьи
62. По Тырновскому району - 296 семей
63. По Унгенскому району - 227 семей
64. По Фалештскому району - 90 семей
65. По Флорештскому району - 263 семей
66. По Чадыр-Лунгскому р-ну - 194 семьи
67. По Чимишлийскому р-ну - 149 семей

2. Передать порайонные списки кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев в МГБ МССР (тов. Мордовец) – для сверки всех данных о включенных в списки лицах и для уточнения их местожительства.
Всех включенных в списки и установленных на жительстве в Молдавии кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев, в составе семей которых нет лиц, служащих в данное время в Советской Армии, награжденных орденами, боевыми и трудовыми медалями Союза ССР или имеющих особые заслуги перед советским государством, выселить вместе с семьями из пределов Молдавской Советской Социалистической республики на вечное поселение в отдаленные области Союза ССР.
3. Разрешить высылаемым брать с собой принадлежащие им лично ценности. Деньги, одежду, обувь, посуду и другие домашние вещи, мелкий сельскохозяйственный, ремесленный и домашний инвентарь и запас продовольствия общим весом до 1500 килограммов (1,5 тонны) на каждую семью.
4. Проведение всех мероприятий, связанных с выселением кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев возложить на Министерство государственной безопасности Молдавской ССР.
Тов. Мордовец, после проведения всех мероприятий по выселению, представить списки выселенных кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев в Совет Министров МССР.
5. Порядок конфискации и использования оставшегося имущества выселенных, а также другие мероприятия, связанные с выселением, определить дополнительным постановлением .
Председатель Совета Министров
Молдавской ССР Г. РУДЬ
Управляющий делами Совета
Министров Молдавской ССР Л. ДЬЯЧЕНКО


Архив Министерства Национальной
Безопасности Республики Молдова.
Оп. 19. Д. 2. Т. 2. Л. 133-136. Заверенная копия.






№ 43

СПРАВКИ О КОЛИЧЕСТВЕ УЧТЕННОГО В МССР КУЛАЦКОГО
И ДРУГОГО ВРАЖДЕБНОГО ЭЛЕМЕНТА

2 декабря 1948 г.
Заместителю Председателя Оргбюро
ЦК ВКП(б) по Молдавии Ефремову В. С.

Во исполнение Вашего указания при этом представляю справку учтенного Министерством госбезопасности МССР по республике кулацкого и другого враждебного элемента.
Одновременно сообщаю, что данные по МВД в указанное количество не включены.
Кроме этого, также не включены часть материалов, касающихся наших органов, которые проводились согласно договоренности с МВД, так как последние по неизвестным для меня причинам мне не представлены.
Указанное количество кулацкого и другого антисоветского элемента является далеко неполным, так как вся работа наших органов проводилась негласно и всех необходимых данных добиться не представилось возможным, дабы не дать огласки.

Министр Государственной Безопасности МССР И. МОРДОВЕЦ



С П Р А В К А
о количестве учтенного в Молдавской ССР
кулацкого и другого враждебного элемента

СОВЕРШЕННО СЕКРЕТНО

В с е г о у ч т е н о … - 33. 640 человек
из них:
Глав семей … 9259
Членов семей 24 381

Главы семей по категориям разбиваются:

№№
пп Наименование категории Главы
семей Члены глав семей
Дети до
10 лет Дети от
10 до
17 лет Совершен-
нолетние
члены
семьи Всего
1.
2.
3.
4.

5.

6.

Кулаки
Бывшие помещики
Бывшие торговцы
Пособники немецких оккупантов
Разоблаченная агентура иноразведок
Участники а/с формирован. в период немецкой оккуп[ации] 6312
11
566

1322

179


122 3519
2
287

788

71


95 4345
4
362

873

72


60 8908
9
735

1951

163


166 23084
26
1950

4934

485


443



№№
пп Наименование категории Главы
семей Члены глав семей
Дети до
10 лет Дети от
10 до
17 лет Совершен-
нолетние
члены
семьи Всего
7.

8.
9.


10.
11.
Руководители и члены политпартий
Бежавшие из ссылки
Активные участники бывших румынских учреждений
Бывшие белогвардейцы
Руководители и активные проповедники нелег. секе
558
48


15
12

114
313
12


5
1

64
427
11


4
5

69
332
43


22
15

148
2130
114


46
33

395

И т о г о 9259 5157 6232 12992 33640

Зам. начальника отдела МГБ МССР ГАТИЛОВ



СПРАВКА О НАЛИЧИИ ИМУЩЕСТВА И ЗЕМЛИ, УЧТЕННОГО
У КУЛАКОВ И ДРУГОГО ВРАЖДЕБНОГО ЭЛЕМЕНТА, ПРОЖИВАЮЩИХ
В МОЛДАВСКОЙ ССР
СОВЕРШЕННО СЕКРЕТНО

ВСЕГО УЧТЕНО:
1. Домов 10633
2. Лошадей 2606
3. Рабочих волов 1778
4. Коров 5864
5. Свиней 1803
6. Овец и коз 34 328
7. Земли пахотной
и луговой 43 781 га
8. Фруктовых садов 532 га
9. Виноградника 1885 га

Зам. начальника отдела Министерства
Государственной Безопасности ГАТИЛОВ



Архив Министерства Национальной
Безопасности Республики Молдова.
Дело с докладными записками, возвращенными
из ЦК КП (б) М за 1946-48 гг.
Т. 5. кор. 5. Без обозн. листа.
Подлинник.





Nota: Este redat continutul documentelor din 1948 si 1949, fara a fi comentat daca au fost respectate prevederile p.5 al.1, p.6 a), p.9, p.10, p.11 ale documentului Nr. 1 din 6 aprilie 1949.

Iancu Jianu

29 decembrie 2011

Iancu Jianu (n. 1787, Caracal - d. 14 decembrie 1842), sau Ioniţă Jianu, a fost un boier muntean, devenit ulterior haiduc, ajuns căpitan în oastea lui Tudor Vladimirescu.

Iancu Jianu s-a născut în anul 1787 la Caracal, fiind fiul lui Costache Jianu, boier stăpân al mai multor moşii din Ţara Românească. A avut mai multe surori şi fraţi, numele acestora din urmă fiind Mihai, Amza şi Dumitrache. Iancu a învăţat carte, ca şi fraţii săi, la Biserica Domnească din localitatea natală.

De la tatăl său a moştenit trei moşii: Fălcoi, Zvorsca şi Racoviţa Romanaţului. Fraţii şi surorile sale au moştenit alte moşii şi bunuri ale părinţilor, având cu toţii o stare materială bună.

În anul 1810, din cauze rămase neelucidate, Iancu Jianu îl ucide pe arendaşul moşiei Brâncoveni. Din acest moment şi până în anul 1817, Jianu va haiduci în Muntenia cu ajutorul cetei sale de haiduci. La început ceata sa a fost constituită din şapte oameni, apoi a crescut ca număr până când a ajuns să cuprindă 30-40 haiduci.

În anul 1812 Iancu Jianu şi oamenii lui sunt prinşi de către autorităţi şi întemniţaţi la Caracal. De aici au fost duşi la Craiova, apoi la Bucuresti, pentru a fi judecaţi de divanul boierilor. Acest divan i-a condamnat pe haiduci la şase luni de închisoare la ocna de la Telega.

Jianu evadează însă din ocnă şi continuă să jefuiască boierii din ţară(acțiunile sale sunt și antifanariote, dar mai ales antiotomane). Una dintre cele mai îndrăzneţe şi bogate lovituri a dat-o în anul 1815, când a atacat şi a jefuit poştalionul domnitorului, luând din acesta o mare sumă de bani. Acest jaf l-a determinat pe domnitorul Caragea să îşi îndrepte mânia spre fraţii lui Jianu, pe care i-a obligat să plătească pagubele făcute de Iancu în timpul jafurilor, inclusiv paguba făcută prin furtul banilor din poştalionul domnesc.

În anii 1813-1814 Jianu a haiducit în judeţul Gorj.

În anul 1814 Jianu este din nou prins de autorităţi şi dus la Bucureşti, în faţa lui Vodă, care însă îl iartă după ce a sechestrat averea lui Iancu şi după ce fratele acestuia, Amza, a plătit o sumă de bani care să acopere pagubele făcute de haiduc. I s-au restituit de către vodă şi moşiile sechestrate, cu condiţia ca Jianu să plătească pagubele făcute în anii de haiducie şi pentru care păgubiţii deschiseseră o serie de procese împotriva fostului boier.

La 17 aprilie 1817 Jianu este pus din nou în lanţuri pentru a fi dus la Bucureşti, unde urma să i se acorde graţierea pentru faptele sale de haiducie. Jianu fuge însă de sub escortă şi se apucă de haiducie alături de ceata sa, pe care nu o desfiinţase niciodată, nici chiar când s-a aflat pe moşiile sale. Este din nou prins şi dus la Bucureşti, unde este, de această dată, condamnat la moarte prin spânzurătoare, alături de haiducii prinşi împreună cu el. Scăparea îi vine de la Sultana Gălăţeanu, o tânără din anturajul domniţei Ralu, fiica lui Caragea Vodă, care în virtutea unei cutume, se mărită cu el, obţinând astfel anularea pedepsei cu moartea.

Jianu a fost căsătorit cu Sultana până la moartea lui, survenită în anul 1842, şi au avut mai mulţi copii. Nu au mai plătit pagubele produse de haiduc, pentru că vodă Caragea a fugit din ţară şi astfel procesele intentate Jianului s-au stins de la sine.

La izbucnirea revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu îşi lasă soţia şi copii pe moşia de la Fălcoi şi s-a oferit să lupte voluntar de partea revoluţionarilor. Vladimirescu îl numeşte căpitan de panduri şi îl trimite în solie la paşa Mehmet de la Silistra.

Dupa moartea lui Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu preia si pastreaza in secret steagul sau, care este de altfel si primul steag tricolor al Romaniei, asa cum il cunoastem noi azi.

În august 1821, revoluţia fiind înfrântă, Jianu este arestat de către paşa Mehmet. După ce este eliberat din închisoarea turcilor, Jianu pleacă la Braşov, dar în scurt timp se întoarce în Oltenia.

Nu s-a întors pe moşiile sale pentru că era supravegheat de autorităţi, ci s-a stabilit într-o casă aflată într-o mică livadă a sa, în cătunul Chilii. Aici va rămâne din anul 1823 şi până la moartea sa.

În 1823 Jianu este din nou arestat, fiind suspectat că ar dori să dea o lovitură de stat, în calitate de fost om de încredere a lui Tudor Vladimirescu. De data aceasta însă Jianu era nevinovat, aşa că a fost eliberat şi s-a întors la familia sa, în cătunul Chilii.

A murit la 14 decembrie 1842 şi a fost înmormântat la Caracal, alături de părinţii săi.

Sursa: enciclopediaromaniei.ro, diverse

29 decembrie 1919: Parlamentul României votează legile de ratificare a Unirii


La 29 decembrie 1919 Parlamentul României votează legile de ratificare a Unirii cu România a Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei.


Lege pentru ratificarea unirii Bucovinei cu România
(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifica, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 3744 din 18 decembrie 1918, publicat în "Monitorul oficial", nr. 217 din 19 decembrie 1918, privitor la unirea Bucovinei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea urmatoare:

Ferdinand I
Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, rege al României,
La toti de fata si viitori, sanatate:
Asupra raportului presedintelui Consiliului nostru de Ministri sub nr. 2211 din 1918,
Luând act de hotarârea unanima a Congresului general al Bucovinei din Cernauti de la 15 noiembrie 1918,
Am decretat si decretam:

Art. I. Bucovina în cuprinsul granitelor sale istorice este si ramâne deapururea unita cu Regatul României.

Art. II. Presedintele Consiliului nostru de Ministri este însarcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Bucuresti, la 18 decembrie 1918. Ferdinand.
Presedintele Consiliului de Ministri,Ion I. C. Bratianu.
Aceasta lege s-a votat de Adunarea Deputatilor în sedinta de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamatiuni.

Presedinte, N. Iorga.
Secretar, Aurel Moraru.

Aceasta lege s-a votat de Senat în sedinta de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamatiuni.

P. Presedinte, Dr. C. sumuleanu.
Secretar, Balbareu.

Promulgam aceasta lege si ordonam ca ea sa fie investita cu sigiliul statului si publicata în "Monitorul oficial".
Dat în Bucuresti, la 31 decembrie 1919.
"Monitorul oficial", din 1 ianuarie 1920


1.6. Lege asupra ratificarii unirii Basarabiei cu România
(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifica, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, publicat în "Monitorul oficial", nr. 8 din 10 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea urmatoare:

Ferdinand I
Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, rege al României,
La toti de fata si viitori, sanatate:

Sfatul Ţarii din Basarabia, în sedinta de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind si 36 de abtineri, urmatoarea rezolutiune:

"În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţarii declara:
Republica Democratica Moldoveneasca (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sa-si hotareasca soarta lor, de azi înainte si pentru totdeauna,
Se uneste cu mama sa România
."

si prezidentul Consilului nostru declarând ca:

"În numele poporului român si al regelui, M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot qu 717h78h asi unanim si declara la rândul lui Basarabia unita cu România de veci si indivizibila".

Dat în Iasi, la 9 aprilie 1918.
Presedintele Consiliului de Ministri, A. Marghiloman.
Ministru de justitie, D. Dobrescu.

Aceasta lege s-a votat de Adunarea Deputatilor în sedinta de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamatiuni.

Presedinte, N. Iorga.
Secretar, Teodosie Bârca.

Aceasta lege s-a votat de Senat în sedinta de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamatiuni.

P. Presedinte, Dr. C. sumuleanu.
Secretar, I. Balbareu.
Promulgam aceasta lege si ordonam ca ea sa fie investita cu sigiliul statului si publicata în "Monitorul oficial".

Dat în Bucuresti, la 31 decembrie 1919.
"Monitorul oficial", din 1 ianuarie 1920


Sursa: Istoria.md, scritube.com

Mai multe organizaţii de veterani cer interzicerea monumentelor bolşevice

28 decembrie 2011
Guvernarea ar trebui să interzică monumentele, muzeele şi obiectele care reprezintă ideologia bolşevică. Solicitarea vine din partea unui grup de iniţiativă, care a declarat în cadrul unei conferinţe de presă, miercuri, 28 decembrie, că în Republica Moldova există o serie de monumente ce poartă numele unor eroi sovietici care nici macar nu au locuit aici.
Grupul de inițiativă susține că unii politicieni intenționat induc în eroare poporul prin promovarea unor valori străine. Membrii grupului de inițiativă afirmă că în locul acestor monumente ar trebui să fie înalțate altele, ale eroilor basarabeni.

Solicitarea este susţinută de academicieni, doctori în istorie și 33 de organizaţii ale societăţii civile, printe acestea: Asociatia Veteranilor de Razboi -1992 „Tiras-Tighina”, Asociatia Obsteasca „Memoria Victimelor Regimului Totalitar Comunist”, Asociatia Deportatilor si Deținuților Politici, Asociația Veteranilor de Război ai Armatei Române, Asociația Obștească „Vertical”, și altele. Aceștia au semnat împreună Memorandumul cu privire la valorile naţionale.

sursa: trm.md

Anul 2012 va fi anul Ion şi Doina Aldea Teodorovici



După 20 de ani de la moartea soţilor Aldea Todorovici, autorităţile de la Chişinău au decis ca anul 2012 să fie declarat Anul Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Un proiect de hotărâre în acest sens a fost adoptat astăzi în Parlament. Potrivit autorului proiectului, Ministerul Culturiii, acest gest este un omagiu adus acestor simboluri naționale și va contribui la educarea sentimentului patriotic.

Deputatul Mihai Godea și-a exprimat regretul că această decizie a fost luată tocmai la o distanță de 20 de ani de la moartea celo doi mari artiști.

Liberalul Valeriu Munteanu i-a îndemnat pe comuniști să voteze proiectul. „ Sunt convins că ei deja v-au iertat pentru distrugerea bisericilor pe care le-au cântat. Votați acest proiect, altfel rămâneți complice ai celor care au organizat asasinarea lor fizică”, a declarat acesta.

La rândul său, comunistul Eduard Mușuc a menționat că astfel de subiecte nu trebuie politizate. Fracțiunea PCRM nu a susținut proiectul.

Ministerul Culturii urmează să elaboreze un pogram de stat privind valorificarea creației soților Aldea Teodorovici, care va fi propus Guvernului.

Amintim că soţii Aldea Teodorovici au decedat în urma unui tragic accident rutier ce a avut loc în 1992. Dintre cele patru persoane aflate în maşină, doar Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, şi-au pierdut viaţa. Moartea celor doi a fost percepută ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident.

Sursa: Unimedia

Dinu C. Giurescu: Radiografie asupra societății românești

27 decembrie 2011

Baza industrială existentă în 1989 a dispărut. Numeric, cel puţin 80% din capacităţile de producţie au fost date la fier vechi. În Bucureşti existau în decembrie 1989 cel puţin 47 mari întreprinderi. Au dispărut complet 34.

Tot efortul de industrializare al României din secolul XX a fost în cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, după toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume. România nu mai are în proprietate nici o unitate industrială, cele în funcţie aparţin firmelor straine.

Cooperaţia meşteşugărească de producţie a dispărut şi ea în cea mai mare parte.Dacă vrei să-ţi repari un pantof, găsirea unui atelier seamănă cu un joc la loterie.

Agricultura prin măsurile luate în anii ’90, a revenit la o fărâmiţare care o fac neproductivă. România nu mai produce hrana de care are nevoie şi importă nu numai grâu, dar şi legume, fructe din ţări europene, africane şi chiar din America de Sud.

Comerţul se desfăşoară în mall-uri cu megamagazine. Care este ponderea în megamagazine a mărfurilor produse în România? Imaginile cu înghesuiala cumpărătorilor de sărbători la casele de marcat nu înseamnă bunăstare.

Comerţul exercitat individual-particular s-a redus la maximum; micile magazine de cartier unele rezistă, altele s-au închis, iar ponderea lor este prea puţin semnificativă.

Sistemul bancar-financiar aparţine, în proporţie de cel puţin 90% – băncilor străine.

De ce până în 2009 inclusiv, au fost bani şi dintr-odată nu mai sunt? Opinia publică nu a primit o explicaţie raţională şi nici cum sunt folosite aceste 20 de miliarde.

Urmările împrumutului: a) reducerea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor, b) disponibilizări repetate în 2010, 2011 si 2012, c) reducerea în continuare a salariilor întrucât noua grilă de salarizare a pornit de la un prag mai jos decât acela anterior, d) îngheţarea salariilor şi pensiilor pe 2012, e) hotărâri judecătoreşti definitive pentru plata unor drepturi băneşti nu sunt respectate şi amânate cu motivarea că nu sunt bani, f) investitiile sunt îndreptate spre firmele clientelare ale regimului.

FMI execută un control direct asupra bugetului şi administraţiei ţării. Acest for „recomandă“ ce trebuie privatizat sau pus sub management privat. Într-un fel, situaţia se aseamănă cu aceea a României din anii 1948-1958 când hotărârile conducerii de atunci erau supuse aprobării prealabile a Moscovei.

Trecerea – tot la recomandarea FMI – sub management privat a unor mari unităţi care mai sunt proprietatea statului.

Vânzarea în continuare a resurselor naturale, exploatarea perimetrelor maritime petrolifere; atacarea pădurilor virgine.Veniturile ce vor reveni statului român din vânzarea unor asemenea resurse sunt minimale.

Conducerea politica,degradare fara precedentViaţa politică cunoaşte, în ultimii 6-7 ani, manifestări aparte, care încalcă atât Constituţia ţării, cât şi regulile UE.

Formarea unei majorităţi parlamentare cu ajutorul unui „partid“ care nu a fost validat în alegeri şi votează automat cu partidul principal de guvernământ.

Metode speciale de votare : asumarea răspunderii de către guvern; aprobarea tacită ;numărătoare în viteză (numărătoarea expres) ; ordonanţele de urgenţă aprobate în bloc.

Politizarea aparatului de stat până la treptele inferioare. Se va ajunge la partidul-statexistent în 1989.

Transformarea guvernului într-un simplu instrument de execuţie, de aplicare a dispoziţiilor Preşedinţiei.

Eliminarea completă a dialogului dintre partide pentru obţinerea unei soluţii negociate;compromisul politic nu există în mentalul şi practica partidului principal de guvernământ; există numai dorinţa de eliminare cu orice preţ şi prin orice mijloace a adversarilor.

Jaloane pentru fraudarea viitoarelor alegeri : votarea prin corespondenţă, tinerea concomitentă a viitoarelor alegeri, locale şi parlamentare, contrar prevederilor constituţionale, cât şi a practicii UE.

Prin mai multe iniţiative legislative sau de facto din ultimii ani, guvernul se îndreaptă spre destrămarea teritorială şi juridică a statului român.

Atacarea teritoriului. Împărţirea Transilvaniei în două regiuni de dezvoltare pe linia despărţitoare trasată de dictatul de la Viena din august 1940. O atare propunere care deschide calea unei divizări de facto – economice şi etnice – a Transilvaniei. Ce mai rămâne din definiţia România stat naţional unitar şi indivizibil?

Integritatea teritorială este pusă direct sub semnul întrebării şi prin: proiectul de desfiinţare a judeţelor existente.

Politica oficială (guvernamentală) faţă de comunele româneşti din judeţul Covasna este şi ea grăitoare: aceste localităţi – prin reprezentanţii lor – nu au primit nici un fel de sprijin bănesc de la guvern pentru activităţile lor culturale.

Alcătuirea statală este pusă la îndoială prin criticarea şi blamarea repetată a diferitelor categorii socio-profesionale: medici, judecători, profesori, poliţişti; prin referiri negative privind instituţii ale statului.

Legea arhivelor acum în faza de promulgare reprezintă încă o lovitură dată statului român. Legea îngăduie scoaterea unor arhive originale şi restituirea lor către emitenţi. Aplicarea unei asemenea legi înseamnă aprobarea legală pentru destrămarea arhivelor naţionale cu toate consecinţele previzibile.

Reforma sănătăţii a dus la închiderea a zeci de unităţi, tot în numele economiilor bugetare. Faza a doua a acestei reforme preconizează acum limitarea asistenţei medicale la un pachet-tip.

Codul muncii votat nu demult este net în defavoarea salariaţilor şi acordă angajatorilor mai multe înlesniri în desfacerea contractelor de muncă.

Prin desfiinţarea industriei existente în 1989 în proporţie de cel puţin 80%, prin închiderea atelierelor meşteşugăreşti şi prin emigrarea a peste 2.000.000 de persoane, muncitorimea din România s-a redus considerabil şi numeric dar şi ca forţă de acţiune.

Siguranţa personală a cetăţeanului şi a bunurilor sale este ameninţată de limitarile bugetare si concedierile masive in Politie si Jandarmerie.

Îngheţarea salariilor şi a pensiilor pe de o parte şi creşterea preţurilor pe de altă parte, îngrădesc şi chiar opresc reacţiile corpului social preocupat zilnic de cum să facă faţă cheltuielilor de supravieţuire.

Măsurile luate sub lozinca „reformei instituţionale“ erodează pas cu pas statul român, slăbesc autoritatea instituţiilor sale. Cetăţeanul se simte astăzi mai expus presiunilor de tot felul şi mai nesigur de viitorul său şi al copiilor săi decât cu 6-7 ani în urmă.

Atitudinea indiferentă a oficialităţilor faţă de tot ce aminteşte identitatea românească, tradiţiile, personalităţile reprezentative, istoria, limba vorbită astăzi tot mai stâlcită.

Noua lege a educatiei favorizeaza formarea unei generatii fara identitate nationala.

acad. Dinu C. Giurescu, Decembrie 2011
Sursa: ioncoja.ro via mazarini.wordpress.com

27 decembrie 1917: Guvernul României decide curăţarea Moldovei de trupele bolşevice


La 27 decembrie 1917 Guvernul României decide curăţarea teritoriului Moldovei de trupele ruse bolşevice, care săvîrşeau jafuri şi asasinate.

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară în doar o lună şi jumătate.

Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

(…) Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental, înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. (...)

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaceev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat.

Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie.

(Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.)

Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbaceev şi a ofiţerilor săi. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.

În drumul său Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaceev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaceev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbaceev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul.

Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi unităţi sau soldaţi ruşi care corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică”. Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan.

Bătălia pentru Galaţi

După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaceev de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galaţi, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5-6.000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea.

După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare şi primeşte două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină ca şi ajutor. Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel se întâmplă şi cu divizia 40 rusă.

La stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta porneşte spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş.

Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

Descrierile luptelor pentru Galaţi:
"La Galati, situatia era mai mult decat alarmanta. Orasul era amenintat de un intreg corp de armata, din care disparuse disciplina si respectul pentru ordine. Comandorul de marina Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galati, primeste ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est si de a apara orasul. Colonelul Badescu, comandantul Brigazii a 8-a de la Fantanele, are misiunea de a ataca dinspre nord si dinspre vest coloanele ruse, aflate in defileul dintre baltile Malina, Calica si Siret. Din pacate, disproportia fortelor este zdrobitoare, rusii fiind mult mai numerosi si mai bine pregatiti. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, in fata caruia romanii nu aveau nici o sansa. In zilele de 20 si 21 ianuarie, in jurul Galatiului se va da o lupta violenta intre acest Corp 4 siberian si fractiuni ale Diviziei a 4-a romane.

(...) La ora 3,00 Armata rusa incepe bombardamentul: noua baterii de la Movileni trag asupra Galatiului si asupra pozitiilor armatei romane timp de patru ceasuri. Artileristii rusi trag insa foarte prost si pricinuiesc pagube neinsemnate. Bateriile marinei noastre riposteaza, tragand asupra bateriilor ruse si asupra rezervelor de infanterie. La ora 19,00 bombardamentul se incheie.

Orasul, atacat din toate partile
In noaptea care a urmat, intre patrulele de infanterie si rusi au fost violente incaierari. Colonelul Badescu a incercat, prin parlamentari, sa-i convinga pe rusi sa depuna armele. Nici un rezultat. A doua zi, rusii reincep bombardarea Galatiului si pregatesc un atac concentrat asupra orasului. (…) informatii foarte rele vin acum si dinspre est. Vasele si pichetele romanesti de pe Prut au fost dezarmate. Detasamentele romane de la Reni si Giurgiulesti, de peste Prut, au fost si ele dezarmate. O baterie grea ruseasca si sase mitraliere au fost asezate pe dealul Giurgiulesti, pe malul Prutului, iar un detasament rus, format din doua companii de mitraliere, un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie, a trecut Prutul, inaintand spre Galati. Bateria si-a asezat tunurile langa Lacul Brates. Infanteria rusa desfasurata in linie de lupta inainteaza, precedata de patrule de cavalerie, si patrunde in partea de jos a orasului, unde se intareste cu peste 200 de infanteristi inarmati din Divizia a 10-a. Rand pe rand, ei dezarmeaza posturile noastre de graniceri si militieni. Un vas rus, inarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urca Dunarea si trage asupra docurilor, vaselor marine si bateriilor noastre. In acelasi timp, tunurile de la Giurgiulesti arunca obuze in oras.

Atacul roman la baioneta ii ingrozeste pe rusi
Situatia trupelor de aparare a Galatiului este mai mult decat dramatica. Ele sunt acum atacate din 4 directii: vest, nord, est si sud. Orice masura pe care o ia armata romana contrasteaza foarte tare cu diferenta numerica intre soldati. In acest moment, armata romana are o tresarire extraordinara de orgoliu. Din detasamentul de la Filesti se iau doua plutoane de infanterie, o sectie de mitraliere, care sosesc in fuga. Infanteristii romani ataca cu o violenta de neimaginat detasamentul rus de la est, il pune pe fuga si-l urmareste pana trece Prutul.

Lucrurile iau o intorsatura incredibila si pe dealul Tiglinei. Mana de soldati romani care s-a mentinut pe linia a doua, ajutata de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Sustinut pe dreapta de Detasamentul Milicescu, sosit de la Filesti (jumatate de companie), iar pe stanga de bateriile marinei si a vedetelor de pe Dunare, romanii reusesc sa-l respinga pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Badescu, intre lacurile Malina si Calica, impotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La inceput, romanii inainteaza foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria romana ii sustine. Vedetele marinei reusesc sa treaca peste barajul rus de torpile, fara nici o piedica din partea marinarilor rusi.

Si atunci, armata romana face ceea ce a facut dintotdeauna: atacul la baioneta. In frunte cu comandantii lor, soldatii romani trec la un atac violent la baioneta, recuceresc dealul Tiglina, ii elibereaza pe camarazii lor capturati si-i pun pe fuga pe rusi. Atacati si respinsi dinspre nord si est, rusii intra in debandada si incep sa se ingramadeasca spre sud, inspre Gara Barbosi, si podul de peste Siret. Artileria noastra si trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldati rusi stransi acolo.

Furia cu care romanii, semnificativ mai putin numerosi, contraataca, ii ingrozeste pe rusi, care iau o hotarare disperata si senzationala. La ora 11,00 noaptea incep sa treaca podul si linia frontului si se predau germanilor. A fost un deznodamant total neasteptat si absolut unic in istoria celui de-al doilea razboi mondial. O batalie intre doua armate aliate, in fata pozitiilor inamicului si sub privirile acestuia.

Batalia de la Galati a fost singura din timpul primului razboi mondial, cand s-au folosit trupele terestre, marine si aviatice in acelasi timp. Conform istoricului Constantin Kiritescu, lupta de la Galati a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfasurate pe teritoriul Romaniei. In semn de omagiu, autoritatile dintre cele doua razboaiei mondiale, au instalat o placa memoriala de cinstire a gloriei soldatilor care au aparat Galatiul in acele zile. In 1945-1946, in incercarea de a sterge rusinea de pe obraz, rusii au dat ordin ca aceasta placa memoriala sa fie demolata, iar in istorie, generatii intregi de galateni habar nu au avut despre acest episod cutremurator din istoria Galatiului si a poporului roman
."

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

Paşcani.
Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.

Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.

Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.

Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.


Sursa: Istoria.md, cristiannegrea.blogspot.com
Foto: Mareșalul Constantin Prezan

Principesa Maria a României


Principesa Maria a României (Marie de Hohenzollern) se naște pe data de 27 decembrie 1899, Gotha, Germania (d. 22 iunie 1961, Londra, Marea Britanie). A fost a doua fiică a regelui Ferdinand I, principesă a României, regina Iugoslaviei. În familie era numită Mignon spre a fi deosebită de mama sa.

La 8 iunie 1922 s-a căsătorit la Belgrad cu principele Alexandru al Iugoslaviei, unicul fiu al regelui Petru I Karagheorghevici, şi a adus pe lume trei băieţi: Petru, Tomislav şi Andrei. A devenit regină în 1929.

Soţul său a fost asasinat la Marsilia, în timpul unei vizite oficiale în Franţa, de un terorist croat (9 octombrie 1934). Tronul a revenit astfel fiului său Petru, care avea să guverneze sub îndrumarea reginei-mame.

Mutaţiile politice suferite de Regatul iugoslav în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale au condus la abolirea monarhiei. În atare situaţie, Principesa Marie a trăit în exil la Londra până la moartea sa.

Sursa: enciclopediaromaniei.ro, Istoria.md

Valerie-Nilda Micle

26 decembrie 2011


Valerie Micle a fost fiica cea mare a Veronicai Micle. Valerie mostenise vocea de mezzo-soprano a mamei sale, Veronica, si a avut o frumoasa cariera muzicala, cantand cu succes atat in tara, cat si in strainatate sub numele de scena Valerie Nilda.

La 11 noiembie 1866, in fata martorilor Petru Suciu si Gheorghe Alessandrescu Ureche, universitarul Stefan Micle îsi declara primul copil, pe Valeria, născut în 10, ora 4 si 50 min., dimineata, în casa proprie a părintilor, din strada Muntenimea de Mijloc, Despărtirea a III-a.

Scrisoarea rectorului Stefan Micle, tatal Valeriei si sotul Veronicai Micle, coplesit de boli si sărăcie, adresată în 6/18 februarie 1870 vărului Gavril Pop, era însotită de o fotografie prin care prezenta tînăra sa familie: pe Valerita, acum de 3 ani si 3 luni (scrisoarea era expediată la jumătate de an după redactare), ... „de-a dreapta mamei sale, cu mult neagră iesită în fotografie decît este, o copilă plină de viată si foarte petulantă. A doua copilă, Livia-Virginia, acum de 2 ani fără o lună, foarte vivace si sănătoasă, bălaie, întocmai cum este, ... ambele copile stiu a vorbi foarte bine si răspicat – cea mare recitează si cîteva poezii”.

Exuberanta, vocea de mezzo-soprană, rotunjimile seducătoare, daruri mostenite potentate de un temperament agresiv dar, mai ales, îndîrjirea maternă de a răzbi, adesea la limita umilintei, fac din Valeria artista la care Veronica visase.

Studentă la Conservatorul de Muzică, Valeria Micle debuta la sfîrsitul anului 1886 în rolul titular din Fra-Diavolo. Vocea foarte frumoasă si de întindere exceptională o conduce spre Scoala de Belcanto din Paris, ca elevă a Rosinei Laborde si a Carolinei Pierrot. Urmează cinci ani în care Elena Theodorini si-o asocia pe Valérie-Nilda în distributii si turnee pe marile scene ale Europei.

La nici sase ani de la debut, în plină ascensiune, ocrotită de prima divă a scenei lirice românesti, Valérie-Nilda îsi lua în ianuarie 1892 răgazul pentru căsătoria cu Nicolae Gh. Nanu, avocat-holtei de 34 de ani. Conform Actului de căsătorie No. 514/1892 (A.N. Iasi, Col. Stare Civilă Oras Iasi căsătoriti), mireasa era d-ra Valeria Micle de 25 ani, de profesie liberă, domiciliată în Iasi, str. Asachi – 13.

Se vede că tînăra familie dorea să uite tot trecutul si să-si vadă de mana întemeierii, căci pînă la separarea din 1895 si divortul din 1896 se si nasc doi copii. Graziella, o frumusete exotică, este viitoarea sotie a diplomatului Vasile Grigorcea, ministrul nostru plenipotentiar în Ungaria, Polonia si Vatican. Intr-o fotografie Graziella apare ca „o femeie superbă, ... într-o rochie ... ca din povesti, ... o reproducere pentru un bal mascat a rochiei împărătesei Eugénie a Frantei, din celebrul tablou al lui Winterhalter”.

Înainte de divortul din 1896, Valérie-Nilda revenea pe scenă. Iat-o la Grand Théatre de la Versailles, în rolul titular din Carmen de Bizet (aprilie 1900) într-un răsfăt de elogii: „excelentă mezzo-soprană, interpretare ireprosabilă, temperament violent perfect pentru dramatismul rolului, jocul unei experimentate actrite de comedie...”.

In 1902 Valérie-Nilda naste pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturdza, înscris în registrul Comunei Bucuresti, Oficiul Stării Civile la No. 7439/1902.

În 1903, era instalată la Boureni-Cristesti, proprietatea sa, dobîndită prin una dintre licitatiile impuse de grevările printului Grigore M. Sturdza zis Beizadea Vitel, decedat la 13 ianuarie 1901.

Redactia revistei „Gazeta Moldovei”căreia se adresa la 8 decembrie 1903 din Cristesti – Suceava, în apărarea mamei sale, din nou lovită de calomnii, o prezenta drept cunoscută în cercurile înaltei noastre aristocratii prin eleganta spiritului artistic si apreciată în străinătate si în tară ca o desăvîrsită cîntăreată.

Conform Actului de căsătorie Nr. 35/24 oct. 1904 din Registrul Stării Civile păstrat în arhiva Primăriei din Cristesti, Jud. Iasi descoperit si oferit spre publicare de poetul local Ovidiu Toma („Cronica”, 26 ian. 2007), Valeria Micle, de 38 ani, de profesie proprietară, domiciliată în această Comună, se căsătorea cu Dimitrie-Mihai Popovici Sturdza de 35 ani, proprietar, fiul natural al Aglaei Popovici, ulterior căsătorită Tiron, recunoscut si adoptat de Beizadea Grigore M. Sturdza în 1895. Fără ca Actul de căsătorie să cuprindă numele copiilor Valeriei din prima căsătorie, dovadă că au fost atribuiti tatălui si redobînditi, întrucît ei cresc la Boureni. Proaspetii soti au făcut arătare că îl au pe Grigore, din 1902 si doresc a-l legitima si declara prin actul lor de căsătorie.

Dimitrie-Mihai Popovici Sturdza devine în ianuarie 1895 fiul cel mare al printului, întrucît alt Grigore, singurul copil crescut lîngă tată, de la Eliza, fiica naturală a sotiei sale, Rallu, se sinucisese din amor. Ceilalti trei ai Beizadelei, cu prima sotie, Olga Ghica, sora Dorei d'Istria, muriseră ca mama lor, tineri si ftizici. Olgăi Ghica, fiica lui Mihai, vornic, vistier si mare ban, fratele lui Alexandru Ghica Vv., domn al Tării Românesti (1834-1842), îi urmează Domnita Rallu Turculet, jupîneasa casei, selectată dintre odalistele haremului pe care fostul Pasă Muklis si-l instalase în palatul încă neterminat din fata feredeului turcesc din Iasi (Alex. Scarlat Miclescu, Destăinuiri, Bucuresti, 1909, p. 7).

Mosie domnească unde Vodă tinea uneori Sfatul Moldovei, Cristesti avea peste 9.520 de ha, conace, herghelie pentru export, telegraf si tren care făcea legătura cu expresul de Berlin! În hotarul Cristestilor, era mosia Boureni, al cărui deal, la 1900, era întesat de păduri seculare, dintre care sclipea clopotnita Schitului legendar. În 1843, suprafata mosiei Boureni era de 2.240 ha.

Valérie Micle Sturdza a lăsat volumul de versuri Din preajma mea (Fălticeni, 1920), difuzat în scopul înăltării monumentului eroilor căzuti în primul război. „Închin această încercare literară sotului meu Mihai, ca semn de cel mai profund devotament”,sună dedicatia.

In 1929 survine moartea total neasteptata a lui Valerie la mosia de la Boureni. Un fragment din scrisoarea de condoleante, adresata fiicei lui Valerie, Graziella Nanu-Grigorcea, la 24 februarie 1929, zice: «Ea a fost un mare suflet pe care nimeni nu-l va putea inlocui in casa ei, pe domeniile ei unde toti erau siguri ca vor gasi un sprijin si un sfat. Ce multe lucruri a creat prin energia si munca ei! Cand ma gandesc la ea evoc pe una din acele zane bune care stiau sa transforme totul in jurul lor si sa faca toata lumea fericita.»

Valeria iubea pinii cum Veronica Micle molizii. Dealul Bourenilor, insa, a fost ulterior defrisat. Au lăsat un pîlc de pini în dosul zidirii care a fost capela Valeriei M. Sturdza - o cochilie năpădită de urzici. Fără ferestre si usă, crucea decupată din acoperis lasă ploile să ude cripta dezvelită. Osemintele nu mai sînt din 1963, cînd tînărul tractorist Apostol Neculai din Motca le-a jefuit de cîteva bijuterii. Trimis în judecată, a fost sanctionat cu „avertisment, în circumstante atenuante pentru profanarea mormîntului unei persoane din rîndul fostei boierimi”, relatează dl Vasile Bîrgăoanu, profesor si primarul de atunci care stie că reînhumarea s-a făcut la Văratec.

Acolo, fiica Veronicăi Micle este de negăsit.

In baza articolului de Elena Vulcanescu
Sursa: convorbiri-literare.dntis.ro

Limba română în școlile rusești din orașul Bălți


În liceul teoretic rus ”A. Pușkin” din Bălți, începând cu 1 septembrie, se desfășoară un proiect, prin care elevilor li se propune să-și aleagă un obiect de studiu care ulterior va fi predat în limba română. Profesorii împreună cu elevii au decis ca acest obiect de studiu să fie lecția de muzică, întrucât zic ei, limba muzicală este universală și pe înțelesul tuturor.

Astfel, în cadrul acestui proiect elevii claselor a 5-a au susținut ore deschise la lecțiile de muzică, cântând cântece în limba română și povestind biografia lui Mozart, la fel în limba română. Reprezentantul Ministerului Educației, Elena Ungureanu, prezentă la lecții, s-a declarat mulțumită de inițiativa profesorilor și elevilor, declarând că va propune implementarea acestui proiect la nivel național.

sursa: Basarabia de după independență

Evgheni Șevciuk este noul lider al regiunii transnistrene

Așa-numitele alegeri prezidențiale din republica separatistă nistreană care au avut loc duminică, 25 decembrie, în regiunea transnistreană ar fi fost câștigate de Evgheni Șevciuk, potrivit mediilor de informare rusești, care citează surse din comisia electorală locală. Potrivit Comisiei Electorale, la așa-zisul scrutin au participat 51,57% din populația regiunii.

Evgheni Șevciuk a fi obținut peste 70 la sută din sufragii, față de 20 de procente acumulate de Anatolii Kaminskii, favoritul Moscovei. Astfel, în al doilea tur de scrutin, Evgheni Şevciuk a acumulat 73.88% din voturi, iar pentru contracandidatul său, favoritul Moscovei, Anatoli Kaminski, au votat doar 19.67% din alegători. Opțiunea "împotriva tuturor" a fost aleasă de 4,45%.

Pe parcursul campaniei electorale, presa de la Moscova l-a susţinut intens pe Anatoli Kaminski, acreditându-l drept favorit în aşa-zisa cursă prezidenţială. Cu toate acestea, preşedintele aşa-zisului soviet suprem de la Tiraspol a finalizat cursa în primul tur de-abia al doilea, depăşindu-l nesemnificativ pe actualul lider Igor Smirnov.

Alegerile de ieri din regiunea transnistreană pun capăt dominației de peste 2 decenii a actualului lider al administrației de la Tiraspol, Igor Smirnov. Autoritățile de la Chișinău nu recunosc scrutinul, dar au afirmat că vor dialoga cu liderul regiunii, indiferent care va fi acesta.

sursa: arena.md

Interviu cu Dumnezeu

25 decembrie 2011

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani… iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc...şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Octavian Paler

Cadouri de Crăciun din partea DRP pentru copiii din Republica Moldova

24 decembrie 2011
Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac, s-a aflat ieri, 22 decembrie, în Republica Moldova pentru a oferi cadouri de Crăciun copiilor basarabeni.

Însoţit de primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, secretarul de stat a participat la diverse programe festive la finalul cărora a împărţit daruri copiilor din şcoala-internat din Străşeni şi celor din instituţiile de învăţământ cu regim special din Chişinău.

La rândul lor, copii au recitat poezii şi au cântat colinde.


Crăciunul și Revelionul în România interbelică

23 decembrie 2011

Suntem atat de atasati afectiv de povestea sarbatorilor de iarna! insa povestea lor este traita asa cum o stim noi, doar de circa 100 de ani. La inceputul secolului XX, jucariile pentru copii erau pentru cei mai multi un obiect simbolic, dulciurile sau imbracamintea noua fiind cadoul primit.

Primenirea cu haine noi era primita de copii de doua ori pe an: de Craciun si de Paste. Bucuriile iernii aveau o alta tonalitate fata de ceea ce traim astazi.

La periferiile oraselor si targurilor ingropate in nameti sau in lipsa acestuia de straturi de noroi si baltoace adanci, sarbatorile iernii treceau cu repeziciune, timpul cunostea slabe oscilatii fata de rutina zilelor de peste an.

Copii, care oricum traiesc intr-un alt ritm al vietii, respirau intr-o alta cronologie temporala spre deosebire de adulti, aveau bucuriile lor, asteptate cu mare nerabdare: colindatul cu Steaua, Mos Ajunul, Sorcova; apoi jocurile aduse de iarna pe maidanele intinse si pustii.

Colinde cantate de cetele mahalagiilor
Ici colo aparea cate un bradut impodobit iar sensul de cadou capata culoare si continut pentru toti cei ai casei. Existau colinde cantate de cetele mahalagiilor care se aventurau mai departe de casa iar vizitele rudelor si prietenilor erau cultivate cu fiecare an in perioada sarbatorilor.

Mai departe, catre centrul oraselor si targurilor, pe marile bulevarde si arterele proaspat modernizate, luminile si voiosia razbateau aproape din fiecare casa. Aici cetele de irozi colindatori de la mahala nu ajungeau vreodata; era spatiul cosmopolit al orasului oficial, cu pretentii.

Sarbatorile erau gustate in saloanele restaurantelor sau varieteurilor inchiriate din timp iar toaletele pregatite la randul lor de luni de zile imbracau o lume unita in veselia imprejurarilor dar foarte diferita in aceea a intereselor.

Mos Craciun, proletar
Anii puterii comuniste i-au alungat pe Mos Nicolae si pe Mos Craciun. Ultimul a fost inlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme si botezat mai apoi Mos Gerila. Pe vremea cand nu i se gasise un nume potrivit cu uzantele epocii, Mos Craciun se metamorfozase asa cum ne arata ziarul Natiunea din decembrie 1948 -, intr-un proletar robust, alergand prin periferiile inghetate ale unui oras avand in mana stanga carnetul de partid.

Situatia s-a mai calmat catre anii 60' iar proletarul lasa locul unui Mos Gerila mai candid, care-si reluase sacul cu jucarii, lasand carnetul de partid pentru alte imprejurari.

Revelionul, cucerire interbelica - la nivel de masa
Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiana recenta, la nivel de masa a inceput sa respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece si prima intalnire a noului an, devenise un obicei al protipendadei romanesti, din a doua parte a secolului al XIX-lea. Obiceiul a coborat si catre clasele medii la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza dupa primul razboi mondial.

Odinioara, inainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie. Palatul Sutzu si Palatul Regal, Palaltul stirbey, Ghica sau Gradisteanu, au trait astfel de vremuri. Cu timpul insa, Revelionul a detronat impozanta balului din ianuarie, care a disparut cu totul dupa 1916.

Revelionul era trait in felurite chipuri in functie de treapta sociala pe care te asezase destinul. Dar indiferent de aceasta era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoastere si distractie. Mahalaua a descoperit Revelionul, paradoxal, in anii puterii comuniste cand cei norocosi se bucurau de balurile gazduite si cu acest prilej de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal.

Adrian Majuru
(extras)
Sursa: Ziare.com

Dezmembrarea Basarabiei istorice prin formarea RSS Moldovenești


Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a votat formarea RSS Moldovenești, prin care a fost dezmembrată Basarabia istorică

Autor: Mihai Taşcă

Documentele de arhivă arată că ciopârţirea regiunii istorice româneşti dintre Prut şi Nistru a fost dictată atât de Moscova, cât şi de Kiev, iar comuniştii moldoveni au dat dovadă de un fel de „patriotism pragmatic”.
La 2 august apologeţii statalităţii moldoveneşti de tip stalinist au sărbătorit cea de 71-a aniversare de la crearea RSS Moldoveneşti. Nu ne-a surprins lipsa de manifestări pompoase, întrucât şi până la 1991 data oficială a formării RSSM era considerată 12 octombrie, ziua în care în 1924 a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în componenţa RSS Ucrainene.
Ca rezultat al anexării Basarabiei de către URSS, la 28 iunie 1940, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS, în data de 2 august 1940, „venind în întâmpinarea oamenilor muncii din Basarabia, a oamenilor muncii din RASS Moldovenească” a adoptat hotărârea privind formarea RSS Moldoveneşti.
Nu vom analiza contextul şi nici cadrul juridic în baza căruia a fost creată RSSM. Or, în conformitate cu legislaţia internaţională, URSS nu avea dreptul să creeze un stat într-un teritoriu anexat. Apoi, nu mai puţin grav este că sovieticii nu au respectat măcar formal propria constituţie, care stabilea etapele ce trebuiau respectate la formarea unei republici unionale.
Ceea ce ne interesează este cum s-a ajuns ca doar o parte din Basarabia istorică să formeze Moldova sovietică. Documentele de arhivă demonstrează că Moscova şi Kievul au regizat ciopârţirea regiunii istorice româneşti dintre Prut şi Nistru, iar comuniştii moldoveni au dat dovadă de un fel de „patriotism pragmatic”.
După anexare s-a pus problema trasării hotarelor viitoarei republici unionale. Un prim semnal l-a dat ziarul „Pravda”, care, la 10 iulie 1940, publică o propunere făcută chipurile de Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM şi Comitetul Regional Moldovenesc al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei privind „reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia Moldovenească a RASS Moldoveneşti”.
Aşadar, subtextul celor publicate în „Pravda” arată că RSS Moldovenească urma să-şi extindă hotarele şi peste Nistru.
La scurt timp, Piotr Borodin, secretarul Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) al Ucrainei; Tihon Constantinov, preşedintele Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM, şi Feodor Brovco, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSS Moldoveneşti, au trimis o scrisoare la Moscova, în care au trasat graniţele viitoarei republici :
PROPUNERILE COMITETULUI REGIONAL DE PARTID DIN MOLDOVA, CONSILIULUI COMISARILOR POPORULUI ŞI PREZIDIULUI SOVIETULUI SUPREM A RASS MOLDOVENEŞTI PRIVIND STABILIREA GRANIŢELOR RSSM
Comitetul regional din Moldova al PC (b) U, Consiliul Comisarilor Poporului şi Prezidiului Sovietului Suprem a RASS Moldoveneşti roagă a stabili teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în următoarele graniţe:
Graniţa de Nord a RSSM

Graniţa dintre RSSU şi Republica Moldovenească trece de la râul Prut prin satele Bogdăneşti şi Lopatnic, paralel cu râul Lopatnic la nord între satele Corjeuţi şi Trinca, lăsând satul Trinca în componenţa RSSM.
Trecând prin satele Caracuşeni şi Constantinovca, linia de hotar ocoleşte satul Constantinovca de la Nord-Vest şi întoarce spre Sud-Est în direcţia dintre satele Holohora de jos şi Tirnovca şi mai departe spre Est între satele Mihăileni şi Hlinaia, lăsând satul Hlinaia în componenţa Republicii Moldoveneşti.
Mai departe spre Sud-Est de satul Rotunda linia frontierei trece pe linia judeţelor Hotin şi Bălţi din partea de Vest a satului Paladia la Nord şi, ocolind satul Hădărăuţi se îndreaptă la răsărit intre satele Clocuşna şi Volcineţ paralel cu calea ferată, urmând mai departe până la râul Nistru frontiera dintre judeţele Soroca şi Hotin.
A stabili graniţa părţii de est a RSS Moldoveneşti pe teritoriul fostei RASS Moldoveneşti, excluzând următoarele raioane: Codâma, Balta, Pesciana, care vor rămâne în componenţa RSS Ucrainene.
Graniţa RSS Moldoveneşti în această parte este marcată pe harta anexată a RSS Moldoveneşti şi pe frontiera raioanelor Codâma, Balta şi Pesciana.
Graniţa părţii de sud a RSS Moldoveneşti se va stabili pe plasa Chilia, incluzând în componenţa RSSM plasele Reni, Bolgrad, Ismail şi oraşul Ismail.
Graniţa mai departe a RSSM până la râul Nistru a o stabili pe hotarele judeţelor Akkerman, Cahul şi Bender.
Propunând graniţa de Sud cu includerea oraşului Ismail în componenţa RSS Moldoveneşti, Comitetul regional, Consiliul Comisarilor Poporului şi Prezidiul Sovietului Suprem pornesc de la următoarele considerente:
1. Populaţia plaselor Reni, Bolgrad şi Ismail e în majoritatea sa o populaţie moldovenească.
2. Oraşul Ismail este centrul de atracţie culturală şi economică a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail şi a unor plase din judeţul Cahul.

Secretarul Comitetului Regional din Moldova al PC (b) al Ucrainei
Borodin
Preşedintele Comisarilor Poporului
din RASSM Constantinov
Preşedintele Prezidiului Sovietului
Suprem al RASM Brovco

Aşadar, comuniştii moldoveni, deşi cedau foarte mult din Basarabia istorică, s-au gândit totuşi la cuprinderea a cât mai mulţi moldoveni în hotarele RSS Moldoveneşti, dar nu au uitat şi de ieşirea la Marea Neagră. Scrisoarea respectivă, însoţită de o motivaţie pregătită de Alexandr Gorkin, secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, este prezentată lui Gheorghi Malenkov, secretarul Comitetului Central al PC (b) din URSS.
Furt de teritorii dictat de „fraţi”
Dacă propunerea părţii moldoveneşti era acceptată, RSS Moldovenească urma să însumeze o populaţie de 2.538.400 de oameni, inclusiv 2.068.987 de persoane în judeţele Basarabiei şi 469.413 în raioanele RASS Moldoveneşti.
Sub aspect etnic, RSSM ar fi avut următoarea componenţă: 1.556.863 de oameni sau 61,34% - moldoveni, 263.551 sau 10,38% - ruşi, 273.020 sau 10,76% - ucraineni şi 444.866 sau 17,52 % - alte etnii.
Fiind informat asupra proiectului venit de la Chişinău, Mihailo Greciuha, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSU, trimite, la 22 iulie, la Moscova o notă în care dezavuează argumentele părţii moldoveneşti.
Rapt argumentat prin minciuni
Astfel el susţine: 1) minciunile lui Molotov din Nota ultimativă din 26 iunie cum că partea de Nord a Bucovinei „este populată în temei de ucraineni”, considerând ca fiind motivată anexarea ei la Ucraina; 2) consideră că „nu este necesar a dovedi oportunitatea alipirii la RSS Ucraineană a judeţului Hotin, unde locuiesc în temei ucraineni”; 3) referitor la judeţul Akkerman, declară fără echivoc că „trebuie alipit şi el integral la RSS Ucraineană”; 4) după distorsionări de date statistice, în pofida faptului că în judeţul Ismail majoritatea o constituiau moldovenii (32,5%), Greciuha conchide că judeţul Ismail trebuie inclus în întregime în componenţa Ucrainei, deoarece „nu pot fi delimitaţi aici ruşii de ucraineni”; 5) în fine, susţine că trebuie incluse în componenţa RSSM 10 raioane din cele 16 din fosta RASS Moldovenească.
La finele Notei informative, este inserată o descriere a graniţei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, luată ca bază la delimitarea frontierei dintre „republicile-surori” semnată la 22 august 1940.

Examinând ambele propuneri, în motivaţia adresată lui Gheorghi Malenkov, Alexandr Gorkin scrie că proiectul comuniştilor moldoveni este „mai acceptabil”.
Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. După consultări şi delimitări de teritorii la faţa locului, hotarul dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană a fost stabilit printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940.

Hotarele, bătute în cuie în 1976

Problema teritoriilor Basarabiei acaparate de Ucraina s-a pus în discuţie din nou de Nicolai Salagor, secretarul CC al PC (b) din Moldova, şi Nicolai Koval, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, care, la 12 iunie 1946, îi adresează o scrisoare lui Stalin, propunând-ui revenirea la acest subiect. Adresarea a rămas fără răspuns.
Documentul final al Conferinţei de la Helsinki din anul 1975 a consemnat starea de fapt a hotarelor Europei după cel de-al Doilea Război Mondial şi a statuat că eventualele dispute teritoriale nu pot avea loc pe cale armată.

Serviciul moldovenesc de Informații și Securitate reia lupta cu românismul

Conform surselor Romanian Global News din mediul guvernamental de la Chsinau, Serviciul de Informatii si Securitate de la Chisinau a reluat activitatile de anihilare si destabilizare a organizatiilor civice si partidelor politice care sustin reunirea Basarabiei cu Romania.
Pe langa urmarirea si compromiterea liderilor organizatiilor de pe teritoriul R. Moldova, care sustin reunirea celor doua state romanesti, SIS-ul desfasoara puternice actiuni operativ –informative pe teritoriul Romaniei, in cadrul organizatiilor studentilor basarabeni, dar si creind actiuni de lobby in cadrul formatiunilor politice din Romania, in defavoarea ideii de reunire a celor doua state romanesti.
In acest scop SIS-ul a racolat si va racola absolventi ai universitatilor romanesti si studenti bursieri ai statului roman, pe care ii va coordona in preluarea a cat mai multe din organizatiile studentilor basarabeni din Romania, urmand ca acestia sa blocheze aderarea respectivelor organizatii la miscarile pro-unire. Presa online a mediului studentesc basarabean este deasemenea vizata.
Sursele Romanian Global News precizeaza ca sectiunea din SIS care se ocupa de aceasta problema este incadrata cu ofiteri ce au legaturi stranse cu agenti FSB si SVR din Ambasada Rusiei la Chisinau.

La Cernăuți, pe urmele lui Mihai Eminescu


Am fost in toamna asta la Cernauti, un oras somptuos si superb, ce poarta inca distincta pecetea sa romaneasca. Printre marile personalitati de care isi leaga numele pana azi se numara si poetul nostru national, Mihai Eminescu. In Cernauti, Eminescu a trait cativa din putinii ani fericiti ai vietii sale dramatice. Anii teribilismelor de elev licean si ai febrilelor lecturi in biblioteca marelui sau profesor si indrumator Aron Pumnul, anii in care "vuietul, jocurile si sariturile erau la ordinea zilei", anii in care batea mingea pe toloaca de la marginea parcului, anii primelor iubiri si anii primelor versuri. O perioada plina de lumina si libertate, ramasa, ca prin minune, in amintirile unui coleg de scoala si bucurii: Teodor Stefanelli. Transformate in ghid, marturiile vechi de peste 150 de ani mi-au fost indreptar pretios in incercarea de a pasi pe urmele lui Eminescu la Cernauti. Aurul si melancoliile toamnei se lasasera deja peste lume, cand am pornit, ca in vis, in cautarea locurilor prin care trecuse, candva, tanarul Mihai Eminescu...

"Avea un vecinic suras pe buze"

In 1860, Mihai Eminescu era deja de doi ani in Cernauti, cand s-a intalnit pentru prima oara cu Teodor Stefanelli. Absolvise cu brio clasele a III-a si a IV-a ale Scolii primare National-Hauptschule, si era in clasa a II-a de liceu, cand Teodor Stefanelli era de-abia "boboc" in clasa intai. Apropierea dintre cei doi a fost magnetica, desi se intersectau numai duminica si in sarbatorile mari, la exercitiile religioase tinute de batranul si severul catehet "Popa" Veniamin Iliut. Din primul moment, Eminescu l-a luat pe Stefanelli deoparte, ca pe un frate mai mic, si i-a atras atentia ca nu-i de gluma cu absentele de la orele de religie. "Ia seama si te fereste, caci pe mine m-a parat "Popa" in clasa intaia, si mi-a dat nota rea din purtare, pentru ca am codit de cateva ori".

"Atunci ne-am imprietenit si am ramas amici pentru totdeauna", scrie Stefanelli in "Amintirile..." sale despre Eminescu, cea mai importanta carte despre anii de scoala ai poetului. Repetentia lui Mihai din acel an avea sa-i apropie si mai mult pe cei doi, care devin colegi de clasa, doar ca in "despartituri" diferite. "La obiectele religia si limba romaneasca eram insa toti elevii romani ai clasei la un loc, si acuma, prietenia mea cu Eminescu, din cauza deselor intalniri, capata legatura tot mai stransa si mai temeinica".

Astfel l-a cunoscut Stefanelli pe tanarul rebel caruia putin ii pasa, bunaoara, de matematici, dar care era sclipitor la materiile care il interesau. Era cel mai bun la religie, cel mai bun la istorie universala si, pur si simplu, inegalabil cand venea vorba de Limba si literatura romana, pe care le-o preda profesorul Aron Pumnul.

"Ne vorbea adese in clasa, si noi il ascultam cu placere, pentru ca vorbea romaneste mai corect decat noi. Poate si imprejurarea ca era din Romania a fost una din cauzele ca noi, bucovinenii, tineam atat de mult la Eminescu si ca Aron Pumnul il trata cu deosebita bunavointa si-l lua ades la sine". "Cat timp a urmat Eminescu liceul, era vorbaret si vioi, ca mai toti colegii sai, si avea un vecinic suras pe buze, afara doar cand nu stia lectia. Acest zambet prielnic le-a castigat inima colegilor sai."

Dar bucuria elevilor de la liceul din Cernauti era adumbrita de spiritul cazon al dominatiei austriece, insensibila la nazuintele spirituale ale romanilor. Limba oficiala era germana: in scoli, toate obiectele erau predate numai in germana, in vreme ce in liceu, doar o ora pe saptamana era rezervata pentru limba si literatura romana. Dascali mari, dar si mari patrioti, Aron Pumnul si Ion Sbiera, de-abia daca puteau sa strecoare, clandestin, cu mari riscuri, in cursurile lor de literatura, mici detalii despre adevarata istorie a poporului roman.

Nesupus si nonsalant, Eminescu era un izvor nesecat de informatii pentru colegii bucovineni, care nu pusesera in viata lor mana pe o carte despre istoria romanilor, existente doar dincolo de granita imperiului, in Moldova. "Odata l-am intrebat pe Eminescu, ori de are carti pentru istoria romanilor, si el imi raspunse ca nu are carti de scoala, dar are alte carti vechi, in care afla ce-i trebuie". Mereu surprinzator pentru mai conformistii sai colegi din Cernautiul austriac, Eminescu era o prezenta care nu putea fi trecuta cu vederea. Licaririle geniului sau se faceau deja vazute si remarcate, iar gesturile sale iesite din comun conturau deja profilul unei personalitati cu totul si cu totul exceptionale.

Asa si-l aminteste si Teodor Stefanelli pe marele poet de mai tarziu. "Era ceva la acest baiat, ce nu se putea incatusa, si aceasta era o pornire instinctiva pentru neatarnare, pentru miscare libera, nefortata de imprejurari... Parca-l vad si astazi, mic si indesat, cu parul negru, pieptanat de la frunte spre ceafa, cu fruntea lata, fata lungareata, umerii obrajilor putin ridicati, ochii nu mari, dar vii, colorul fetei intunecat, prin care strabatea insa rumeneala sanatoasa a obrajilor. Era totdeauna curat imbracat", scrie Stefanelli, conturand unul dintre cele mai emotionante portrete ale tanarului Eminescu.

Buzunarele cu covrigi

Liceul din Cernauti avea, pe vremea aceea, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, reputatia unui loc de maxima rigoare si strictete. Supravietuitoare istoriei, cladirea impune si astazi prin aerul ei sever si militaros. Inalta, maiestuoasa, cu trei corpuri care se strang lat in jurul unei curti cat un careu de raport. Un gard aspru aminteste si acum de strictetea din vremea stapanirii austriece asupra nordului Bucovinei. Placuta de pe una din laturile cladirii - Strada Mihai Eminescu nr. 1 - si un basorelief comemorativ insemnat cu litere slavone, pe care, ca roman, reusesti sa le descifrezi abia dupa ce recunosti chipul clasic al poetului, amintesc, dupa un secol si jumatate, ca aici a studiat, vreme de aproape trei ani, geniul nascut la Ipotesti.

Se facea scoala, nu gluma, la Cernauti, pe vremea lui Eminescu, dupa reguli "nemtesti" foarte severe, pe care profesorii se incapatanau sa se asigure ca elevii le respecta neabatut. Toata lumea stia acest lucru, cat era imperiul de mare. Stiau asta si oamenii cu vaza din Romania, care, precum Gheorghe Eminovici, isi trimiteau tocmai acolo odraslele sa invete carte temeinica. Stiau si elevii care frecventau liceul, desigur, caci doar pe ei cadea napasta pedepselor pentru micile nebunii la care teribilismul varstei ii impingea. Stia si Teodor, ca nu-i tocmai bine ce face, dar s-a putut abtine?

"Odata, inainte de Pastele anului 1863, cand se finisera orele de invatatura in clasa mea si colegii ieseau afara, eu m-am urcat pe catedra si am strigat cat ma tinea gura: "Petrecere buna, domnilor!". Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul usii, se vede ca nu-i placuse strigatul meu, se intoarse si-mi dicta o oara de carcer, in clasa unde eram. Curand, veni si servitorul scoalei, Onufri, ca sa incuie usa", povesteste Teodor Stefanelli.

Colegi de an, dar in clase vecine, Eminescu n-a fost partas la nazbatia camaradului Stefanelli. A prins doar momentul in care, trecand pe coridor in drum spre iesirea din scoala, l-a zarit pe Onufri, pe cand statea sa-l inchida in "carcer" pe Teodor. S-a repezit numaidecat catre el. "Ma intreba ce-i cu mine, iar eu ii povestesc cu mare suparare nenorocirea ce s-a-ntamplat. Nu puturam vorbi mult, pentru ca Onufri se grabi sa incuie usa si eu ramasei singur si foarte descurajat". Dar n-au trecut nici 10 minute, ca usa clasei se deschise, iar Eminescu aparu, triumfal, cu buzunarele doldora de covrigi. Numai Eminescu era in stare de asa ceva. Imprumutase bani tocmai de la Onufri, cumparase covrigi si-l induplecase sa-l lase sa stea cu prietenul sau, pana la "liberare".

"Ce voios eram acuma!", exulta Stefanelli, in amintiri, prietenia ce l-a legat de Eminescu. "Acu ne trecu timpul foarte repede, caci abia sfarsisem sa mancam covrigii, si Onufri ne dete drumul, dar ne zise sa nu spunem nimanui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar amandoi ne-am dus pe toloaca, unde impreuna cu alti colegi am jucat mingea pana pe inserate..."

Patimiri cu Eminescu

Fostul liceu la care au invatat Eminescu si Stefanelli se afla tocmai in centrul orasului, cum treci strada dinspre impozanta Primarie. De acolo, ploaia marunta a toamnei bucovinene te conduce, pe stradute cu aer sic, imperial, in Piata Teatrului, fosta Piata "Vasile Alecsandri", de pe vremea Romaniei Mari.

Mii de trandafiri se imbata cu racoarea dupa-amiezei, dand culoare si parfum de vara tarzie unui oras cufundat parca prematur in melancolii. Statuia lui Mihai Eminescu e intr-un mic scuar, pe una din laturile pietei. Fragil si longilin, poetul nu imprumuta decat liniile fetei, din portretul lui Teodor Stefanelli. Parca se fereste de ploaie sub un tei secular, strangandu-si cu o mana la gat gulerul paltonului subtire. Iar zambetul, zambetul sau contaminant, pare sa fi disparut cu anii. (Anii grei de opresiune sovietica, anii in care bustul interbelic al lui Eminescu a fost dat jos de pe soclu si aruncat, pur si simplu. Anii grei de "deznationalizare barbara", de distrugere a intelectualitatii si de anihilare a spiritualitatii si culturii romanesti de aici, dupa cum imi spune poetul si jurnalistul Vasile Tarateanu, unul dintre cei mai curajosi aparatori ai romanismului la Cernauti.)

Daca in 1956, o mana de patrioti romani au izbutit, aproape miraculos, ca numele lui Eminescu sa fie redat, totusi, unei strazi din oras, abia dupa o jumatate de secol, autoritatile ucrainene s-au lasat convinse sa aprobe amplasarea unei statui a poetului roman in centrul Cernautiului.

"In 2000, la dezvelirea monumentului, fortele ultra-nationaliste ucrainene au arborat steagul Ucrainei in berna si au lansat foi volante printre participanti, in care scrisesera ca ziua de 15 iunie este zi de rusine nationala pentru Ucraina, pentru ca autoritatile statului au permis ca in centrul Cernautiului sa fie instalata statuia unui "renegat ucrainean". Dupa ei, Eminescu era "un ucrainean care a renuntat la idealurile neamului sau si care dorea sa se faca Romania Mare, iar Bucovina sa fie ocupata, cum s-a intamplat la 1918, de catre Romania burghezo-mosiereasca."", evoca Vasile Tarateanu patimirile lui Eminescu in Cernautiul ultimelor decenii.

Mic de statura, dar energic din cale afara, Vasile Tarateanu se zbate, fara frica, pentru fiecare particica de romanism din Cernauti. Imi vorbeste emotionat la fiece detaliu, despre itinerariul cultural care leaga capitala Bucovinei de tineretea lui Mihai Eminescu. Se precipita, se repeta, revine asupra ideilor si a reperelor, ca si cum ar vrea sa le insire pe toate odata. Stie atatea despre Cernautiul lui Eminescu, si nu e amanunt de care sa nu-l lege o amintire de suflet.

"Cand vorbim despre Cernauti si Eminescu, ne gandim la casa si la mormantul lui Aron Pumnul, la liceul unde a studiat, apoi la scoala greco-orientala, unde eu personal am asezat o placa memoriala. Mai exista, apoi, o bucata din cladirea unde a fost "Hotel de Moldavie", unde isi tineau spectacolele trupele lui Fani Tardini si Pascaly, iar Eminescu, tanar gimnazist, venea si asista la toate spectacolele. Mai exista si azi casele in care el a trait in diverse perioade, casa lui Dzirzek si casa lui Blanchin, profesorul de limba franceza de la Ober-Gymnasium. Mai exista si alte locuri, sa tot fie vreo 20, care amintesc de Eminescu in Cernauti... Noi, toti cei de aici, toata intelectualitatea, am luptat ca ele sa ramana in constiinta romaneasca. Dupa 1990, am mai adaugat doua locuri dragi pe aceasta harta de suflet: bustul lui Eminescu din curtea fostei case a lui Aron Pumnul si aceasta statuie din centrul orasului". Fiecare loc are povestea lui, fiecare pas pe urmele lui Eminescu e, de fapt, un pas pe urmele unor romani curajosi care au luptat si lupta pana la capat pentru a tine vie memoria culturala romaneasca in Nordul Bucovinei.

Casa lui Pumnul

Doamna Elena, amabila sotie a poetului Vasile Tarateanu, lucreaza in cadrul Muzeului Etnografic Regional din Cernauti. S-a oferit cu mare drag sa ma insoteasca la fosta casa a lui Aron Pumnul, acolo unde a locuit pentru o vreme si Eminescu si unde s-a ingrijit de biblioteca profesorului sau, frecventata la acea vreme de toti "studintii" romani din Cernauti.

De la Hotelul "Bucovina", o luam direct prin parc, ca sa scutim din drum. Un parc solar, in ciuda cerului apasator, luminat deopotriva de marmura statuilor ce strajuiesc fantanile arteziene si de frunzele ce-astern pe banci si pe poteci auriul soarelui strans la suflet, cat a fost vara de lunga.

"Pe aici mergea mereu si Eminescu, in copilarie, cand venea sa bata mingea cu prietenii lui", imi marturiseste doamna Elena, cand iesim din parc, pe una dintre arcadele monumentale ce tin loc de porti. Trecem strada si dam chiar de locul de evadare pe care Stefanelli il pomeneste in epilogul orei de "carcer", petrecuta alaturi de Eminescu. "Toloaca", terenul viran de la capatul parcului, maidanul de pe care liceenii inaltau nori de colb jucand, cat era ziulica de lunga, "foot-ball", jocul cel nou, la mare moda in epoca, de la Londra si Viena pana-n Cernauti. O parcare si mai multe sedii de firme se afla acum pe vechea "toloaca"...

Pana la casa lui Aron Pumnul, ne infundam de-a binelea in toamna tot mai mohorata, cu fiecare ora ce ne apropie de seara. "Aici era periferia orasului, pe vremea lui Eminescu". Elena Tarateanu imi arata in departare coama unei coline sub care Cernautiul s-a tot extins, in ultimele decenii. "Uite, acolo am locuit eu, si in casuta cea mica era biblioteca studentilor romani, la care am fost si eu bibliotecar un timp", avea sa-i reaminteasca Eminescu lui Stefanelli, in 1875, in timpul unei plimbari pe urmele adolescentei lor.

Poetul avea 25 de ani pe atunci. Venise pe neasteptate de la Iasi, inarmat cu un vraf de brosuri despre "Rapirea Bucovinei", intr-o actiune viguroasa pana la nebunie, de contracarare a sarbatoririi de catre autoritatile de la Viena, a 100 de ani de la anexarea Cernautiului. Dupa ce-si dusese la bun sfarsit actiunea subversiva, impartind brosurile printre romanii din oras, Eminescu l-a luat pe bunul sau prieten Stefanelli la pas, ajungand si pe strada pe care se afla locuinta fostului lor profesor.

Casa cu cerdac bucovinean de pe strada Aron Pumnul nr. 19 iese din rand, nu doar prin aerul sau arhaic. Nu e aliniata la trotuar, ca celelalte, ci cocotata sus, la poala delusorului pe care urca o padurice deasa, salbaticita cu vremea, asemeni unui paradis uitat.

Casuta veche ce gazduia biblioteca lui Aron Pumnul nu mai exista azi. O casa noua s-a construit acolo, si un gard o desparte de locuinta pe care o foloseau profesorul Pumnul si sotia sa. Prin 1865, numai si numai in biblioteca aceea din casuta joasa il gaseau colegii pe Mihai. Locuia pe atunci la profesorul sau si citea toata ziua, cufundat in carti esentiale, care nu aveau nici in clin, nici in maneca cu programa scortoasa de la liceul "nemtesc" din oras. Aici il descoperea cu drag, de fiecare data, Teodor Stefanelli. "Aici trebuie sa se fi simtit el in elementul sau, caci randuise biblioteca si stia unde se afla orice carte. Nu mai trebuia, ca mai inainte, sa scotocesti tot dulapul, pan' ce dai de cartea ce-ti trebuie. Eminescu se ducea drept la dansa si o scotea dintre celelalte carti, dandu-ti-o cu un fel de satisfactie si dovedind, astfel, ca stie fiecare tom din aceasta colectiune", isi aminteste bunul prieten al viitorului poet.

Poarta curtii de la numarul 19 e deschisa, doamna Elena ma pofteste inauntru, are si cheile casei la ea. Fostii chiriasi, patru familii de "eroi eliberatori ai Bucovinei", s-au dat, in sfarsit, dusi din cladirea promisa, inca din 1990, de autoritati romanilor, pentru deschiderea la Cernauti a unui Muzeu "Eminescu". Cei 20 de ani de taraganare au impins, din pacate, casa in pragul prabusirii. Podeaua cerdacului e covatita in mai multe locuri. Dinauntru, din camera cu pereti crapati ce da spre strada, se vede curtea, cu statuia lui Eminescu.

Doamna Elena sta minute in sir privind pe geam. Viseaza frumos. Ce-a fost mai greu a trecut. Casa e acum a comunitatii romanesti, planurile pentru reconsolidarea ei sunt gata, exista si promisiuni de sprijin financiar din Romania. Cu rabdare de muzeograf, Elena Tarateanu a pus deoparte, in ultimii ani, mii de exponate - carti, obiecte rare, opere de arta si documente unicat - care amintesc de perioada cernauteana a lui Mihai Eminescu. E visul ei cel mai mare sa vada deschis la Cernauti Muzeul "Eminescu". Imposibila parea, inainte de caderea comunismului, si dezvelirea unui bust al lui Eminescu in curtea casei lui Aron Pumnul. Dar iata ca s-a realizat. Si ce mai bucurie a fost atunci, in '90, cand toata suflarea bucovineana a sarbatorit momentul, alaturi de Parintele Galeriu, de marii poeti Grigore Vieru si Ioan Alexandru...

Inainte de plecare, doamna Elena se opreste sa aranjeze putin florile proaspete ce vegheaza mereu la baza bustului. De pe soclul inalt, Eminescu priveste pierdut spre oras, peste acoperisurile scufundate in ceata. La final, cand totul va fi pus la punct, iar casa de la numarul 19 va sclipi a nou si a curat, ii va intampina ea insasi pe oaspeti, in poarta dinspre strada. Ea insasi ii va conduce pe curiosi prin sala mare si calda, doldora de carti si exponate de soi, apoi, la plecare, de va fi toamna cum e acum, ii va imbia, ca si pe mine, cu un ciorchine de struguri rosii, din via ruginie ce inveleste locul, in mantia calda a nostalgiilor. Va fi gustat si micul Eminescu din ei...

Poveste de dragoste

Pornesc inapoi, spre centrul Cernautiului. Dulceata strugurilor din via veche, pe sub care trecea Eminescu in tinerete, e ca un balsam in inserarea rece. Refac, inconstient cumva, traseul pasilor poetului: terenul de joaca, casa profesorului Blanchin, parcul, liceul de pe strada Eminescu, apoi ma afund tot mai adanc in atmosfera vesela, studenteasca, a centrului istoric.

Olga Kobyleanska, strada pietonala pavata ca la carte, cu banci si calesti vechi, de metal, pe mijloc, si cu cladiri sic pe cele doua laturi, cu pub-uri si restaurante imbietoare, nu e cu nimic mai prejos decat oricare pietonala din marile capitale ale Occidentului. Lumina calda a lampaselor, replici ale corpurilor de iluminat din secolul XIX, da sclipiri de glitter stropilor marunti de ploaie, ce se sparg pe pavajul ud. Cernautiul e un oras superb. Comunismul nu a reusit sa-i stirbeasca nici aura imperiala, nici amintirile romanesti. Seamana cu Clujul cumva, desi centrul istoric, mai intins si pe alocuri mai monumental decat cel al capitalei Ardealului, nu e reamenajat in intregime.

La fel de stralucitor si vesel, animat de tineret, liceeni si studenti, trebuie sa fi fost orasul si in 1864, cand la Cernauti a poposit pentru prima oara un teatru romanesc pe pamantul Bucovinei. Reprezentatiile date de trupa lui Fani Tardini, in sala de spectacole de la "Hotel de Moldavie", au devenit imediat cele mai importante evenimente din viata romanilor bucovineni. Venea publicul din toate colturile provinciei sa asiste la reprezentatii, iar elevii nu lipseau niciodata, mai cu seama ca profesorul Sbiera avea puse intotdeauna deoparte cateva bilete gratuite, iar oamenii cu stare luau mereu pe banii lor cate doi-trei tinerei pasionati de teatru, care asteptau la intrare.

"Nici Eminescu, nici eu, nu lipseam de la aceste reprezentatii. El sta nemiscat, cu privirea atintita asupra actorilor, ca si cum ar fi voit sa soarba toata actiunea si frumoasele melodii cantate de dansii, si se supara grozav, daca careva din colegi il stingherea prin intrebari sau observari... Daca ieseam intre acte prin coridoarele teatrului, atuncea Eminescu fredona melodiile auzite pe scena sau repeta fraze din piesa reprezentata", isi aminteste Teodor Stefanelli.

Prins de vraja reprezentatiilor teatrale, Eminescu avea sa-i marturiseasca lui Stefanelli ca a inceput sa scrie poezii si ca lucreaza chiar la o piesa de teatru. Dar legatura tanarului Eminescu cu trupele ambulante de teatru avea sa fie inca mai puternica de atat. "Cum disparea trupa din Cernauti, dupa ce isi incheia stagiunea, cum disparea si Eminescu", constata, catusi de putin insidios, Stefanelli.


Viitorul mare magistrat bucovinean, cu studii de drept la Viena, avea sa afle ceva mai tarziu ca, in iulie 1869, cand teatrul lui Mihai Pascaly a dat reprezentatii la Cernauti, Eminescu ar fi insotit trupa ca sufleur. «Studentii cari-mi spusese ca si Eminescu se afla in aceasta trupa sustineau cu tarie ca Eminescu este amorezat de tanara artista Eufrosinia Popescu, o copila de o frumusete rara, si ca din cauza ei s-a lasat de scoala si s-a angajat la teatru, insotind trupa prin Transilvania si Banat. Nu am dat multa insemnatate acestor banuieli» scire Stefanelli in «Amintiri».

Abia in toamna lui 1870, pe cand, studenti amandoi, s-a intalnit cu Eminescu la Viena, la capatul unei nopti de pomina, pe cand se plimbau exaltati pe strazile capitalei imperiale, Stefanelli avea sa constate ca vorbele colegilor din Cernauti nu erau barfe. "Eminescu era atuncea foarte bine dispus, ma tinea de brat si canta, declama si istorisea multe. Apoi deveni sentimental, si-l auzii exclamand: "O! Eufrosina, Eufrosina!"".Cunoscand slabiciunea lui Eminescu pentru figurile mitologice, Stefanelli a incercat sa afle de la prietenul sau prin ce misterioasa asociere de idei a ajuns de la ce discutau ei la una dintre cele trei... "Gratii". "Vezi, ca n-a fost figura mitologica, ci chip aieve, Eufrosina mea, Eufrosina Popescu". "Imi aduc foarte bine aminte de dansa, era foarte frumusica", l-a provocat atunci Stefanelli. "Da, raspunse oftand Eminescu, era foarte frumusel acest dracusor impelitat. Am fost amorezat cuc de dansa si nu o pot uita. I-am facut si poezii...".Piata Teatrului din Cernauti e plina de cupluri iesite la plimbare. Doi cate doi, tineri si veseli, celebreaza iubirea prin gesturi marunte, precum pasii ce-i conduc, cu speranta si-un pic de teama, spre freamatul noptii. In scuarul sau, sub teiul secular, Eminescu e melancolic ca-n "Amorul unei marmore" - poezia pe care a scris-o in amintirea Eufrosinei - cu gandul dus, parca, tocmai la vremea minunata a primei iubiri, la marea dragoste pentru actrita ce i-a insufletit ultimele zile ale aventurii sale cernautene, una din rarele perioade de fericire din viata sa.

"La mormantul lui Aron Pumnul"

Cimitirul Horecea, in care, alaturi de Aron Pumnul, isi dorm somnul de veci marii apostoli ai romanismului din Bucovina, apare mic, neinsemnat, printre reperele culturale ale Cernautiului. Il gasesti doar daca il cauti dinadins, intr-un colt de harta. Ai de mers o ora buna pe jos, din Centru, pana taman in dreptul unei unitati militare. Ploaia nu mai conteneste, nimeni pe strada nu vorbeste limbi straine, doar rusa si ucraineana, iar cuvantul "cimitir", se stie, nu apare in nici un ghid de conversatie...

Intr-un tarziu, pe inserate, gasim cimitirul. Un cimitir intins, in care te poti lesne pierde printre cruci, care mai vechi, care mai noi. Insa micuta capela cu turla aurita ne cheama tainic la ea. "Aici se odihnesc in pace mitropolitii Bucovinei", scrie in limba romana, cu slove gratioase, bisericesti, pe o placa prinsa in temelia lacasului de cult.

(…) Mormantul lui Aron Pumnul e chiar pe aleea care duce la capela. Un monument impozant, cu doi stalpi strasnici, ca de biserica, sprijinind o arcada lucrata cu dichis, iar in varful arcadei, o cruce simpla, frusta. "Marelui barbat al natiunii, Aron Pumnul, profesor de limba romana la gimnasiul superior din Cernauti", scrie pe piatra funerara a ardeleanului exilat in Bucovina si care a sadit samanta patriotismului in sufletul tanarului Eminescu. Doua ramuri de lauri argintii, prinse intr-o funda tricolora, tin ca pe palme basorelieful cu chipul bland, incercanat de suferinta ultimilor ani de viata, al profesorului.

Monumentul a fost ridicat la 1886, de catre Societatea pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina, "in numele conationalilor". E in aer o solemnitate aparte, de slujba acompaniata de murmurul aspru al ploii, pe marmura rece a mormantului. E in aer ceva din plansetul mut al invataceilor romani, la capataiul profesorului lor, in acea trista zi de ianuarie a lui 1866.

Vestea mortii lui Aron Pumnul a cazut ca un trasnet peste Cernauti. "Pe vremea aceasta", povesteste Stefanelli, "profesorul Pumnul era grav bolnav si nu mai parasea patul. Eminescu imi spusese ca dupa vorbele medicilor, Pumnul nu va mai duce-o lung si, intr-adevar, Pumnul muri in ziua de 12/24 ianuarie 1866. Doliul era mare in toata Bucovina si intre studenti, iar Eminescu era neconsolat, pentru ca tinea mult la acest rar barbat si il iubea ca pe un tata".

Cand a auzit despre moartea lui Aron Pumnul, Stefanelli a fugit numaidecat spre casa dragului sau profesor si s-a dus drept in camera lui Eminescu, pe care l-a gasit complet ravasit. "Acuma il vazui pe Eminescu intaiasi oara varsand lacrami de durere. Seara, m-am dus iarasi la Eminescu si l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adaoga, mai netezea, dar am observat ca nu i-a placut ca l-am surprins. Pe urma, insa, imi arata poezia si-mi spuse ca mai multi studenti vor scrie poezii la moartea lui Aron Pumnul, care se vor tipari. Mi-a citit apoi intreaga poezie. Dupa cetire, imi spuse singur ca inceputul strofei a doua, "Metalica vibranda a clopotelor jale" nu-i place, dar nu mai are timp sa prefaca poezia, caci trebuie sa o predea profesorului Sbiera".

"E chiar poezia care, alaturi de alte sase poezii, a fost tiparita cu ocazia inmormantarii lui Aron Pumnul, sub titlul "Lacramioarele invataceilor gimnazisti din Cernauti la moartea preaiubitului lor profesor Arune Pumnul". Poezia lui Eminescu apare pe pagina 4 a brosurii si e semnata M. Eminoviciu, privatist", avea sa imi arate doamna Elena Tarateanu, in biroul sau din centrul Cernautiului (…)

Elevul mamei

De-o parte si de alta a aleii ce duce spre capela mitropolitilor, mormintele marilor aparatori ai romanismului se inalta semete, din pamantul reavan. Cripta profesorului Ion Sbiera e chiar la doi pasi de cea a lui Aron Pumnul, fostul sau coleg de catedra. Tot aici este inmormantat Dimitrie Onciul, primul presedinte al Academiei Romane, unul dintre cei mai mari istorici romani, baronul Euxodiu Hurmuzaki, pictorul Epaminonda Bucevschi, Ioan Suceveanu, alaturi de cativa dintre curajosii membrii ai Societatii "Arboroasa", din care a facut parte si Ciprian Porumbescu. Morminte impozante, monumentale, semn al importantei si al fortei pe care intelectualitatea romaneasca a avut-o candva in Cernauti. Aici, la mormantul profesorului Pumnul, s-a recules Eminescu, in timpul vizitei sale din 1875 in Nordul Bucovinei, alaturi de nelipsitul sau prieten cernautean, Teodor Stefanelli. Si tot aici, in acest cimitir, ce aminteste de curajul si de mandria generatiilor care au pregatit si care au infaptuit Marea Unire, a inceput aventura culturala si patriotica a celor care au trait anii opresiunii sovietice.

"Eu unul, pe vremea mea, nu l-am studiat pe Eminescu, nici la scoala, nici la universitate. Mult mai tarziu a intrat in programa de literatura. Astfel ca primul meu profesor de literatura a fost mama, care, desi avea numai patru clase, studiase pe vremea Romaniei Mari si, an de an, luase coronita pentru cea mai silitoare eleva. Ea imi recita poezii de George Cosbuc si Mihai Eminescu, pe care le tin si acum minte...", povesteste poetul si jurnalistul cernautean Vasile Tarateanu. Vazandu-l pasionat de poezie si curios sa afle cat mai multe despre marile nume ale culturii romane, o profesoara evreica, dar care facuse studiile la Iasi, l-a luat deoparte pe tanarul Vasile Tarateanu si i-a vorbit despre cimitirul vechi din Horecea: "Du-te acolo si vei gasi mormantul lui Aron Pumnul, profesorul drag al lui Eminescu".

Cu timpul, mormantul lui Aron Pumnul devenise, in anii obtuzi ai stapanirii sovietice, locul de intalnire al tinerilor romani animati de sentimente patriotice. "Cand am intrat la facultate, studenti fiind, am strans din bursa noastra niste ruble, cum era pe atunci, si am carat niste vopsea neagra si lac verde si am mers sa vopsim gardutul de la mormantul lui Aron Pumnul. Asta era prin '64-'65, aveam 16 ani atunci. Am fost fotografiati de KGB si chemati la sediu, unde ne-au urecheat ca ce facem noi acolo, ca Aron Pumnul este un nationalist roman, care lupta pentru Romania Mare, si cum ne permitem noi sa omagiem un nationalist-burghez roman", isi aminteste domnul Tarateanu.


"Daca ne uitam sub stratul de vopsea proaspata a gardutului ce incojoara mormantul lui Aron Pumnul, o sa gasim, sigur, si acum, straturile de lac puse de noi in studentie..." Afirmatia sa simpla si sincera e, de fapt, o extraordinara metafora a Cernautiului insusi. Caci, pe oriunde ai merge, de-a stanga si de-a dreapta drumului, cladirile cuminti si cele monumentale deopotriva, bancutele din parcuri sau crucile din cimitir, toate ascund sub scorojeala anilor, amintirea pasilor lui Eminescu.

Sursa: Formula AS
Foto: Casa Blanchin, in care Eminescu a locuit pentru o scurta perioada de timp