CETATEA PALANCA (secolul al XIV-lea – inceputul secolului al XIX-lea)

Istoria cetatii Palanca s-a desfasurat in contextul istoriei Cetatii Albe. In cel de-al doilea sfert al secolului al XV-lea creste pericolul tatar. Cu concursul lituanenilor, Hagi Ghirai pune temelia Hanatului din Crimea, fapt care va pune in pericol hotarul de est al Moldovei. Pentru a preveni incursiunile tatare, parcalabii Cetatii Albe, sustinuti de domnie, continua intarirea fortificatiilor Cetatii Albe, acordand deosebita atentie trecatoriei de la gurile Nistrului pe unde tatarii ar fi putut sa patrunda in tara. Paza trecatoriei a fost plasata in teritoriul unei intariri construite, fiind incredintata unei cete de ostasi alesi. Aceasta fortificatie a fost construita sub supravegherea lui Iurghici, parcalab al Cetatii Albe din martie 1443 pana in februarie 1447. Potrivit unui document ulterior, cetatea va purta numele parcalabului.

Cetatea lui Iurghici a fost ridicata la extrema de sud a asa-numitei inaltimi nistrene. Intaritura se marginea din doua parti – sud si est – cu adancituri aproape abrupte a cate 2-4 metri. Initial, probabil, pe acest loc fusese adunat un val de pamant, pe care se afla un perete de barne. Acest sistem de intarituri se numea la mai multe popoare «palanca», denumire de la care provine numele localitatii vecine.

Pierderea oraselor Chilia si Cetatea Alba in 1484 a condus la micsorarea considerabila a numarului populatiei rurale de la gura Nistrului, inclusiv din Palanca. Poarta a tinut sa rasplateasca pe turcii si tatarii care au luat parte la cucerirea pamantului romanesc in 1484, folosind pentru aceasta populatia romaneasca locala. Potrivit relatarilor venetianului Malipiero: «Locuitorii din satele vecine, refugiati in Cetatea Alba, fura deosebiti de citadini si facuti robi. Hanul avu 2 000 dintre dansii, 1 000 fura dati ienicerilor»[1].

In toamna anului 1485, Stefan cel Mare incearca sa recapete Cetatea Alba, insa incercarea a esuat. In 1486 Stefan cel Mare se vede nevoit sa incheie pace cu turcii, lucru pe care il facuse ceva mai inainte Ungaria. Dupa acest act fortat, s-a purces la delimitarea zonei Cetatii Albe, ramasa sub jurisdictia domnitorului Moldovei. Din partea Imperiului Otoman la lucrari a participat kadiul (judecatorul) din Aidos, Mustafa. Potrivit raportului acestuia, la trasarea hotarului domnul Moldovei a fost prezentat de o solie impunatoare: «Dintre toti ostasii sai de garda, el (Stefan cel Mare –n.n.) a trimis cu noi 700-800 de oameni destoinici de-ai sai, cati avea, si ne-am dus la hotarul de la Akkerman (Cetatea Alba – n.n.)». Cercetandu-se bine hotarul Cetatii Albe, au fost adusi si intrebati crestinii batrani de acolo. Crestinii din Moldova au zis: «Hotarul Akkermanului este la Iurghici-kerman, care este fortareata langa Akkerman. Dincoace de Iurghici-kerman (spre apus – n.n.) el merge pana la Movila Neagra (Kara Bulak); de acolo ajunge la Dekitlas»[2] din apropierea raului Alcalia si in lungul lui hotarul ajunge pana la mare.

Au aparut divergente intre moldoveni si otomani cu privire la partea de nord a hotarului, in special la fortificatia de la gura Nistrului – cetatea lui Iurghici – care domina trecerea peste fluviu si drumul din directia Cetatii Albe. Dar, Mustafa relateaza ca moldovenilor «li s-a spus: «In orice caz, cetatea amintita mai sus trebuie sa ramana la Akkerman». De accea a fost trecuta in hotarele Akkermanului, dar ei nu au vrut sa se invoiasca. Atunci le-am zis: «Sa facem arz la Poarta imparatiei. Daca n-a sa vrea, nu vom avea ce face, iar daca o sa vrea, atunci se va milostivi si o va darui»[3]. Porta s-a pronuntat, desigur, pentru incorporarea cetatii lui Iurghici in componenta Imperiului Otoman.

Stefan cel Mare a fost nevoit sa-si retraga ostasii din cetate. Insa, parasind-o molodvenii au deteriorat partea de sus construita din lemn. Dupa ce a cazut in mainile turcilor, fortareata a fost supusa unor modificari substantiale. Potrivit relatarilor calatorului turc Evlia Celebi, intaritura «a fost zidita de sultanul Baiazid Veli»[4] (1481-1512). Lucrari de reconstructie au fost efectuate si in vederea schimbarii partii combative a cetatii. Daca molodvenii aveau nevoie ca partea de est sa fie mai puternica, pentru ca din acea parte loveau tatarii, pentru otomani mai rezistenta se cuvenea a fi parte de vest si cea de nord, pe unde trecea drumul principal de la Cetatea Alba in directia Botnei.

Dupa acapararea de catre otomani a pamantului de pe Nistrul inferior, cetatea de la gura raului a avut mai multe denumiri. Una dintre ele se presupune sa fi fost Miac ori Maiac. Pe harta calatorului sas G. Reichersdorfer, din Transilvania, care pe timpul primei domnii a lui Petru Rares (1527-1538) a vizitat de doua ori Moldova, la gura Nistrului, mai la nord de Cetatea Alba, e plasata o cetate cu numele Maiac.

Dupa campania lui Suleyman I in Moldova (1538) frontiera moldo-otomana de la Nistru se deplaseaza si mai la nord. Urcand pentru a doua oara, in februarie 1541, pe tronul Moldovei si majorand cuantumul tributului anual platit otomanilor, Petru Rares a reusit sa readuca tarii o parte din pamantul acaparat de sultan cu trei ani mai inainte impreuna cu 35 de sate romanesti. O cronica rusa mentiona ca «pentru 30 000 galbeni si un tribut anual, sultanul i-a reintors domnia, cu doua parti din Moldova, luand-o pe a treia»[5]. Printre asezarile romanesti din cea de a treia parte ramasa sub autoritatea otomana a fost Tighina cu satele din imprejurimi si unele din vecinatatea Palancai.

In teritoriul aflat sub stapanire otomana, Poarta impune populatiei locale un regim de asuprire politica, sociala si etno-religioasa. Unii locuitori de aici incercau sa se aseze in satele ramase sub autoritatea domnului Moldovei. Poarta recurgea insa la masuri drastice pentru a-i intoarce pe fugari, pentru ca acestia sa plateasca in continuare impozite si sa presteze munci in folosul statului otoman. Spre exemplu, pe 19 mai 1552, Suleyman I poruncea beiului Hasan sa adune pe fugarii din circumscriptia Cetatea Alba «sa fie stabiliti in locuri potrivite de pe feudele imperiale din cazaua Cetatea Alba! Aceasta problema este extrem de importanta. Neputand niciodata (sa locuiasca – n.n.) in hotarul Moldovei vreun ins dintre raialele tarii mele bine pazite, pe cei ce nu vor sa ramana in teritoriul ocupat de otomani sa-i legi in lanturi si sa-i trimiti la Istanbul, ca sa fie pusi la galere!»[6].

Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cetatea de la gura Nistrului apare mai des cu numele de Ianac-Hisar, adica o mica cetate de piatra (hisar) cu functii auxiliare (ianac), probabil fata de Cetatea Alba. Potrivit registrului fiscal din 1570, la Ianac-Hisar locuiau 57 capi de familii care lucrau pamantul din lunca Nistrului si pentru utilizarea lui plateau sultanului impozit (ispenge). Din aceeasi sursa aflam ca localnicii se mai ocupau cu pescuitul, mai ales pe Nistru. O metoda practicata de romanii din localitate era ingradirea fluviului. La crearea acestor mreje uriase pe cursul raului erau utilizate barne aduse din codrii Moldovei. Apicultura si viticultura nu aveau aici o importanta deosebita.

In 1574 se declanseaza lupta de eliberare a Tarii Moldovei de sub jugul otoman, si locuitorii satelor de pe cursul inferior al Nistrului participa nemijlocit la evenimente. Aflandu-se in fruntea unei armate moldovene si a unei cete de cazaci, Ion Voda cel Viteaz ataca Tighina, iar un grup de cazaci, coborand pe apele Nistrului pe la Palanca, ajung la Cetatea Alba. Atacand pe neasteptate, ei n-au incercat sa cucereasca cetatea, ci doar au pradat suburbiile locuite de romani.

In ultimul sfert al secolului al XVI-lea cazacii zaporojeni au atacat de mai multe ori Tighina, Cetatea Alba si alte localitati romanesti acaparate de otomani, cauzand populatiei locale mari pagube materiale. In iarna 1576-1577 zaporojenii ataca pe rand Tighina si Cetatea Alba. Si in anii urmatori ei supun jafului localitatile de pe cursul inferior al Nistrului. Insa cea mai cruda navala a cazacilor are lor in iulie 1583, cand circa 8 000 – 9 000 de cazaci au atacat Tighina, incendiind suburbiile locuite, in majoritatea lor, de romani. Cazacii au inaintat spre Cetatea Alba, ale carei suburbii de asemenea au fost pradate. Probabil, atunci, in drum spre Cetatea Alba, cazacii au distrus Palanca, deoarece, potrivit relatarilor lui Evlia Celebi «in timpul domniei hanului Mehmed Ghirai cel Gras (1577-1584), aceasta cetate (Palanca – n.n.) a fost invadata si ruinata de cazaci»[7].

La finele secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman era implicat intr-un razboi greu cu Austria (1593-1606). In 1595, hanul Crimeii a acaparat cateva sate romanesti de la Nistru cu centrul la Ciobruciu. In aceste imprejurari reapare in documente denumirea de Maiac. In 1601, tatarii din Crimeea trec Nistrul pe la Tighina si Maiac. Insa in deceniul doi al secolului al XVII-lea Poarta ia masuri pentru intarirea sistemului militar de pe cursul inferior al Nistrului. Potrivit relatarilor lui Evlia Celebi: «In anul 1025 (20 ianuarie 1616-8 ianuarie 1617 – n.n.), guvernatorul Oceakovului, Saksaki (Ibrahim) pasa cu firmanul sultanului Ahmed (1613-1617 – n.n.) a zidit-o (noua cetate de la gura Nistrului – n.n.) cu piatra»[8].

In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, pe la cetatea Ianac-Hisar au trecut osti otomane. Evlia Celebi relata: «Ianac-Hisar este un turn puternic, avand forma circulara (probabil, se are in vedere unul din turnurile din colturi – n.n.) si in prezent are acoperis din scanduri subtiri, fiind asezat intr-un loc de trecere pe albia Nistrului pe pamantul Cetatii Albe. In partea exterioara, de jur imprejur, are un fel de palanca fortificata, construita din lemn. Acei care se duc de la Cetatea Alba la Oceakov si in tara Crimeii trec pe apa Nistrului pe la cetate. Fiind deci un loc trebuicios pentru trecere, are un dizdar (comandant – n.n.) si doua sute de osteni inarmati. Mai are depozit de munitii, precum si douazeci de tunuri imparatesti vechi. Cand ne-am oprit langa aceasta cetate, efendiul (domnul – n.n.) nostru Melek Ahmed pasa (comandantul ostirilor otomane in trecere – n.n.) a pus indata pe ostasi (din armata sa – n.n.) de au curatat santul cetatii (din partea de vest si nord – n.n.). Totodata a facut (donatie – n.n.) pentru cetate cinzeci de pusti italienesti (din rezerva armatei sale – n.n.). Fiind date in primire comandantului, ele au fost trecute in catastihul fortelor unite ale celor doua cetati (Cetatea Alba si Palanca – n.n.)»[9].

In documentele turco-osmane nu se afla mentiuni privind statutul localitatii Palanca. Ea, probabil, nu a avut statut de casaba, adica de orasel cu conditii aparte de impozitare fata de cele aplicate unui sat. Insa un calator strain din Europa Occidentala, mai putin avizat, ar fi avut impresia ca cetatea, cartierele intinse din apropiere si garnizoana militara ar forma un orasel. Calatorul suedez I. Meier, numeste in 1651 Palanca: «un orasel turcesc»[10]. Iar in documentele rusesti de mai tarziu persista expresia «mesteciko Palanka».

In timpul razboaielor, populatia satelor de pe cursul inferior al Nistrului era supusa jafurilor si adesea manata in robie de catre turci. O scrisoare din 28 octombrie 1770 a cancelariei comandamentului rus din Tighina mentiona reclamatia locuitorului din Salcuta, Vasile Moghilda, care in august 1770 a fost dus in robie impreuna cu rudele sale, insa la Maiac (Palanca) a reusit sa fuga. Probabil din cauza atrocitatilor comise de armatele beligerante, populatia localitatii Palanca s-a retras in locuri mai putin vulnerabile si nu s-a intors decat dupa incheierea razboiului, din care motiv satul Palanca nu figureaza in recensamintele din 1772-1773 si 1774.

Palanca si alte localitati din apropiere aveau un statut social politic care crea oamenilor putin avizati un sir de probleme. Desi se afla pe teritoriul sangeacului Cetatea Alba, iar garnizoana cetatii Ianac-Hisar era formata din turci, romanii din localitate erau subordonati administratiei hanului. Din aceasta cauza, in timpul razboiului din 1768-1774, administratia militara rusa intampina dificultati in legatura cu necesitatea subordonarii acestei localitati Cetatii Albe ori Causenilor. La 9 decembrie 1770, colonelul Korret, comandantul Tighinei, scria maiorului Ferzen: «…desi in ordinul generalului… Rumeantev se arata ca oraselul Palanca e inregistrat in (circumscriptia – n.n.) Akkerman, ca si satele Casla, Purcar si Olanesti sunt mai aproape de Akkerman fata de Bender si potrivit declaratiilor locuitorilor din Akkerman constituiau proprietatea separata a hanului si erau carmuite de un hatman (concesionar – n.n.) armean. Insa conform informatiei (culese – n.n.) de la locuitori aceste locuri (sate – n.n.) se aflau in administratia Causenilor»[11].

In 1789, cetatile de pe cursul inferior al Nistrului au fost si ele subordonate armatei ruse. Potrivit unui raport din Tighina «la 13 (24) septembrie (1789), avangarda armatei (lui Potiomkin – n.n.), condusa de general-porucicul printul Angalt-Bernburgski, a navalit in lagarul intarit al turcilor din Causeni si l-a ocupat. Dupa aceasta feldmaresalul (Potiomkin – n.n.) a trimis inainte ceata de cazaci de pe Don condusa de brigaderul Platov pentru ocuparea Palancai Ianak, a cetati care se afla la 40 verste de Bender, ceea ce a fost executat fara nici o impotrivire din partea cetatii mentionate»[12].

Dupa ocuparea fortificatiei, a fost intocmit un plan al ei si al localitatii vecine Palanca. Potrivit acestuia «cetatea se prezenta ca un patrulater ce se intindea in directia est-vest. In colturile lui erau plasate turnuri. In cele nordice, de unde erau asteptate loviturile principale asupra forificatiei, se aflau plasate 17 din cele 22 tunuri ale cetatii. Restul pieselor in numar de cinci erau puse in turnul de sud-vest, iar in cel de sud-est, adica mai aproape de Cetatea Alba – pulberaria. Intrarea se facea pe un pod peste santul de nord, care inconjura cetatea. La poarta din fata podului era postat un corp de garda»[13].

Spre nord de cetate se afla localitatea Palanca propriu-zisa, impartita in doua, conform componentei etnice. De mentionat faptul ca partea romaneasca a localitatii se afla aproape de zidul cetatii, indiciu incontestabil ca la gura Nistrului romanii au locuit din cele mai vechi timpuri si fara intrerupere. Turcii locuiau mai la nord si mai departe de cetate, desi cei mai multi dintre ei erau ostasi ai garnizoanei cetatii.

La finele lunii noiembrie 1806 guvernul rus, fara a declara razboi Portii, introduce armatele sale in Moldova, Tara Romaneasca si in cetatile otomane de pe teritoriu romanesc. Fara lupte s-a predat si garnizoana turceasca din Palanca in frunte cu comandantul ei, Palancasi Mehmed aga. Potrivit raportului generalului Leveica, de la inceputul lunii ianuarie 1807 din Palanca incepea drumul de posta (prin Rosia, Mologa, Cetatea Alba) spre Tatarbunar. La fiecare statie se aflau cate 6-7 cazaci.

Comportamentul dur al cazacilor si al unitatilor militare ruse in trecere fata de populatia locala a condus la pustiirea multor asezari din Bugeac, inclusiv a Palancai. In corespondenta functionarilor rusi Stankevici si Kusnikov, e mentionat ca pana la razboi Palanca era un sat mare, iar in 1808 in localitate erau numai 6 case de romani. In 1809 si 1812 au fost inregistrate 10, si respectiv, 8 gospodarii. Administratia rusa a incercat sa profite de situatia creata spre a schimba componenta etnica a acestei localitati cu o pozitie strategica deosebita. Aceeasi functionari, Stankevici si Kusnikov, au procedat la popularea localitatii cu etnici rusi. Pentru inceput au fost transferati din Gebrieni (Hagi-Ibrahim) rusi de rit crestin vechi, cunoscuti in tarile romanesti cu numele de lipoveni. Se astepta o schimbare a componentei etnice a populatiei, ca si in alte localitati similare din Bugeac (Imputita, Saba, etc), insa asemenea planuri la Palanca nu au avut sorti de izbanda. Dupa razboi majoritatea familiilor refugiate au revenit la bastina, iar cei ce se asezara provizoriu in localitate au fost nevoiti sa se mute in alta parte. Daca in 1818 in Palanca erau doar 88 romani (din 297 persoane), in 1827 numarul lor a ajuns la 170 (din 256 persoane). Ca marturie a existentei in trecut la Palanca a doua comunitati etnice distincte, o parte de sat este numita in prezent «la moldoveni», iar alta «la rusi».

Politica tarista de schimbare a componentei etnice a localitatii si impiedicarea romanilor de a trai la bastina lor au avut drept consecinta franarea procesului firesc de formare a familiilor mici compuse din 2 generatii – parinti si copii. Aceasta lupta era insotita de pierderi demografice – casatorii tarzii, natalitate scazuta, mortalitate sporita, mai ales in randurile femeilor. Depasind doar cu timpul piedicile artificiale, romanii din Palanca au reusit sa-si pastreze fiinta etnica.

Cat priveste destinul cetatii din apropierea localitatii Palanca, aflam ca: «in Palanca, pe limanul Nistrului… pe timpul stapanirii turcesti a existat un orasel cu acelasi nume; pana la 1806, in el se afla un castel nu prea mare de piatra (construit – n.n.) de turci pe drumul de transport de la trecerea Maiac spre orasul Akkerman, de la care a ramas numai fundamentul, iar peretii au fost distrusi si impartiti intre locuitorii de acolo (preponderent cei sositi de curand, care aveau acuta nevoie de material de constructie – n.n.). Acest castel era in forma de patrulater, in lungime avea 70, iar in latime – 30 stangeni, in colturi – patru turnuri». Potrivit calculelor realizate de catre Ion Chirtoaga, cetatea avea o suprafata de 102.4 ari (1,024 ha). Astfel, cu trecerea cetatii lui Iurghici (Maiac, Palanca, Ianac-Hisar) in mainile administartiei ruse, cetatea si-a pierdut importanta militara, distrugandu-se treptat.

(Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)

[1] N. Iorga, op. cit. de Ion Chirtoaga, p. 161.
[2] Documente turcesti privind istoria Romaniei. Vol. I. 1455-1774, Intocmit de M.A. Mehmet, Bucuresti, 1974, p. 10.
[3] Documente turcesti privind istoria Romaniei. Vol. I. 1455-1774, Intocmit de M.A. Mehmet, Bucuresti, 1974, p. 10.
[4] Calatori straini despre tarile romane. Vol. VI, p. 413.
[5] Polnoe sobranie russkih letopisei. Vol. XXVIII, Moscova, 1965, p. 45, p. 143.
[6] V. Veliman, op. cit. de Ion Chirtoaga, p. 201-205.
[7] Calatori straini despre tarile romane. Vol. VI, p. 413.
[8] Calatori straini despre tarile romane. Vol. VI, p. 413.
[9] Calatori straini despre tarile romane. Vol. VI, pp. 413-414.
[10] Calatori straini despre tarile romane. Vol. V, Bucuresti, 1973, p. 445.
[11] Arhiva de Stat a Actelor Vechi din Rusia, f. 218 verso.
[12] Zapiski Odesskogo obscestva istorii i drevnostei. Vol. 13, Odessa, 1883, p. 181.
[13] A.S.I.M.R., f. VUA, d. 2573, f. 1.