Dosarul Iliescu citit și xeroxat înainte să dispară

Dosarul de cadre al lui Ion Iliescu de la Arhivele Naţionale ar fi fost citit şi copiat în 2006 de fostul director, după care nu a mai fost de găsit
Cât a existat la Arhivele Naţionale, dosarul de cadre al fostului preşedinte a fost citit de cel puţin o persoană. Este vorba de Corneliu Mihai-Lungu, director al instituţiei în perioada 1997-2007, potrivit unui raport intern al instituţiei, care semnalează, totodată, şi dispariţia dosarului.

“În registrul din anul 2006- partea I, de la Depozitul 1 SAC (n.r. - Serviciul de Arhive Contemporane), acest dosar a fost înregistrat de 3 ori (la fila 82, 86v şi 90) ca fiind solicitat în luna august 2006 de directorul general al Arhivelor Naţionale, dl Corneliu-Mihai Lungu, dosarul fiind xerocopiat pentru Domnia Sa”, scrie în raport.

Mai mult, potrivit aceluiaşi document, cineva a încercat apoi să şteargă urmele accesării dosarului. “În registrul de depozit fila 82, s-a operat ştergerea cu pastă corectoare a menţiunilor referitoare la efectuarea de copii xerox de pe dosar, iar la fila 86v a fost şters în acelaşi mod, de la rubrica Observaţii, numele dlui Corneliu- Mihai Lungu.”

EVZ a reuşit să-l contacteze la începutul săptămânii pe fostul director al Arhivelor, însă acesta s-a rezumat la o singură replică: “Sunt nişte minciuni grosolane şi neruşinate”.

Lungu şi Scurtu, directorii privilegiaţi

Numele lui Lungu mai apare în acest raport exploziv şi pe lista istoricilor care ar fi avut acces privilegiat la arhivă, citind dosare care nu doar că nu puteau fi studiate de cercetători la sală în momentul respectiv, dar nici măcar nu erau inventariate.

Raportul este susţinut de volumul “1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra eve nimentelor din Polonia şi Ungaria”, apărut în 1996, la Editura Univers Enciclopedic, pe care fostul director l-a coordonat împreună cu istoricul Mihai Retegan.

Acces privilegiat ar fi avut şi istoricul Ioan Scurtu, care a fost, de asemenea, director la Arhivele Naţionale în perioada 1991-1996. Unul dintre articolele lui Scurtu menţionate în raport a fost publicat, în 2008, în revista “Historia” şi are ca temă campania propagandistică pentru realegerea lui Nicolae Ceauşescu în 1989, însă se precizează că autorul nu a menţionat sursa, aşa cum impun rigorile ştiinţifice. Documentele provin din fondul CC al PCR.

“Înaintea mea au scris alţii despre aceste lucruri, printre care Constantin Moraru (n.r. - arhivist, soţul şefei Serviciului de Arhive Contemporane), iar eu am preluat. În plus, Institutul Revoluţiei, unde am fost director adjunct până în 2009, a primit printr- un protocol cu Arhivele anumite documente”, susţine Ioan Scurtu.

“Sute de dosare dispărute”

Dosarul de cadre de la CC al UTC al lui Ioan Scurtu însuşi ar fi dispărut şi el din Arhivă, se spune în raportul instituţiei, în care este citată o referentă care a declarat că, în anul 1995, când s-a început prelucrarea fondului CC al UTC, l-a numerotat şi certificat.

“Nu aveam de ce să am dosar de cadre deoarece nu am deţinut nicio funcţie în UTC”, declară acesta, accentuând: “Eu, unul, nu am vrut să văd niciun dosar de cadre pentru a evita suspiciunile. Ciripitorii ar fi transmis mai departe”, explică Scurtu.

Deşi în ce priveşte dosarul său neagă dispariţia şi chiar existenţa, Ioan Scurtu vorbeşte de alte câteva sute de dosare dispărute din arhiva preluată în decembrie 1989 de la Comitetul Central. “Numărul celor primite la Arhive de la Armată, cât eram eu director, nu corespundea cu inventarul”, arată acesta.

UN FOST TOVARĂŞ

“Ion Iliescu nu mai are ce ascunde”

Perioada cea mai puţin cunoscută din biografia lui Ion Iliescu este cea a anilor ’50-’60, potrivit istoricilor, când acesta a studiat la Moscova, apoi, întors în ţară, a ocupat diverse funcţii în organizaţii de tineret şi studenţeşti.

După protestele inspirate de Revoluţia din Ungaria, din 1956, a participat, potrivit raportului de condamnare a comunismului, la procesele de demascare şi exmatriculare a studenţilor participanţi.

Un fost tovarăş al lui Ion Iliescu din acea perioadă, Cornel Burtică, nu crede însă că Iliescu a avut prea mare legătură cu acele evenimente. “În 1956, Ion Iliescu era reprezentantul României la Uniunea Internaţională a Studenţilor, la Praga. Când s-a întors a fost numit preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti, nou-înfiinţată”, spune Cornel Burtică, fost ministru al comeţului exterior, care i-a fost subordonat direct lui Iliescu din poziţia de şef al organizaţiei din Bucureşti.

“Ion Iliescu nu era vioara întâi, nu avea puterea de a da afară din facultate pe cineva pentru că totul se discuta în organizaţiile de partid. Erau apoi Ministerul Învăţământului şi rectoratele”, susţine fostul subordonat al lui Ion Iliescu.

Acesta a condus UASR până în 1960, când a fost avansat, iar locul i-a fost luat de Cornel Burtică. Apogeul carierei l-a atins în 1971, când a ajuns membru în secretariatul CC al PCR şi ministru al tineretului.

“Ion Iliescu nu mai are ce ascunde. Din funcţiile pe care le-a deţinut, a avut de-a face cu Securitatea, de pildă, dar nu a fost un slujbaş al ei”, mai crede Cornel Burtică.

În 1971, după celebrele teze din iulie, Ceauşescu îl marginalizează pe Ion Iliescu, acuzându-l de deviere intelectualistă. În realitate, începuse să fie văzut ca un rival de Ceauşescu.

Două documente oficiale despre cariera sa de dinaintea acestui moment au fost publicate până acum. Este vorba de un referat din 1953, un fel de fişă de cadre, ce poate fi citită de anul trecut la Arhive, şi de o fişă reprodusă în 2000 de revista “Academia Caţavencu”, dar care nu se mai găseşte în Arhivă.

PRIVILEGII. Corneliu Mihai Lungu (stânga) şi Ion Scurtu au putut citi documente inaccesibile cercetătorilor de rând. Primul, chiar dosarul lui Iliescu

VECHEA GARDĂ

“Se doresc epurări politice”

Dispariţia dosarului de cadre al lui Ion Iliescu de la Arhive şi raportul Comisiei de disciplină au dus la sancţionarea prin concediere a şefei Serviciului de Arhive Contemporane, Camelia Moraru, ce a fost considerată responsabilă şi pentru alte nereguli.

Ea a contestat decizia în contencios administrativ, iar pe 28 iunie a câştigat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De pe 28 iulie s-a reîntors la serviciu pentru a-şi lua din prima zi concediu.

Camelia Moraru a fost învestită şefă la Arhive Contemporane încă din vremea mandatului lui Ioan Scurtu, un istoric apropiat de Ion Iliescu, fost consilier prezidenţial al acestuia şi fost subordonat la Institutul Revoluţiei.

“Mi-a fost recomandată de şefa ei de atunci, când am creat Biroul de Arhive Contemporane. Într-adevăr, cred că este foarte bine pregătită, ca şi soţul său. Doar că acum se doresc epurări politice”, spune Ioan Scurtu.

Citește mai departe...

Basarabia se uneşte zilnic cu România, sub privirile speriate al coanei Europa

Majoritatea basarabenilor nu susţin unirea cu România, dar l-au sprijinit pe Traian Băsescu, intrat în competiţie ca favorit la prezidenţialele din 2009, prin simplul fapt că a simplificat obţinerea cetăţeniei române. Povestea vizelor şi a acordării cetăţeniei române seamănă cu o superproducţie cinematografică costisitoare, cel puţin ca imagine, al cărei rezultat este un film poliţist prost, văzut ca horror dinspre Chişinău sau UE. 

După vizita oficială la Chişinău a lui Băsescu, din ianuarie 2007, regimul Voronin acuză Bucureştiul de „politică duplicitară“ şi „amestec în treburile interne“, pe motiv că s-a exagerat numărul cererilor de acordare a cetăţeniei române depuse de basarabeni.

Culmea e că Voronin se află în plin război geopolitic cu Federaţia Rusă, iar politologul rus Pavel Bukarski n-a pierdut prilejul să-l avertizeze că va plăti scump alianţa comuniştilor naţionalişti cu formaţiunile politice antiruseşti. Voronin a reprezentat expresia celui mai agresiv şi vulgar naţionalism moldovenesc, care s-a opus în aceeaşi măsură controlului rusesc, cît şi „neo-imperialismului“ românesc. 

Pe măsură ce regimul Băsescu simplifică procedura de dobîndire a cetăţeniei române, Chişinăul expulzează diplomaţi români şi îşi recheamă ambasadorul pentru consultări. Solicitanţii cu drept de şedere în România pot depune dosarul de redobîndire a cetăţeniei române pe loc şi nu după patru ani, ca înainte. Dovada descendenţei din cetăţeni români se poate face acum pînă la străbunici. Instituţiile europene sînt siderate în urma anunţului României cu privire la simplificarea procedurii de acordare a cetăţeniei pentru aproximativ un milion de basarabeni, în timp ce UE naturalizează anual circa 730 de mii de persoane. Realitatea este că acordarea cetăţeniei române unui milion de basarabeni va transforma Basarabia în cea de a patra ţară ex-sovietică integrată neoficial în UE, celelalte trei fiind statele baltice, plasată imediat după Estonia, care are o populaţie de 1,3 milioane de locuitori. 

În 2009, preşedinţia cehă a UE trage semnalul de alarmă cu privire la decizia autorităţilor de la Bucureşti. Este o reacţie oficială, care precedă analizele din EU Observator sau criticile de presă din Financial Times, din 2009, înaintea isteriei media din 2010. Alexandr Vondra, ministrul ceh al Afacerilor Europene, i-a transmis omologului său român „preocupările serioase cu privire la riscurile posibile ce decurg din adoptarea unor proceduri simplificate pentru cetăţenia română“. În fine, în 2009, Bucureştiul a acordat cetăţenie pentru 36.000 de basarabeni, iar în primele luni ale anului în curs s-au rezolvat 12.000 de cereri. La prezidenţialele din 2009, lui Băsescu i-au dat votul 11.572 de basarabeni, pe cînd contracandidatul său Geoană şi-a adjudecat abia 632. 

(...)

sursa

Citește mai departe...

Filat şi Lupu în faţa ispitelor…

Schimbul de focuri care a avut loc ieri între cei doi prezidenţiabili, Filat şi Lupu, eveniment comentat cu acribie de farmacist de către televiziunile de ştiri de la Chişinău, nu a constituit în sine o surpriză pentru lumea iniţiată în culisele marii politici de pe Bâc. Era ştiut că Vlad Filat va candida la funcţia de preşedinte, iată de ce acuzaţiile de trădare venite din partea lui Marian Lupu, sunt cel puţin nesincere. Trădarea nu e un act fizic, ea nu se produce în momentul când …se produce ca atare, ci unul moral, care are loc în clipa când se ia decizia de a trăda. Iuda l-a trădat pe Isus nu în clipa când a luat arginţii, ci mai înainte, când s-a decis la acest pas. Lupu, cu siguranţă, dacă a fost trădat a fost trădat nu ieri, când Filat a dat de înţeles că va candida, ci cu un an în urmă… Acestea sunt însă detalii, ele pot fi obiectul dezbaterilor la televiziunile de ştiri. Important este altceva.

 După ce s-a recunoscut oficial că V. Voronin nu are dreptul să candideze pentru un nou mandat a apărut şansa schimbării elitelor moldovene din vârful piramidei. Voronin, politiceşte vorbind, constituie nu numai o generaţie, ci şi o epocă; această epocă a apus. Vine o nouă generaţie, cea a lui Filat şi Lupu. Întrebarea e: se va constitui ea oare într-o nouă epocă politică? Explic întrebarea. Lupu, iarăşi politiceşte vorbind, deşi face parte din altă generaţie, vine tot din epoca lui Voronin – i-a fost coleg de partid şi mâna lui dreaptă în calitate de şef al legislativului controlat de comunişti. El nici nu ascunde de fapt viziunile sale de stânga, ataşamentul său faţă de ideologia comuniştilor, în deosebi, în problemele ce ţin de identitatea moldovenilor, relaţiile cu Rusia şi neutralitatea R. Moldova. În acest sens Lupu e omul epocii lui Voronin. Nici Vlad Filat nu vine din grădina cu flori a disidenţei şi rezistenţei anticomuniste. A făcut carieră bună în timpul ADR, apoi s-a „lăsat la fund”, după aceea l-a votat pe Voronin pe 4 aprilie 2005. A devenit anticomunist spre finele celui de al doilea mandat al lui Voronin. Formând PLDM-ul şi intrând în parlament Filat şi-a câştigat reputaţia de pragmatic. Filat a învăţat arta de a promite şi a se ţine de cuvânt, dar şi de a uita cele promise, când e cazul. Cel mai elocvent exemplu în acest sens e cel legat de votul uninominal: astăzi el nu-şi mai aminteşte de promisiunea de a modifica Codul electoral astfel ca jumătate din deputaţi să fie aleşi pe circumscripţii unionale. Poziţia „pragmatică” pe care a ocupat-o Filat în raport cu participarea sau neparticiparea trupelor moldovene la parada de 9 mai de la Moscova vizavi de „decretul Ghimpu” i-a dezamăgit pe mulţi din alegătorii săi din tabăra proromânească şi proeuropeană. Adevărul e că Filat n-a fost niciodată unionist, iar această constatare nu e un reproş, ci o constatare. Spre deosebire de Mihai Ghimpu, Filat nu lăcrimează la auzul cuvântului „român”. Fiind însă pragmatic, Filat nu ajunge atât de departe ca Lupu, să declare că politiceşte vorbeşte moldoveneasca iar ştiinţific – româna. 

Nu intenţionez să fac o „analiza comparativă” a acestor doi candidaţi la preşedinţie, mai este timp şi pentru asemenea analize. Am adus în atenţia cititorului câteva detalii care ne-ar ajută să răspundem la o întrebare fundamentală: dacă Voronin a fost exponentul vechii Moldove, a Moldovei comuniste, neocomuniste,nostalgice, antiromâneşti, antieuropene, a unei Moldove comunizate, sovietizate, criminalizate, rusificate, aflată pe orbita Moscovei, sunt oare Filat şi Lupu exponenţi ai unei noi Moldove, a unei Moldovei care vrea s-o rupă definitiv cu comunismul criminalizat al lui Voronin, să se integreze în Europa şi să se lămurească cu propria ei identitate culturală şi spirituală? La această întrebare se mai adaugă una, la fel de principială: sunt pregătiţi oare Filat şi Lupu pentru a guverna democratic în situaţia când în mâinile lor se va concentra atâta putere, sunt ei oare imuni în faţa ispitelor de a instaura o guvernare autoritară şi dictatorială? Aceasta-i întrebarea. Restul sunt detalii, subiecte pentru şezătorile politice de la televiziunile de ştiri. 

sursa: timpul.md

Citește mai departe...

Cioburciu (pana la inceputul sec. al XIX-lea)

Localitatea Cioburciu a aparut pe locul unde din cele mai vechi timpuri treceau cai comerciale de importanta internationala.

Dupa ce otomanii au cucerit Cetatea Alba si Chilia, in 1484, situatia populatiei romanesti din sud-estul Moldovei (de altfel, ca si a tarii intregi) s-a complicat foarte mult. In 1486, a fost incheiata pacea moldo-otomana. Frontiera dintre circumscriptia Cetatii Albe, ocupata de Poarta, si restul Tarii Moldovei a fost stabilita mai la nord de Palanca. Ramasa fara doua cetati importante (Cetatea Alba si Palanca) acest colt de tara devine vulnerabil la atacurile jefuitoare din partea turcilor si tatarilor.

In atare conditii dificile, Stefan cel Mare a intreprins masurile de rigoare in vederea contracararii pericolului care venea din directia gurii Nistrului. Din locuitorii satelor de pe cursul inferior al Nistrului marele domnitor a format cete inarmate, pe care le-a subordonat unui parcalab. Resedinta lui, potrivit unor surse istorice de mai tarziu, se afla la Cioburciu, localitate asezata in apropierea unui cot al Nistrului, care ingusta substantial distanta dintre acest fluviu si stepa arida. Astfel, aceasta localitate intarita cu oameni adunati la timp din satele vecine devenea o piedica serioasa in calea turcilor si tatarilor, care eventual puteau sa apara din directia Cetatii Albe.

Stabilirea unor organe administartive la Cioburciu atragea noi doritori de a se stramuta in aceasta localitate. Aici se asezau cu traiul chiar si strainii. Potrivit relatarilor unor calatori straini de mai tarziu, locuitorii maghiari din aceasta localitate s-ar fi asezat la Cioburciu pe timpul lui Vladislav (regele Ungariei, 1490-1516). Prin urmare, parcalabia de la Cioburciu a fost organizata de Stefan cel Mare in scurt timp dupa caderea Cetatii Albe, iar ungurii in aceasta localitate au inceput sa soseasca odata cu stabilirea temporara a suzeranitatii ungare (1489) in Moldova.

In documente numele parcalabilor de Cioburciu apar pe timpul lui Petru Rares. In actul acestui domn din 8 aprilie 1528 este mentionata «Sluga noastra Fatul, parcalab de Cioburciu». Desi parcalabul de Cioburciu nu se numara printre boierii din sfatul domnesc (cum erau cei de la Cetatea Alba, Hotin, Neamt si Cetatea Noua), nu orice putea ocupa aceasta functie. (Spre exemplu, Fatul era feciorul lui Costea posadnic, si nepotul de frate (ori de sora) al lui Toader posadnic.)

Peste cativa ani este numit un nou parcalab. Acesta, probabil, s-a evidentiat mai mult decat predecesorul sau, deoarece in actul din 22 martie 1535 Petru Rares tine sa mentioneze: «Ca aceasta adevarata sluga a noastra credincioasa, Tomsa parcalab de Cioburciu, de-a slujit noua, drept si credincios». (In acea perioada, in lupta pentru intarirea puterii centrale, domnii se sprijineau pe boierii mici si mijlocii.) «De aceea noi vazand slujba lui drept credincioasa catre noi, l-am miluit pe dansul cu mila noastra deosebita si i-am dat lui de la noi, in tara noastra a Moldovei, un loc din pustie, pe Botna, intre Dobre si Oale, unde este Chisinaul Mare (Causeni – n.n.), sa-si intemeieze sat si sa-i fie lui de la noi uric, cu tot venitul si copiilor lui si nepotilor lui…» (adica, in proprietate deplina cu dreptul de a infiinta un sat si a-l lasa ca mostenire).

Stabilirea unor institutii administrative, cresterea rapida a populatiei la Cioburciu a contribuit la schimbarea statutului localitatii. Asezarea apare ca targ pe harta calatorului sas G. Reicherstorffer din Transilvania, care pe timpul primei domnii a lui Petru Rares (1527-1538) a vizitat Moldova de doua ori. Cioburciu era reprezentat pe harta, ca si Tighina, prin doua turnuri si numit «Tubareza».

Imediat dupa aceasta localitatile de pe cursul inferior al Nistrului au trecut printr-o noua incercare. In urma campaniei lui Suleyman I din 1538, Poarta a rupt din trupul tarii un teritoriu destul de mare. Insa, venind in februarie 1541 a doua oara la tronul Moldovei si marind cuantumul tributului anual platit otomanilor, Petru Rares a reusit sa intoarca tarii o parte din pamantul acaparat de sultan cu trei ani mai inainte impreuna cu 35 sate romanesti. Intr-o cronica rusa e mentionat ca «pentru 30 000 galbeni si tributul anual sultanul i-a reintors domnia cu doua parti din Moldova, luand-o pe a treia». Probabil, cea de a doua parte ar fi fost teritoriul luat de Suleyman si reintors partial Moldovei (in perioada dintre februarie 1541 si septembrie 1542). Printre localitatile reintoarse moldovei era si Cioburciul, impreuna cu alte localitati din jurul lui. Un timp, in jurul lor, intre autoritatile locale molodvenesti si otomane mai apareau conflicte.

Autoritatile otomane-locale s-au purtat crunt cu locuitorii unor sate retrocedate Moldovei. In firmanul lui Suleyman din 19 mai 1552 e mentionat: «satele aflate in litigiu sunt, de fapt, 35 sate. S-a constatat ca dupa ce s-a plecat la expeditia imperiala, 14 sate dintre cele amintite au fost daramate, iar locuitorii scosi din casele lor prin umilinta si inselaciune, unele case fiind-le arse, unora taindu-li-se copacii, unele mori fiindu-le jefuite, ca li s-au daramat morile, hambarele si grajdurile… Haidar bei (sangeacbeiul de Silistra – n.n.) trimitandu-l pe voievodul Durmus cand au venit, au faptuit aceste salnicii. Si unele familii din satele daramate, adunandu-se din nou, formandu-se 4-5 sate, acum in hotarul aflat in litigiu s-au gasit asezate 26 sate». Astfel, din cauza comportamentului dur al autoritatilor otomane, o parte din populatia locala din teritoriul ocupat de otomani s-a mutat cu traiul in locuri mai ferite de pericol extern.

Retrocedat Moldovei, Cioburciul in continuare se prezenta ca o localitate urbana. In scrisoarea starostelui polon Nicolai Sienyawski din 24 august 1551 e mentionat «civitaten ciubureza», iar intr-un document din 7 iunie 1562 – «oppido Chieberche ad fluvium Nester». Despre existenta acestui oras se stia si in Rusia. Pe o harta insotita de un comentariu, reeditata in aceasta tara de vreo cateva ori, e mentionat: «Iar mai jos (de Tighina – n.n.) 20 verste (este – n.n.) orasul (gorod) Tubarcea».

Populatia orasului continua sa creasca atat pe cale naturale cat si din cauza unui nou flux de migranti, inclusiv alogeni. Inca pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) unii maghiari husiti s-au asezat in Moldova. Cu prioritate in secolul al XVI-lea reformatia se resimte chiar si in asa tari catolice ca Polonia si Ungaria. Insa aici catolicismul s-a dovedit a fi mai puternic decat reformatia. In a doua jumatate a aceluiasi secol biserica catolica a trecut la ofensiva, reintorcand in randurile ei nu numai pe husitii din Polonia, Ungaria si Transilvania, dar si pe cei din Moldova.

Potrivit relatarilor lui George Visari, secretarul episcopului catolic din Camenita, ungurii husiti din orasele Husi si Roman, cu satele vecine, circa 2 000 de suflete, au fost intorsi in catolicism. Aceasta s-a produs sub presiunea exercitata in exclusivitate de catre episcopatul catolic, si nicidecum de autoritatile de stat ale Moldovei. Probabil, in atare conditii, o parte din husitii de la Husi si Roman, nedorind sa revina la catolicism, s-au mutat cu traiul la Cioburciu si unele localitati vecine, care pe atunci se aflau tot sub stapanirea Moldovei; dar mai departe de clerul catolic, in frunte cu episcopul de Bacau, intrasingent fata de erezii.

Desi Cioburciul n-a devenit centru judetean (el nu-i mentionat printre tinuturile enumerate in cronica moldo-polona alcatuita in 1566), aceasta localitate continua sa fie resedinta unui parcalab, care executa despozitiile puterii cetrale. La 13 august 1589 domnitorul Petru Schiopul ordona pracalabului de Cioburciu sa faca o cercetare la fata locului.

In afara de aparatul parcalabiei, ca representant al puterii centrale la Cioburciu, mai activa si o conducere urbana de autoadministrare locala. La 6 ianuarie 1592 domnitorul Aron Tiranul se adresa in probleme de administrare locala catre «parcalab si hotnogii de la Cioburciu». (Hotnogii rezolvau probleme de ordin economic si social care tineau in exclusivitate de locuitorii si institutiile administrative ale urbei.)

In perioada vizata, parcalabul de la Cioburciu era responsabil de securitatea populatiei romanesti amenintata de atacurile turcilor de la Cetatea Alba. In acelasi timp, parcalabia de la Cioburciu ori Lapusna trebuia sa organizeze apararea populatiei locale pe raul Botna. La acest hotar aveau loc diferente moldo-otomane si parcalabul era dator sa vina in ajutor populatiei locale. Acest fapt a fost consemnat in toponime. In firmanul lui Selim al II-lea din 22 martie 1568, in care sunt mentionate hotarele circumscriptiei Tighina, e pomenita si Fantana Parcalabului. Tot aici e mentionata si Copanca in supunerea beiului de la Tighina. Insa, ulterior, in urma insistentei populatiei de la hotar, Copanca a fost retrocedata Moldovei.

In microtoponimia Cioburciului se afla si un loc numit Palanca. In trecut acest termen desemna un val de pamant cu un gard din barne, care servea drept scut de aparare contra invadatorilor. Insa, pana in prezent, nu a fost descoperit nici un document in care s-ar fi consemnat existenta la Cioburciu a unei fortificatii.

In 1595 hanul din Crimeea, sustinut de otomani, a rupt din trupul Moldovei cateva sate romanesti de pe litoralul nistrean cu centrul la Cioburciu. Ele au inceput sa fie administrate de un aga tataresc. Aceasta reiese din relatarile solului polonez L. Pasecinski din 1601. «Atunci el a trecut prin satele moldovenesti, pe care le tine (hanul – n.n.) tataresc si pe care le guverneaza in numele lui Nasil aga». In anul urmator, din Iasi pana la Cioburciu, acelasi sol este insotit de parcalabii Avram si Durac (probabil, de Lapusna) ai domnitorului Ieremia Movila. Tot acest sol polonez numeste Cioburciu oras. La intoarecere solul polonez face acelasi drum in sens invers, lasand si unele repere ale itinerarului. Venind cu o corabie, el soseste la «22 iulie la Cetatea Alba, la 23 – in drum pana la Cioburciu, 24 – pe camp noaptea, 25 – Lapusna, 26 – Tutora, 27 - Iasi».

In 1630, este incheiat tratatul moldo-polon, conform prevederilor caruia, Poarta se obliga sa-i tina in frau pe tatarii din Crimeea, de langa Chilia, Cetatea Alba, din Bugeac, si «ceata Iurtatan ce se afla in Cioburciu». Prin urmare, la o data anterioara Cioburciu impreuna cu satele romanesti din apropiere iarasi au fost ocupate de tatari, iar pe mosia acestor localitati s-au asezat «iurthanii», adica supusii hanului. Tot ei au ocupat si campia vecina, care inca se afla sub jurisdictia Moldovei. Acest colt de tara (Bugeac avand semnificatia de «colt») constituia un unghi aproape drept cu laturile pe hotarele circumscriptiei Cioburciu (la est) si a Cetatii Albe ori poate a Marii Negre (la sud).

In 1631, insa, pentru a diminua disensiunile dintre nomazi si vecinii lor «iurthanii din Bugeac si Cioburciu», nogaii au fost intorsi de catre Poarta la locul lor de trai in stanga Niprului. Asemenea pendulari ale nogailor s-au mai repetat pana in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, cand au survenit schimabari in politica Portii fata de problema sud-estului Moldovei.

Cioburciul continua sa fie o localitate de tip urban cu o componenta etnica diversa. Trecand in 1639 prin localitatile de pe cursul inferior al Nistrului, calatorul italian Nicolo Barsi relateaza ca pe langa un numar considerabil de romani la Cioburciu mai erau si vreo «treizeci de case de unguri catolici», cu o biserica noua. Despre husiti – nici un cuvant. Prin urmare, la acea data contrareformatia catolica ajunsese si in Bugeac. Ungurii husiti trecusera la catolicism, iar serviciul divin se efectua in biserica recent construita.

Si episcopul Bandini, care in 1646 a trecut pe la Cioburciu, relateaza ca locuitorii lui erau «unguri si romani». Numarul ungurilor, inclusiv al copiilor, se ridica la 200 persoane. Ei puteau sa se deplaseze liber in orice parte din «Tartaria (asa era numit Hanatul din Crimeea in documentele Europei Occidentale – n.n) si Turcia». Aceasta situatie, desigur, ii favoriza pe negustorii de la Cioburciu, care, pentru a face comert, aveau nevoie sa se deplaseze in diferite regiuni ale Imperiului Otoman si Hanatul din Crimeea.

Din relatarile lui Bandini se poate conchide ca autoritatile turco-tatare jucau abil pe disensiunile dintre reprezentantii diferitor confesiuni pentru a-i tine mai usor in supunere. Bandini sustine ca romanii, adica bastinasii majoritai din localitate, isi aveau biserica lor. Insa preotul ortodox nu avea dreptul sa utilizeze clopotul in aceasta biserica. «Numai ungurilor le era ingaduit sa se foloseasca de clopot». Astfel, in perioada de instaurare a dominatiei tatare in regiune, autoritatile turco-tatare contau pe minoritatea maghiara, care se bucura de inlesniri in domeniul profesarii religiei lor, iar patura comerciala – si de o deplasare libera in interes de negot.

Dar si sub stapanirea tatara locuitorii din Cioburciu continuau sa joace un rol important in mentinerea unei circulatii intense pe cunoscutul drum de importanta internationala. Ajuns in localitatile mentionate, calatorul era deservit cu toate cele necesare. La Cioburciu produse alimentare erau destule. Aceasta se vede si din insemnarile diplomatului suedez I. Mayer. «La 17 (mai 1651 – n.n.), la Cioburciu am cumparat la pranz patru crapi de marime mijlocie, pretuiti impreuna cat unul mare (adica, ieftin)…». Dupa ce a iesit din aceasta localitate in camp, diplomatul suedez s-a intalnit «cu o straja moldoveneasca, car pazea hotarul tarii».

O descriere mai ampla a localitatii o intalnim la Evlia Celebi, care in 1657 a trecut prin satele de pe litoralul nistrean. «Mergand de-a lungul Nistrului, … am sosit in targul Cioburciu», scrie calatorul turc. Aici, intr-o vale mai la sud de vatra actuala a satului, se afla o piata, unde se efectuau operatiile de comert, numita astazi «Valea Targului». «O data pe saptamana are aici loc un mare bazar».

Totusi, localitatea avea cu prioritate un caracter rustic, cu atat mai mult ca in apropierea ei nomazii isi aveau salasele lor. «Acesta este un sat infloritor de tatari, si de valahi. Dar fiindca se afla la marginea Nistrului, se gasesc multe vii si gradini». Tot Evlia Celebi mentiona ca, atunci, Cioburciul se afla sub guvernarea «agai de tarmuri», adica de pe malul Nistrului.

In urma acceptarii de catre Poarta a stabilirii nogailor Or-Mehmed oglu in regiune, numarul nomazilor pe teriroriul romanesc s-a dublat. In 1651 I. Mayer, intorcandu-se din Crimeea pe la Cioburciu si Lapausna in lungul Valului Traian de Sus, a intalnit sate romanesti ruinate de catre tatari.

Capatand noi pamanturi pe contul Moldovei, nogaii s-au deplasat spre nord-vest, parasind vetrele si hotarele localitatilor romanesti de langa Nistru. In sursele ulterioare, la Cioburciu nu mai intalnim mentiuni ca in aceasta localitate ar fi locuit tatari. In hotarul localitatii s-au pastrat doar unele toponime turanice: Adana, Valea Turcului, dealul Pasa, care ar putea fi legate de dominatia turco-tatara in general. Insa, luptele, care incepand cu anul 1651, timp de cateva decenii, s-au dus pe teritoriul Moldovei, au inrautatit mult conditiile de viata a populatiei tarii.

In aceasta perioada s-a marit si numarul alogenilor de la Cioburciu. Daca Nicolo Barsi in 1639 scria despre «30 case de unguri», apoi in 1670, potrivit relatarilor misionarului Giovani Battista, in localitate puteau fi «la 50 case de catolici». Se poate observa ca acesti catolici de origine ungara traiau cu prioritate in familii mari cu doua-trei generatii si numarau nu cate 5 suflete, cum era obisnuit in evul mediu, ci mai multe. Potrivit relatarilor lui Barsi si Bandini, la 30 case unguresti din Cioburciu reveneau circa 200 persoane (in medie – 6,6 suflete).

In perioada respectiva, alaturi de biserica ortodoxa a romanilor, se mai afla si o cladire de cult catolic. Scriind despre Cioburciu, Giovani Batista mentioneaza: «Este acolo o biserica cu toate obiectele de cult, cu potir si cruce de argint». Vito Peluzzi precizeaza ca la 1671 biserica catolica de la Cioburciu era «din lemn» si avea si un clopot. Giovani Battista mai adauga ca in toate localitatile romanesti, unde locuiau catolici, se afla cate «o locuinta proprie pentru preot si pentru cantar». Preotii catolici de la Cioburciu erau supusi episcopului cu resedinta la Bacau.

Preotii catolici nu se grabeau, insa, sa ocupe locurile de paroh in localitatile supuse autoritatilor turco-tatare. In 1671 Vito Piluzi mentiona ca la Cioburciu «timp de 6 ani credinciosii nu au avut preot». Unii din acesti preoti se impotriveau categoric sa devina preoti la Cioburciu, ca de altfel si in alte parti. Acelasi Vito Piluzzi la 1680 mentiona ca un oarecare Valentin Barcuta (dupa nume pare sa fi fost de origine romana, dar catolicizat) nu dorea sa mearga la bisericile ce duceau lipsa de preoti, la Faraoni, Barlad si Cioburciu, «si mi-a spus ca daca nu poate sa stea la Iasi, sau «nella patria», el vrea sa se intoarca in Polonia».

Cauze erau multe. Ca si pe teritoriul carmuit de domnitor, populatia locala suferea din cauza luptelor care se dadeau in apropierea satelor romanesti. Cronicarul turc Fandaclali Mehmed aga relateaza ca in septembrie 1673 o armata otomana sa afla in preajma Cioburciului pentru a-i pedepsi pe cazacii care pricinuiau daune materiale populatiei locale: «Pentru ca raufacatorii cazaci sa nu treaca in partile Akkermanului si sa nu provoace pagube tarilor islamice (adica, supuse Portii – n.n.), beiul sangeacului de Avlonia, Iusuf pasa, a fost insarcinat cu paza Benderului, dandu-i-se un numar oarecare de ieniceri… A sosit vestea ca acestia, mergand, in timpul ce pazeau trecatoarea Cioplage (Coiburciu – n.n.), au fost atacati de un numar de cazaci… si, dupa lupte mari, ostasii islamului au iesit biruitori». Probabil, de la acest demnitar otoman si provine un mic toponim din apropierea localitatii – Dealul Pasei.

La 15 iunie 1682 misionarul Antonio Angelini raporta congregatiei ca la Cioburciu: «… tatarii sunt stapani, ai nostri nu pot tine sau poseda cai, si pentru ca sunt neincetat molestati cu prilejul incursiunilor ce se fac si brutalizati necontenit, preotul trebuie sa umble pe jos sub o haina de imprumut (adica, fara reasa, care incita pe turcii si tatarii musulmani – n.n.) si cum nu e ajutat chiar cu nimic, se cauta ca el sa fie ajutat cu un subsidiu. (E nevoie, deci) de cel putin 40 de scuzi ca subsidiu, anual, caci nu se poate locui acolo, si, cand se duce preotul, trebuie sa ia cu sine si servitori de teama talharilor si tatarilor».

In afara de aceasta, s-a schimbat si situatia localitatii in raport cu satele din imprejurimi. Dupa stabilirea «hotarului lui Halil-pasa», au survenit unele schimbari in reteaua de comunicatii in regiune. Din cauza nogailor, care se deplaseaza spre nord-vest, drumul de-a lungul Botnei a devenit mai putin preferabil decat cel din Valea Bacului. S-a intensificat traficul de pe linia Tighina-Smil. In legatura cu aceste modificari, satele Chisinau si Causeni au devenit localitati urbane, iar targurile Lapusna si Cioburciu – localitati rurale. Daca in 1670 Francesco-Maria Spera numeste Cioburciu targ, apoi in documentele ulterioare o astfel de calificare nu se mai intalneste. O parte din locuitorii Cioburciului, in primul rand, din mediul negustorilor, se mutau cu traiul in targurile nou-formate. Deja in 1670 la Chisinau, devenit targ, potrivit relatarilor lui Giovani Battista, «se afla 15 case de catolici».

In raporturile din 1682 adresate congregatiei, misionarii scriau despre saracia preotilor catolici din Cioburciu. Intr-un raport din Bacau, adresat la 10 iunie 1682 cardinalului congregatiei, e mentionat: «In Cioburciu sunt destui catolici. Preotul nu se poate intretine». In raportul sau din 12 iunie 1682 Antonio Anghelini e si mai explicit: «Cioburciu, la granita cu tatarii, case de catolici 40 (adica, cu 10 mai putin decat in 1670 – n.n.), biserica e fara obiecte de cult, preotul trebuie sa aiba toate cele necesare… Locurile (casele parasite de cele 10 familii – n.n.) sunt pustii, nu este vin, oamenii traiesc doar din mei si hrisca…». Prin urmare, in 10-15 ani, din Cioburciu au plecat cei mai instariti oameni, care practicau comertul, cultivau vita de vie (mentionata in 1657 de catre Evlia Celebi). In localitate au ramas doar cei care semanau, in primul rand, mei, adica, cu prioritate culturi de camp.

Pe la inceputul secolului al XVIII statutul localitatii a fost definitiv stabilit. Cioburciu este numit sat in insemnarile calatorilor unguri Michali Bay si Gaspar Papay, care in martie 1705 au trecut prin localitatile din lungul Nistrului. Ei mentionau ca, alaturi de romanii bastinasi, in sat mai locuiau unguri. Romanii au preot, iar ungurii in continuare duc lipsa de fete bisericesti. Ungurii vorbesc nu numai in limba lor, dar poseda si limba romana.

Insemnarile calatorilor unguri creeaza un tablou al situatiei de atunci a localitatii: «In 20 martie, plecand din Palanca, am poposit pe malul Nistrului, in satul unguresc numit Cioburciu… Acesta e pe jumatate romanesc. Acesti (unguri – n.n.) vorbesc inca ungureste, pana in ziua de azi. Este sat de iobagi (supusi – n.n.) in posesiunea hanului, tinand de Casla Hanului. Mai sunt inca 30 de gospodarii, au multi copii si slugi: sunt oameni cu stare buna, se plang ca de vreo cativa ani n-au preot, fiind, de altfel, catolici. Se casatoresc, sporesc, se inmultesc intre ei fara preot, ba chiar se gasesc copii de 4-5 ani ai unor asemenea casatoriti fara preot, care inca nu sunt botezati… Tin la religia lor, incat, desi se afla preot roman in satul lor, prefera sa-si ingroape copiii nebotezati, decat sa-i boteze un preot roman. Le-ar trebui un preot care sa stie ungureste, caci ei in afara de limba romaneasca si cea ungureasca nu cunosc alta».

Odata cu micsorarea numarului catolicilor, scadeau si legaturile lor cu lumea apuseana a ungurilor, ei integrandu-se tot mai mult in comunitatea lingvistica si spirituala a bastinasilor. Aceasta concluzie poate fi desprinsa din insemnarile preotului de origine ungara Stefan Lipai, care in anii 1706-1709 fusese paroh la Cioburciu:

«1706. Am sosit la locul dorit, anume la Cioburciu… Ati fost informat despre starea oamenilor de aici, dar ea e cu totul altfel decat ati fost informati: cand am ajuns la ei, nici n-au vrut macar sa vina la mine, doar o femeie, al carui copil de doi ani se lupta cu moartea, m-a rugat sa-l botez, ceea ce am si facut. Nici macar garda n-as fi gasit, daca nu venea cu mine la Iasi un om care are o fata acolo, caci acestia (catolicii de la Cioburciu – n.n.) toti sunt tot asa de rai, ca si tatarii si romanii (adica, reprezentantii altor confesiuni – n.n.). Dupa aceea am trimis sa-i cheme: vor sa ma tina sau nu? Nici nu mi-au trimis raspuns. Totusi… mai pot ramanea si voi pune suflet ca sa-i luminez. Mi-ar parea rau daca n-as putea sa raman din pricina rautatii lor. Ma despart de cartile mele multe si bune, chiar daca va trebui sa cersesc, pana voi avea un singur om care sa-mi asculte glasul, voi ramane acolo fara a tine seama de neomenia lor, nadajduind la Dumnezeu in noroc».

Dupa acea data, pe masura ce numarul ungurilor de la Cioburciu se micsora vertiginos, informatia despre ei e tot mai saraca. La 1747, episcopul catolic din Bacau mai mentioneaza Cioburciul printre parohiile din Moldova sipuse lui. Iar pentru anul 1766 misionarul P. Zold adauga precum ca cei mai multi unguri de la Cioburciu inca isi pastrau limba – se spovedeau in limba ungara. Dar o parte din ei vorbeau deja numai romaneste. Acestia au ramas in continuare la Cioburciu, devenind romani cu nume de familii unguresti (Somoti, de exemplu). Peste putin timp la Cioburciu nu se mai intalnesc persoane care sa se considere unguri.

Prin grele incercari au trecut locuitorii satelor de pe cursul inferior al Nistrului in timpul razboiului ruso-turc din 1768-1774. Ei erau jefuiti de ambele armate beligerante. O parte din locuitori au fost dusi cu forta in Crimeea de catre hoarda tatara in retragere. Pentru a scapa de atrocitatile comise de armatele straine, bastinasii se refugiau in locuri mai dosite.

Potrivit informatiei pe care o contine ordinul colonelului Korret, comandant al Tighinei, din 10 martie 1771, la Cioburciu se aflau 64 case pustii, adica fara locuitori. Treptat, pe parcursul intregului an 1771 grupuri de oameni se intorceau la vetrele lor. La 17 martie 1771 cancelaria de la Tighina a colonelului Korret a inregistrat 4 familii care se intorceau la Cioburciu: Panfile Barsibas (3 persoane), Iancu Tiagov (probabil, Chiagu – 3 persoane), Dimitrie Ivanov (8), Vadiva Vasile Nicolae (4). Din prizonieratul tatar s-au intors 13 familii: Grigore Buzuc (7 persoane), Ion Laparos (2), Chiriac Arutiun (9), Costica Isi (7), Edascu Rusu (5), Burduja (2), Maxim Postolachi (6), Andrei Manolachi (6), Decusar a lui Feru (7), Arsenie Branza (2), Eustartie Rusnac (6), Tudor Tudorascu (3), vaduva Eudichia (4). (O parte din cei care sosisera primavara la bastina au solicitat comendaturii Tighinei malai pe datorie pentru insemantarea campurilor.)

In anul urmator numarul celor veniti la vetrele lor s-a marit. Potrivit recensamantului din iunie 1772, la Cioburciu erau 53 de case si doua bordeie locuite. Au fost inregistarti 59 barbati (55 romani si 4 tigani) apti de munca (intre 19 si 50 ani) si 65 persoane masculine neutilizabile la covoardele pentru armata rusa. Impreuna cu persoanele feminine, atunci in sat puteau fi circa 250 de locuitori.

In fruntea localitatii se afla un primar numit de turci chehaia, iar de rusi – sotnik. Impreuna cu batranii satului, acest primar rezolva diferite probleme, in primul rand, referitoare la strangerea impozitelor, organizarea prestatiilor in munca fata de stat (in mod obisnuit fata de han, iar in timpul razboiului – pentru armata rusa).

La 5 martie colonelul Fogot de la Tighina poruncea sotnicului Alexei Serghei sa favorizeze organizarea unor echipe de voluntari, numiti arnauti, care urmau sa participe la razboi. Tot din acest document se vede ca la Cioburciu inrolarea voluntarilor de efectua de catre Pascal, originar din acest sat. Voluntarii si familiile lor urmau sa fie scutite de impozite. Pana la acea data erau scutiti de impozite si corvoade Pascal si Vasile Stefan. Treptat din locuitorii Cioburciului s-a format o ceata de voluntari, care au fost utilizati in lupta cu turcii. Potrivit colonelului Fogot (8 ianuarie 1774) aceasta echipa era formata din 13 oameni.

Conform recensamantului din 1774, la Cioburciu erau 142 persoane masculine, iar impreuna cu cele femenine – 284 suflete. Din punct de vedere etnic, populatia era formata din 270 romani, 10 tigani si 4 evrei.

In timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812, Cioburciul a fost readus sub juridictia divanului tarii, astfel lichidandu-se o nedreptate comisa de straini fata de poporul roman. Insa, timp de 6 ani, pe teritoriul celor doua Tari Romane s-a aflat armata rusa. Intretinerea ei constituia o povara grea pentru bastinasi. Initial, impozitele erau adunate de catre autoritaile militare ruse. Deja din luna mai 1807, un oarecare porucik Dontov adunase de la sateni 24 lei si 20 parale. Tot el enumera 10 familii de restantieri, inclusiv Timoftie Cepei, Timoftie Donos, D. Lupul, Constantin Ghimpul, Matei Timofte, etc.

Administratia judeteana de la Tighina avea misiunea ingrata de impunere excesiva a populatiei locale la diferite plati si de efectuare de munci pentru intretinerea armatei ruse. La 28 aprilie 1811, vornicul satului Cioburciu Semion Groapa, impreuna cu Alexandru Schiopu, Matei Ciocarta, Tudor Godina, Ion Mazalu, Ieremia Schiopu au scris un demers instantelor superioare de atunci:

«De la intrarea in Moldova a armatelor ruse (noiembrie-decembrie 1806 – n.n.) pentru alimentarea lor din satul nostru, Cioburciu, a fost luat de catre samesul ispravniciei de la Tighina, Grigore Nanu, fara nici o plata, 13 sferturi de grau, 30 sferturi de grane adunate de locuitorii satului au fost transportate in oraselul Falciu; in toamna trecuta ispravnicul Sala a luat de la locuitorii satului 12 chile de bulgur fara plata; cu trei ani in urma de la locuitorii satului Cioburciu au fost luate pentru nu se stie ce scopuri 3 vaci, manate la ispravnicia din Tighina, iar pentru ele nu s-a platit nimic. In acelasi an ispravnicia a luat fara plata un bou In anii trecuti locuitorii satului, de asemenea, nu se stie pentru ce, au cosit iarba: in 1808 – 40 sagini, 1809 – 20 sagini, in total – 80 sagini, pentru care nu s-a platit nimic.»

In continuare, vornicul cu oamenii sai mai arata ca locuitorii satului erau impusi la caratul proviantului si al armamentului pentru armata rusa. In acest scop, in 1809 au fost trimise carute trase de 16 boi, pentru hrana carora satenii au strans 200 lei. Pe drum, din cauza diferitelor abuzuri si alimente insuficiente a vitelor, satenii au pierdut 6 boi. Satenii mai intretineau doi suguri, care, impreuna cu reprezentantii altor localitati, asigurau comunicatia de pe drumul principal de-a lungul Nistrului de Jos.

Abuzuri fata de sateni mai comiteau si cei care adunau impositele ordinare – dreptul la impozitare era vandut la licitatie. In 1811, un oarecare Herscu, incalcand traditiile locale, percepea cote mari din produsele localnicilor. Spre exemplu, din pestele prins se lua a treia parte si nu a zecea, cum se percepea anterior; pentru vinul pregatit se percepea a zecea parte, fara a se lua in consideratie ca din cauza saraciei generale a populatiei aceasta marfa nu putea fi realizata si, prin urmare, impozitata. Plus la aceasta, amintitul Herscu a taiat si vandut apropae toti copacii din padure, care din vechime apartinea satului, lasand locuitorii fara combustibil si material pretios de constructie.

Presiunea fiscala, instaurata la inceputul razboiului in regiune, crea conditii insuportabile de viata si silea pe oameni sa se refugieze in alte locuri. In anul 1809 numarul locuitorilor din sat se micsorase cu 20-30 familii. In 1811 la Cioburciu erau doar 60 gospodarii.

In 1812, Cioburciu impreuna cu alte localitati ale Moldovei de Est au fost rupte din trupul tarii si alipite la Rusia.

In 1827, la Cioburciu locuiau reprezentanti ai diferitelor paturi sociale si etnii. In randul privilegiatilor sunt incluse 16 persoane din familii de preoti. Sunt inregistrati 559 romani, 69 ucraineni, 7 tigani si 9 evrei. Satenii locuiau in 116 case construite, dupa obiceiul vechi romanesc, din barne si nuiele lipite cu lut. In sat era o crasma, o fierarie, 3 mori si 3 fantani.

Astfel, timp de cateva secole, localitatea Cioburciu a parcurs a evolutie de la sat la targ si invers – spre o localitate rurala mare cu o economie diversa. Populatia satului, cu prioritate romaneasca, si-a pastrat pana in sec. al XIX-lea limba si cultura in pofida dominatiei straine si a infiltrarilor alogene, care in unele perioade erau destul de puternice.


Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)

Citește mai departe...

BNM va emite monede jubiliare cu feţele lui Grigore Vieru, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici şi Maria Cibotari

Banca Naţionala a Moldovei va emite noi monede din seria personalităţi autohtone. Acestea vor fi dedicate interpreţilor Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, cântăreţei de operă Maria Cibotari şi poetului Grigore Vieru.

O hotărâre în acest sens a fost publicată astăzi în Monitorul Oficial. Moneda cu chipul lui Grigore Vieru va fi din aur şi face parte din programul de acţiuni pentru comemorarea poetului, iar cele în memoria soţilor Aldea-Teodorovici şi Mariei Cebotari - din argint.

BNM urmează să emită, de asemenea, monede jubiliare cu ocazia aniversării a 20 de ani de la fondarea Federaţiei Moldoveneşti de Fotbal, 200 de ani de la zidirea bisericii "Buna Vestire", monede cu tematica "Sărbătorile, cultura, tradiţiile Moldovei" şi "Monumentele Moldovei".

Citește mai departe...

Scrisoare de la Mark Tkaciuk pentru bunel

Într-o scrisoare ce se dorea a fi confidențială adresată ex-preşedintelui Voronin în anul 2007, M. Tkaciuk a hotărât să facă o critică a insucceselor politicii externe a Republicii Moldova şi să propună soluţii pentru redresarea situaţiei. 

Ca punct de reper el a luat raportul UE privind realizarea Planului Individual de Acţiuni Uniunea Europeană-Republica Moldova. Potrivit fostului consilier prezidenţial, faptul că în 2007 R. Moldova se afla la acelaşi nivel cu Tunisia în procesul de democratizare, nu este nici pe departe vina întregului sistem politic din ţară, de care de altfel nici nu pomeneşte, ci a unor persoane concrete, şi anume a lui Andrei Stratan şi Vasile Tarlev. Pe aceştia Tkaciuk îi acuză de abuz de putere şi incompetenţă, ca apoi la rubrica „Soluţii” să propună demisia guvernului Tarlev şi să facă lobby vădit pentru Zinaida Greaceanâi propunând-o în funcţie de prim-ministru, ca persoană depolitizată şi potrivită pentru ţelurile lor estice şi vestice.

Tkaciuk mai atenţionează în scrisoare că succesul european al României în 2007 pe fundalul eşecului total al politicii de integrare europeană al R. Moldova are un efect similar acţiunii a o mie fronturi populare animate de ideea Unirii. Gura păcătosului adevăr vorbeşte. 

În final, soluţiile propuse de Tkaciuk prevedeau (cel puţin pe hârtie) adoptarea de către noul guvern (ce trebuia ales după dimisia lui Tarlev) a noii politici economice, a noii politici externe şi a noii concepţii de securitate naţională. Toate aceste strategii noi în sferele principale ale statului aveau drept ţel crearea unei situaţii politice deosebite înainte de alegerile din 2009. 

Tkaciuk îi scria lui Voronin: "Tarlev în toate ședințele și întrunirile se comportă de parcă ar fi unica persoană care ar conduce țara, de obicei ședințele guvernului au loc într-o atmosferă regalo-imperială, la care nici nu visează în timpul întrunirilor cu Președintele”

 Mai jos scrisoarea integrala:

Строго конфиденциально.

Президенту РМ

В.Н.Воронину

Об исполнении плана РМ-ЕС и некоторых аспектах внутренней политики.

Начиная с осени 2005 года реальная, наступательная политика ПКРМ, порожденная революционным духом парламентских выборов и рядом коненсусных голосований в новом Парламенте, все больше и больше стала уступать место политике ситуативного реагирования и тотального интриганства. Причины: сохранение В.Тарлева, безнаказанность А.Стратана, приближение В.Урсу.

Жесткая критика Президентом в ноябре 2005 года МИДЕИ по вопросу возможного провала плана действий РМ-ЕС не привела к изменению ситуации. Более того, ряд фатальных ошибок МИДЕИ на румынском и европейском направлениях привели к крайне наблагоприятной ситуации для РМ в настоящее время(Об этом ниже).

Жесткая критика Президентом правительства в целом (а точнее премьера) не привели ни к добровольной отставке, ни к заметному улучшению деятельности исполнительной власти. Очевидно, что при достаточно качественном составе всего кабинета министров, именно премьер является главным менеджером торможения всякого нормального развития. Его неадекватность времени, задачам страны обратно пропорциональны его стремлениям не просто сохранить власть, но и приумножить ее в контексте будущих событий.

Трансферт авторитета Президента – будь то на Тарлева, на Стратана, на В.Урсу – приводит только к безнаказанному злоупотреблению ими собственным положением и началом игр на подступах к местным выборам и к 2009 году.

Более того, стало очевидным стремление данных персонажей даже уже дистанцироваться от Президента. Тарлев на всех выездных заседаниях демонстрирует себя в качестве единоличного хозяина в стране, обычные заседания правительства проводятся в такой царственно-имперской атмосфере, какая и не снилась на рабочих заседаниях у Президента.

Стратан («благоразумно») объясняет неудачи Молдовы, будь то на российском или европейском направлении исключительно тем, что ему (такому проевропейскому, проамериканскому, пророссийскому) видите ли, сами знаете, кто мешает.

В итоге этим начинают пользоваться различного рода финансовые и политические группировки извне, начинаются различные прокрутки рейтингов, сбивание стай внутри Молдовы, обвальные волны дискредитации тех, кто однозначно является противником подобных сценариев. Ползучее интриганство превратилось в тотальный стиль политической жизни. Энергия Президента по объединению страны, по внедрению новой экономической политики просто анигилируется прямо противоположными действиями правительства. Целая интрига была реализована для того, чтобы именно Стратан, а не Гречаная, подписал в США выделение Молдове транша «Вызовы тысячелетия». Банальный и рабочий вопрос превращается в пиар-акцию под 2009 год.

Меня крайне смущает то, что полный провал Плана Молдова-ЕС нигде (ни в Молдове, ни на Западе) не ставится в вину вице-премьеру Стратану, ни премьеру Тарлеву. Грозные взгляды еврочиновников в мой адрес, как представителя «консервативной» ПКРМ, я расцениваю исключительно в контексте именно этой линии глобального интриганства наших уважаемых господ.

Теперь об исполнении плана РМ-ЕС.

Конечно же А,Стратан будет говорить о том, что не все так плохо, что нужно поднажать и за оставшийся год успеть сделать то, чего он делал два года. Что, мол, виноваты Парламент, посол Карпов либо еще кто-то. Но это все уже – судорожное стремление опять при помощи интриг и дискредитации дожить до 2009 года в комфортном положении «европейской надежды» РМ. Не хочу пересказывать детали той атмосферы, которую породило наше МИДЕИ в Брюсселе, но более отвратительной обстановки (в смысле отношение МИДЕИ-посольство) я еще не видел. В итоге глобальная задача евромодернизации (даже не евроинтеграции) Молдовы утоплена в болоте примитивизма и политической пошлости. 

Вот результат. 4 декабря Европейская Комиссия опубликовала 7 докладов по оценке выполнения Планов Индивидуальных Мер (ПИМ), заключенных ЕС в рамках Новой Политики Соседства (НПС) с Молдовой, Украиной, Израилем, Палестинской Автономией, Тунисом, Марроко и Иорданией.

Даже беглый анализ текста Сообщения Комиссии Совету и Европарламенту и 7-ми докладов указывает на то, что Молдова является одним из аутсайдеров процесса выполнения ПИМ. Хуже только в Палестинской Автономией, с которой ЕС приостановила сотрудничество до момента создания правительства, которое было бы признано Квартетом (США, Россия, ЕС и ООН). С Тунисом мы показываем одинаковые результаты по темпам демократических реформ. В остальном наблюдается значительное отставание от остальных стран во всех отношениях.

В Докладе по Молдове сказано буквально следующее: «... реализация стратегий реформ является проблемой, даже в сферах, где наблюдался хороший законодательный прогресс...». Такое можно встретить только в докладе по Тунису.

На этот раз дипломатический язык Еврокомиссии не требует особой расшифровки и перевода на общедоступный политический слэнг. Даже неискушенному читателю характеристки типа «наблюдается некоторый прогресс, однако» (а это наиболее часто встречаемое определение наших «достижений») не покажутся двусмысленными. Начиная с политических проблем, фукционирования демократических институтов и заканчивая борьбой с коррупцией, экономическими и социальными аспектами трансформаций нигде в докладе по Молдове Еврокомиссия не говорит об успехах. Дипломатическая синтагма «некоторый прогресс» - максимальная положительная оценка Молдовы по наиглавнейшим показателям - есть ничто иное как отутствие реального прогресса. Другими словами, мы можем вполне ответственно заявить уже сегодня, что Молдова провалила выполнение ПИМ.

«Хорошим прогрессом» Еврокомиссия отмечает только некоторые достижения: контроль на границе, развитие отношений с международными финансовыми организациями и достижения в области поддержки информационных технологий и научных исследований.

Ситуация усугубляется тем, что Молдова (наравне с Украиной, у которой показатели лучше) в отличие от южных соседей ЕС, являясь членом Совета Европы и ОБСЕ взяла на себя несравненно большие обязательства по части прав человека и эффективного управления. Более того Молдова провозгласила вступление в ЕС своей стратегической целью (кроме Украины никто больше об этом не говорил и не говорит). В отличие от других участников НПС, которые подписали пятилетние ПИМы, Молдова обязалась выполнить положения своего ПИМа в три года. Все это на фоне «некоторых прогрессов» значительно усугубляет наше положение.

На фоне реальных успехов магрибцев-африканцев и левантийцев-азиатов, «достижения» европейской Молдовы вызывают недоумение. Никто уже не говорит не то чтобы об ассоциированном членстве Молдовы в ЕС (об этом пора забыть), а даже о изменении политико-правовых отношений между Молдовой и ЕС. 

Начало переговоров по облегчению визового режима (в докладе прямо указано почему эти переговоры начались только в 2006 году (по вине Кишенева)) запоздало, население ищет альтернативные пути решения проблемы попадания в Шенгенскую Зону, не веря (и справедливо) в успехи собственного правительства.

На фоне неулучшения инвестиционного климата и неблагоприятных условий для предпринимательства (характеристики из доклада) эффективность GSP+, а впоследствие ATP (асимметричная торговля) ставится под сомнение.

Два года из трех, предусмотренных ПИМом для Молдовы практически прошли, результаты плачевны. К вступлению Румынии в ЕС Молдова подошла абсолютно неподготовленной.

Эффект успехов Румынии в качестве члена ЕС, начиная с 2007 года, наложенный на негативный фон евроинтеграционного провала Молдовы может быть приравнен к деятельности 1000 народных фронтов неустанно работающих на идею унионизма.

О последнем я писал неоднократно. Если надо будет писать об этом и в следующем году, то думаю, что или авторы, или адресаты будут другими, а может и то, и другое поменяется.

Предложение.

Не только и не столько в контексте данной проблемы, а, исходя из общей атмосферы в РМ, невозможности полноценно реализовать социальную, экономическую и международную политику Президента Воронина, идейные концепты, изложенные в ходе идеологического совещания, необходимо до Нового Года отставить правительство.

С максимальным сохранением нынешнего состава исполнительной власти до Нового года избрать новое правительство, в основу программы которого положить три вещи: новую экономическую политику Воронина, новую концепцию внешней политики, новую концепцию национальной безопасности (проекты обеих документов мною дорабатываются).

Кандидатура нового премьера должна быть максимально деполитизирована и равноприемлема как для реализации наших западных, так и восточных задач. Возможно (только в качестве гипотезы!) такой фигурой может быть З.Гречаная.

Технически и пропагандистки эту задачу можно очень красиво обосновать. Главное: мы получим второе дыхание перед выборами, получим принципиально новую политическую ситуацию..

Марк Ткачук

Timpul.md

Citește mai departe...

PCRM – formaţiunea care militează împotriva independenţei Republicii Moldova?

Este pentru prima dată, în ultimii 20 de ani, când comuniştii de la Chişinău şi-au amintit de formarea a „Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” (RSSM) la 2 august 1940, oferindu-i acestui moment istoric alură de „politogeneză”. Din nou, PCRM încearcă crearea unor mituri politice, care ar justifica existenţa sa în calitate de formaţiune politică şi reneagă existenţa Republicii Moldova ca stat.

Un amănunt straniu este şi faptul că RSSM a fost unica republică formată printr-o lege adoptată de Sovietul Suprem, organul legislativ de la Moscova. Constituţia URSS nu prevedea formarea unor state noi pe teritoriul său, ci aderarea a unor deja existente. De jure, RSSM nu era expresia „voinţei poporului”, ci expresia unei legi adoptate de către un stat străin într-un regim de ocupaţie militară. Hazliu este faptul că în nici un text sovietic, nu găsim expresia „aderarea RSSM la URSS”, ci „unirea Basarabiei cu URSS”. În acest fel, teritoriul nostru intră în componenţa URSS nu în calitate de republică existentă, ci în calitate de teritoriu ocupat, fără nici un fel atribuţii de stat.

Comuniştii ignoră faptul că unicul act care consemnează înfiinţarea Republicii Moldova, este Declaraţia de Independenţă, adoptarea căreia vine în contradicţie cu actul din 2 august 1940.

Momentul din 27 august 1991 nu a fost doar un act de constituire a unui nou stat, ci şi negarea regimului de ocupaţie străină din 1940. Aceste lucruri se prevăd foarte clar în Declaraţia de Independenţă, pe care activiştii comunişti se lenevesc să citească.

Iată un fragment din declaraţie:

SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 18 iunie 1940, precum şi a celei din RASS Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS, încălcând chiar prerogativele sale constituţionale; a adoptat la 2 august 1940 „Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la URSS;

Dacă PCRM ignoră documentul care a dat naştere acestui stat, fiind un act, fiind mai presus de actuala Constituţie, apare întrebarea firească dacă mai poate fi numit acest partid „prostatalist”, şi „promoldovenesc”, sau este o formaţiune care militează pentru lichidarea statului, pentru independenţa căruia au murit mii de oameni în 1992? Ar fi timpul ca negarea textului a actului de naştere a Republicii Moldova să fie pedepsită penal, iar formaţiunile care nu recunosc integral textul declaraţiei să fie scoase în afara legii.

sursa: http://octavianracu.wordpress.com

Citește mai departe...

Planul secret a lui Hitler de a distruge creștinismul

Există un mit în zilele noastre, la persoanele care urăsc creştinismul, precum că Hitler ar fi fost un creştin, şi că toţi creştinii ar trebui puşi laolaltă cu dictatorul nazist. O altă versiune a mitului ar fi fost acela precum că Hitler ar fi fost catolic, iar Holocaustul era un pogrom pe care Hitler l-ar fi îndeplinit la cererea Vaticanului! Deşi e adevărat faptul că sângerosul dictator a fost botezat de mic ca romano-catolic, iar în tinereţe ar fi dorit să devină şi preot, totuşi, toate acţiunile sale ulterioare arată faptul că Hitler nu a fost creştin.

Cu toate că îi ura pe evrei (aşa cum au făcut-o şi creştinii în Evul Mediu), Hitler a declarat odată că “creştinătatea este cel mai mare truc cu care evreii s-au confruntat în istoria umanităţii”. Vi se pare a fi o declaraţie de susţinere a creştinismului!? Adevărul este altul: Hitler avea de gând ca în super-societatea ce dorea s-o construiască, să fie instalată o nouă religie păgână denumită odinism.

În anul 2001, noi documente din cadrul procesului de la Nuremberg au fost declasificate şi puse la dispoziţia publicului. Din ele aflăm faptul că, după războiul pe care spera să-l câştige, Hitler avea de gând să şteargă creştinătatea de pe faţa pământului. Aceste documente apar pe site-ul web al Universităţii de Drept Rutgers din New Jersey. Generalul William J. Donovan, un investigator al Tribunalului Militar Internaţional din Nuremberg, a strâns 148 de volume de materiale. Conform lui Julie Seltzer Mandel, într-un interviu acordat ziarului “The Philadelphia Inquierer” declara că: “O mulţime de oameni nu şi-au dat seama că susţinătorii lui Hitler încercau să convertească creştinii la filozofia nazistă (…) Naziştii doreau să-i elimine pe evrei, dar şi creştinismul”.

Primul fascicol intitulat “Marele plan nazist: persecuţia bisericilor creştine” descrie cum naziştii intenţionau să înlocuiască creştinismul cu o religie bazată pe superioritatea rasială şi pe adorarea zeilor germani Thor şi Odin. Astfel, se demonstrează faptul că importanţi lideri ai Partidului Naţional-Socialist (partidul lui Hitler) ar fi dorit extirparea completă a creştinismului şi înlocuirea sa cu o religie de rasă. Cea mai bună dovadă în existenţa unui plan anti-Biserică poate fi găsit în natura sistematică a persecuţiei. Existau mai multe etape de persecuţie, ca de exemplu suprimarea organizaţiilor creştine de tineret, campanii de defăimare a preoţilor etc.

Stau şi mă gândesc: dacă Hitler ar fi câştigat războiul, în ce stadiu ar mai fi fost creştinismul în ziua actuală? Probabil că, în mare parte din lume, ar fi fost complet eradicat. Interesant că această distrugere a creştinismului apare şi în planurile multor francmasoni, ceea ce te pune mult pe gânduri…

www.lovendal.net

Citește mai departe...