(…) In antichitate teritoriul aflat de-a dreapta si de-a stanga Nistrului (Tyras) era numit de greci, prin Herodot: Tyragetia. Era locuit, dupa cum ii arata numele, de geti. Sub presiunea scitilor, in secolul V i.C., getii se retrasesera spre nord-vest si sud-vest, dar in secolul IV, celtii impingandu-i de la vest, sub Dromichiate, apoi sub Burebista revenisera, atingand iarasi Bugul (Hypanis). Odata cu ocupatia Daciei (sec. II d. C.), a fost romanizata si Tyragetia, insa putinele descoperiri arheologice facute pe acest teritoriu (cele mai importante: la Olbia, pe malul drept al estuarului Bugului) fusesera ocultate de taristi, iar de bolsevici in parte distruse, celelalte trecute la «informatii secrete»
Soarta arheologului Ion Suruceanu (1851-1896) si a fructului muncii sale este exemplara si prin nenorocul care i-a urmarit pe oamenii Basarabiei, de la 1812, cand cazusera sub rusi: amenajat pe mosia socrului sau, Charles Sicard, de la Vadul lui Voda, pe Nistru, Muzeul de antichitati din acest targusor a cunoscut o fulgeratoare faima internationala, datorita pieselor colectate de I. Suruceanu inca din anii liceului (monede, ceramica, sticla greceasca), in imprejurimile Cetatii Albe si ale Odessei.
Lucrarile sale inchinate Greciei antice pe malul nordic al Marii Negre ii deschid portile Academiei Romane (1888, la insistentele lui Kogalniceanu, care il trimite in Basarabia pe Tocilescu, intru informare si incurajare), ale Institutului Imperial arheologic (rusesc); publica si este citat de reviste de specialitate franceze, germane, italiene.
Ion Suruceanu (Soroceanu «corecteaza» Kogalniceanu, crezand ca numele vine de la «Soroca» - in realitate de la «Suruceni»…) fondeaza si Muzeul Antichitatilor de la Chisinau, insa dupa moartea sa prematura (la 45 ani, 1896), muzeul este lasat in parasire, iar din 1916, piesele cele mai pretioase dispar (ca sa apara – ca prin minune – dipa aproape un secol, la… Moscova); in 1917, «revolutionarii»bolsevici rusi distrug si ceea ce mai ramasese – atat in cladirea Muzeului din Chisinau, cat si conacul de la Vadul lui Voda…
Nu mai putin mastera a fost postumitatea lui Costache Stamati (1786-1869). Meritele sale poetice, mai ales geniul limbii romane (va trebui asteptat Eminescu pentru a fi egalat-depasit) nu au fost, nu sunt cunosute; faptele sale culturalizatoare: el face cunoscute in aria romaneasca byronismul, romantismul, clasicismul francez, Renasterea italiana – contributii uitate. Traducerile din Florian, Voltaire, Racine, Lamartine, Hugo, Krilov, Lermontov, A. De Vigny – dar mai ales Puskin, pe care il cunoscuse personal – au constituit ferestre necesare spre altii.
Ultimii 25 de ani din viata si i-a petrecut in tihna conacului de la Ocnita, Hotin, si a fost inmormantat in curtea bisericii satului. Numai ca tot in 1918 «revolutionarii» rusi care au semanat teroarea, devastarea, moartea in Basarabia au sfaramat, in cautare de aur si, printre altele… usa zidita a cavoului (unde fusese depusa si sotia lui Stamati, Suzana nascuta Gafencu). Negasind, s-au razbunat ruseste: au risipit oasele, iar in sicriele de zinc au facut baie, folosindu-le in chip de cada.
Dupa unirea Basarabiei cu Romania, conacul de la Ocnita, revasit, incendiat - ca alte sute de «urme» ale noastre – oamenii au avut alte griji, asa ca in curand nu s-a mai stiut unde fusese mormantul poetului. Alti cincizeci de ani de Siberie a spiritului au facut sa se creada ca s-au pierdut si urmele lui Costanchi Stamati de pe pamantul romanesc cotropit de rusi – cu atat mai mult, cu cat judetul Hotin «intrase in componenta R.S.S. Ucraineana» inca din 1940 – asa a ramas si azi. Iata insa ca chiar inainte de implodarea URSS, in 1988 satenii din Ocnita au amenajat o fosta anexa a conacului incendiat-ruinat si au incropit un muzeu. Acolo au adunat cateva carti ramase din biblioteca poetului (numarand initial 5.000 volume), putine obiecte personale, au ridicat un bust al lui Stamati – si, semn bun: doi tineri au sadit langa teiul bicentenar un tei tanar, inchinat lui Eminescu.
Semn rau: de curand muzeul de la Ocnita a ars. Autoritatile pretind ca a luat foc de la un trasnet. Lipsa de fantezie in minciuna este, nu atat o trasatura ucraineana – cat bolsevica, insa ura ucrainenilor…
(Noi, basarabenii si bucovinenii nu uitam, nu ne igaduim sa uitam: printre cei mai fideli si mai feroci executanti ai ordinelor rusesti de reprimare a nerusilor – in Tarile Baltice, in Caucaz, in Asia Centrala – au fost ucrainenii; si tot ei, ucrainenii, «victime ale rusilor», au profitat nerusinati de pe urma rapturilor din timpul Imperiului Bolsevic: Maramuresul din dreapta Tisei, Bucovina de Nord, o parte din Basarabia de Nord – cu Ocnita lui C. Stamati – Basarabia de Sud, cu intreg litoralul Marii negre si Insula Serpilor). (...)
(Sursa fragmentului: Paul Goma, «Saptamana Rosie», capitolul «O harta din cuvinte – capitol «imprumutat»din romanul Basarabia», varianta 2008)
(Foto: Constantin Stamati, www.wikipedia.org)
Soarta arheologului Ion Suruceanu (1851-1896) si a fructului muncii sale este exemplara si prin nenorocul care i-a urmarit pe oamenii Basarabiei, de la 1812, cand cazusera sub rusi: amenajat pe mosia socrului sau, Charles Sicard, de la Vadul lui Voda, pe Nistru, Muzeul de antichitati din acest targusor a cunoscut o fulgeratoare faima internationala, datorita pieselor colectate de I. Suruceanu inca din anii liceului (monede, ceramica, sticla greceasca), in imprejurimile Cetatii Albe si ale Odessei.
Lucrarile sale inchinate Greciei antice pe malul nordic al Marii Negre ii deschid portile Academiei Romane (1888, la insistentele lui Kogalniceanu, care il trimite in Basarabia pe Tocilescu, intru informare si incurajare), ale Institutului Imperial arheologic (rusesc); publica si este citat de reviste de specialitate franceze, germane, italiene.
Ion Suruceanu (Soroceanu «corecteaza» Kogalniceanu, crezand ca numele vine de la «Soroca» - in realitate de la «Suruceni»…) fondeaza si Muzeul Antichitatilor de la Chisinau, insa dupa moartea sa prematura (la 45 ani, 1896), muzeul este lasat in parasire, iar din 1916, piesele cele mai pretioase dispar (ca sa apara – ca prin minune – dipa aproape un secol, la… Moscova); in 1917, «revolutionarii»bolsevici rusi distrug si ceea ce mai ramasese – atat in cladirea Muzeului din Chisinau, cat si conacul de la Vadul lui Voda…
Nu mai putin mastera a fost postumitatea lui Costache Stamati (1786-1869). Meritele sale poetice, mai ales geniul limbii romane (va trebui asteptat Eminescu pentru a fi egalat-depasit) nu au fost, nu sunt cunosute; faptele sale culturalizatoare: el face cunoscute in aria romaneasca byronismul, romantismul, clasicismul francez, Renasterea italiana – contributii uitate. Traducerile din Florian, Voltaire, Racine, Lamartine, Hugo, Krilov, Lermontov, A. De Vigny – dar mai ales Puskin, pe care il cunoscuse personal – au constituit ferestre necesare spre altii.
Ultimii 25 de ani din viata si i-a petrecut in tihna conacului de la Ocnita, Hotin, si a fost inmormantat in curtea bisericii satului. Numai ca tot in 1918 «revolutionarii» rusi care au semanat teroarea, devastarea, moartea in Basarabia au sfaramat, in cautare de aur si, printre altele… usa zidita a cavoului (unde fusese depusa si sotia lui Stamati, Suzana nascuta Gafencu). Negasind, s-au razbunat ruseste: au risipit oasele, iar in sicriele de zinc au facut baie, folosindu-le in chip de cada.
Dupa unirea Basarabiei cu Romania, conacul de la Ocnita, revasit, incendiat - ca alte sute de «urme» ale noastre – oamenii au avut alte griji, asa ca in curand nu s-a mai stiut unde fusese mormantul poetului. Alti cincizeci de ani de Siberie a spiritului au facut sa se creada ca s-au pierdut si urmele lui Costanchi Stamati de pe pamantul romanesc cotropit de rusi – cu atat mai mult, cu cat judetul Hotin «intrase in componenta R.S.S. Ucraineana» inca din 1940 – asa a ramas si azi. Iata insa ca chiar inainte de implodarea URSS, in 1988 satenii din Ocnita au amenajat o fosta anexa a conacului incendiat-ruinat si au incropit un muzeu. Acolo au adunat cateva carti ramase din biblioteca poetului (numarand initial 5.000 volume), putine obiecte personale, au ridicat un bust al lui Stamati – si, semn bun: doi tineri au sadit langa teiul bicentenar un tei tanar, inchinat lui Eminescu.
Semn rau: de curand muzeul de la Ocnita a ars. Autoritatile pretind ca a luat foc de la un trasnet. Lipsa de fantezie in minciuna este, nu atat o trasatura ucraineana – cat bolsevica, insa ura ucrainenilor…
(Noi, basarabenii si bucovinenii nu uitam, nu ne igaduim sa uitam: printre cei mai fideli si mai feroci executanti ai ordinelor rusesti de reprimare a nerusilor – in Tarile Baltice, in Caucaz, in Asia Centrala – au fost ucrainenii; si tot ei, ucrainenii, «victime ale rusilor», au profitat nerusinati de pe urma rapturilor din timpul Imperiului Bolsevic: Maramuresul din dreapta Tisei, Bucovina de Nord, o parte din Basarabia de Nord – cu Ocnita lui C. Stamati – Basarabia de Sud, cu intreg litoralul Marii negre si Insula Serpilor). (...)
(Sursa fragmentului: Paul Goma, «Saptamana Rosie», capitolul «O harta din cuvinte – capitol «imprumutat»din romanul Basarabia», varianta 2008)
(Foto: Constantin Stamati, www.wikipedia.org)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: