9 mai – victoria burgheziei şi proletariatului asupra lumii Tradiţiei

Se uită foarte des că ziua de 9 mai, pe lângă mitica „victorie asupra fascismului”, este în primul rând un simbol al realizării prevederilor conferinţei de la Ialta. Reamintesc că 4-11 februarie 1945, reprezentanţii Marii Britaniei, SUA şi URSS a fixat frontierele zonelor de influenţă, care pus începutul unei ordini mondiale bipolare şi a unui monopol ideologic global, care continuă şi astăzi. A fost unul din puţinele momente ale istoriei, în care „comunismul” şi „capitalismul” şi-au dat mâna împotriva unui duşman comun. A urmat războiul rece, industrializarea forţată,  lagăre de concentrare, “cortina de fier” şi înarmare nucleară, care nu pot fi puse doar pe seama sovieticilor, ci pe seama întregului edificiu temelia căruia a fost pusă la Ialta.

Aşadar, ziua de 9 mai nu este doar un simbol al mitologiei sovietice, dar şi un simbol al euroatlantismului, pentru că abia după cel de-al doilea război mondial, SUA devine o mare putere globală. Ideologic vorbind, este vorba de victoria a principiilor şi valorilor iluminist-umaniste, a alianţei dintre „capital” şi „proletariat”, dintre Karl Marx şi Adam Smith, împotriva aşa-numitor „forţe reacţionare”.

„Reacţiunea” (prin toate formele sale – falangismul spaniol, fascismul italian, naţional-socialismul german, legionarismul românesc etc. ) din perioada interbelică venea ca o soluţie la criza ideilor liberale şi socialiste. Faptul că fenomenul nu a fost unul local, ci unul continental, indică faptul că un astfel de mers al lucrurilor a fost unul întru totul firesc. Ceea ce stângiştii calificau şi mai califică drept „fascism”, un apelativ transformat în înjurătură politică, nu a fost decât o manifestare şi o revitalizare a structurilor arhaice ale popoarelor europene, care se opuneau vehement atât unui capitalism oligarhic şi ideilor liberale, cât aşa-numitei „lupte de clasă”, văzută ca o subversiune împotriva unităţii naţionale şi valorilor tradiţionale. Este interesant că acest reacţionismul nu a reuşit să dispără de la sine, prin autoconsumare, asemenea celorlalte curente de gândire, ci a fost redus la tăcere, în zona marginală, cu ajutorul forţei armelor şi a mecanismelor de teroare psihologică la nivel internaţional, conservându-se într-o zonă tenebră a societăţii, de unde de şase decenii îşi aşteaptă ceasul.

Ce a reprezentat aşa numita „reacţione europeană”? Reacţionarii opuneau valorilor Revoluţiei Franceze omul eroic, aristocratismul, tradiţiile arhaice patriarhale, unitătea naţională şi religioasă. Conducătorul Italiei interbelice nu în zadar spunea: „nu eu am creat fascismul: eu doar l-am extras din subconştientul italienilor”. Aşa-numitul „fascism” devenise nu altceva decât o expresie a revoltei aristocratului, militarului şi ţăranului împotriva burghezimii şi proletariatului, a revoltei iraţionalismului înălţător al duhului împotriva raţionalismului mecanicist nivelator, a revoltei omului tradiţiei împotriva consumatorului urban. Reacţionarii şi-au propus identificarea „mijlocul de aur” care ar salva procesul decadenţei civilizaţiei umane, având nenorocul de a fi atraşi într-un război mondial pe care au fost condamnaţi să-l piardă. Acum am putea spune cu siguranţă că reacţionarii nu au pierdut pentru că nu ar fi avut dreptate, ci pentru că au fost înfrânţi cu forţa armelor.

În perioada postbelică, cu ajutorul unei puternice maşinării propagandistice, întregul fenomen al „reacţiunii” a fost aruncat într-o oală cu „rasismul” şi „antisemitismul”. Simplul dezacord cu ordinea politică şi sistemul de valori împus de Forţele Aliate, presupune implicit o „predispoziţie spre crime împotriva umanităţii”, de parcă cei mai mari criminali ai secolului XX nu ar fi fost anume lumea „liberalo-comunistă”. Să nu uităm, chiar şi astăzi, în plin secol XXI, în unele state europene cercetarea adevărului despre fenomenul holocaustului se mai pedepseşte penal.

Adevărul este că au existat două mari realităţi: reacţiunea lumii tradiţionale împotriva curentelor degradante şi crimele de război ale câtorva funcţionari şi oameni politici. Propaganda oficială a confundat intenţionat aceste două realităţi, cuprinzându-le într-un termen generalist de „fascism”, lipsit, de altfel, de orice consistenţă ideologică. Odată cu acţiunile criminare ale unor oameni politici, a fost puse sechestru asupra ideilor tuturor gânditorilor reacţionari din perioada interbelică. Forţele Aliate au creat o adevărată mitologie a „fascismului criminal şi a aliaţilor săi” şi a „unei mari victorii a lumii civilizate”. Un astfel discurs a avut sarcina să construiască o anumită realitate social-politică şi o anumită ordine internaţională, cu „duşmani” (care trebuie distruşi sistematic) şi „aliaţi” predefiniţi. Din fericire, trebuie să constatăm că astăzi acest monopol se topeşte treptat.  Europocentrismul se află într-o criză profundă, valorile Apusene în curând vor înceta a mai fi un monopol, iar lumea bipolară este înlocuită cu paşi rapizi cu o lume multipolară.

PS: De ce Rusia, care nu mai este un stat comunist, sărbătoreşte chiar şi astăzi de 9 mai aşa-numita „Zi a victoriei împotriva fascismului”? Motivul este simplu: Federaţiei Ruse îi lipseşte astăzi o idee naţională şi o mitologie naţională, fiind nevoită să apeleze din inerţie la mitologia sovietică pentru a menţine o anumită doză de „unitate naţională”. Este ca şi cum un sărac ar fi nevoit să umble în hainele părinţilor morţi, pentru că nu are bani pentru procurarea unor haine noi. Abia când Rusia îşi va identifica o nouă idee naţională, ziua de 9 mai va înceta să mai fie importantă pentru societatea rusă. Iată de ce nu doar Rusia are nevoi de o preschimbare la faţă, ci şi ţările care au avut o istorie comună cu Rusia (cum ar fi Republica Moldova).

Din această perspectivă, mi se pare straniu gestul liberalilor de a opune imagologic „ziua Europei” sărbătorii sovietice „ziua victoriei”, uitându-se că 9 mai este şi ziua Independenţei României.  Nu mă miră deloc acest lucru, pentru că liberalii basarabeni sunt mai întâi de toate „europeni”, şi abia în ultimul rând „moldoveni” sau „români”.

Sursa: Octavian Racu