Cum se îmbrăcau românii în secolul al XVII-lea (1600

Vasile Lupu (n.1596-d.1661), domn al Moldovei, 1634-1653

Printre puținele informații pe care le aflăm despre stilul vestimentar medieval, pe meleagurile românești, ne vom opri la preotul ortodox melchit Paul de Alep (1637-1667). Datorită unui context politic din acea perioadă, Paul va ajunge secretar al patriarhului de Antiohia, Meletie, fapt ce-i va oferi posibilitatea de a călători în regiunea Europei răsăritene, în lumea ortodoxă, alături de Macarie (tatăl său), pentru a cere ajutor financiar voievozilor creștini, din cauza problemelor cauzate de Imperiul Otoman.

Domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) a promis că îl va ajuta să-și plătească datoriile. De la Paul de Alep aflăm că patriarhul Antiohiei a trimis un dar lui Vasile Lupu, ce constă într-o mantie de postav negru, căptușită cu picioare de samur și un caftan de saten. De asemenea, Macarie spera să obțină și sprijinul domnului Țării Românești (n.r. Valahiei), Matei Basarab (1632-1654).[1] Pe parcursul călătoriei sale în Țările Române, Paul de Alep a consemnat informații de natură geografică, culturală și religioasă.

În ceea ce privește portul femeilor, aflăm din scrierile sale că acestea, atât cele din Moldova cât și cele din Valahia poartă veșminte asemănătoare cu cele ale femeilor europene. Părul se poartă împletit, răsucit pe cap, ca un colac și acoperit cu un conci alb. În cazul femeilor bogate, părul este acoperit cu un conci trandafiriu și pe deasupra cu maramă albă. Toate poartă șaluri albastre de Alep, iar cele mai înstărite poartă șaluri de Bursa, foarte populare la acea vreme în regiunile de influență otomană. Aici, probabil este vorba despre boieroaice și târgovețe. Despre țărănci se știe că își acopereau capul cu năframe, pe care le confecționau singure. Fetele acestora poartă de asemenea părul împletit și încolăcit pe cap, dar fără conci. Acest fapt asigură o deosebire de vârstă; fetele deosebindu-se de cele mai în vârstă.

Despre copii, aflăm că stau zilnic fără haine. Aceștia sunt spălați cu apă caldă în fiecare seară și dimineață de către mamele lor. Atunci când ninge, copii sunt frecați cu multă zăpadă.

În ceea ce privește afișarea femeilor în public, avem informații că toate se afișează cu fața descoperită, în frunte cu doamna, spre deosebire de femeile din Imperiul Otoman, unde datorită islamului, nu au voie să se afișeze cu fața descoperită. Văduvele din Valahia și Moldova poartă pe cap tichii și veșminte negre, la fel ca la cazaci. La Constantinopol, văduvele poartă pe cap o tichie de culoare galben-portocalie, iar la Moscova acestea poartă un veșmânt de lână neagra, foarte lung și foarte larg [2].

În privința obiceiurilor din Biserică, avem informații că în Moldova și Valahia se stă în biserică de la începutul slujbei și până la sfârșit. Pe parcursul dimineții și serii, enoriașii stau cu capul gol, înaintea patriarhului, a egumenului mănăstirii, și a preotului pentru că în Moldova și Valahia se poartă calpace [3] de postav cu blană. Același obicei îl practică boierii și domnii de asemenea.[4] Locul unde stau femeile se află în partea cea mai înaltă din spatele bisericii și este despărțit cu un grilaj de lemn. Femeile ies din biserică pe o ușă din zidul acesteia.[5] Din garderoba mitropolitului, fac parte veșmintele, cununile și argintăria. Servitorii lui erau îmbrăcați în haine frumoase, acoperite cu blănuri de samur. Alte informații legate de stilul vestimentar, al fețelor bisericești, în Moldova secolului XVII, avem datorită daniilor domnești ale lui Vasile Lupu către arhiereii și egumenii din suita sa, care erau întotdeauna primiți la masa lui. Preoții și diaconii primeau veșminte din bumbac, în dungi de culoarea rășinei.

Soțiile boierilor din Moldova, poartă calpace din catifea roșie cu samur. În Valahia, acestea nu poartă calpace ci un văl alb. Vălurile cele mai bogate sunt acoperite cu mărgăritare. Însăși doamna Moldovei este descrisă de Paul de Alep purtând pe cap un calpac de catifea roșie împodobit cu samur. În altă ipostază, doamna poartă o haină de brocart [6] de aur și samur, giuvaieruri de aur, iar pe cap avea tot un calpac de samur. Despre fiul domnitorului aflăm că poartă o haină de brocart, căptușită cu catifea roșie cu galoane de argint aurit pe interior. Domnitorul are aproape același stil vestimentar. Alaiul acestuia era precedat de șase șetrari [7] ce alcătuiau cortul domnesc. Aceștia purtau căciuli trandafirii, iar în mâini țineau topoare împodobite cu cruci. Postelnicul avea un toiag de argint, în vreme ce spătarul purta o coroană pe cap, având o sabie și un buzdugan.

Scrierea ui Paul de Alep ne oferă de asemenea informații despre averea domnitorului Vasile Lupu. Acesta avea comori în argint și aur, arme, veșminte, blănuri de samur sau mărgăritar. Numai despre o haină de brocart din aur, împodobită cu nestemate, destinată purtării domnitorului în ziua de Paște, aflăm că valora 35.000 de dinari.[8]

În ceea ce privește obiceiurile de nuntă din Țara Românească (Valahia), tinerele fete poartă pe păr coronițe de piele aurită sau de cositor galben, trandafiri artificiali, lucrați la Veneția sau în Țara Nemțească, flori roșii sau iasomie.[9] În Moldova, dacă domnul era naș, ospățul era ținut la curtea domnească și îi dăruia mirelui o cușma[10] asemănătoare cu cea purtată de către domnitor și un cal. La masă, mirele stă în dreapta domnului, dar are capul acoperit. A treia zi, mirele și mireasa vin la domn, cu daruri pentru acesta și soția sa.[11] De asemenea, suntem informați că veșmintele femeilor de la Constantinopol până în Valahia sunt alcătuite dintr-o haină cu trenă lungă care ajunge la pământ și este împodobită cu blană, potrivit mijloacelor lor. Toate femeile, chiar tinere căsătorite și fetele, purtau fețele descoperite si multe mărgăritare, dar și blănuri sau samur.[12]

Paul de Alep ne vorbește și despre înmormântarea lui Matei Basarab, domnitorul Valahiei. Despre acesta aflăm că era îmbrăcat cu veșmintele sale domnești, cu o haină subțire de brocart de aur, împodobită cu blană de samur scumpă, cu ceaprazuri,[13] cu nasturi de argint aurit. Pe cap avea calpacul lui de samur. El era acoperit în întregime cu un giulgiu de saten alb, cu o cruce în foi de aur, iar în jurul său ardeau lumânări.[14]

De la Paul de Alep aflăm informații despre ceremonia de ungere a unui domn. Spre exemplu, Constantin Șerban (1654-1658) era îmbrăcat în haine domnești. Din aceste haine făceau parte următoarele componente: o haină subțire, având pe interior cămașă de brocart iar pe deasupra o blană și un calpac de samur, foarte scumpe, care avea deasupra surguciu[15] de aur și de nestemate de mare preț.[16] Despre doamnă aflăm că era împodobită cu o mulțime de lanțuri de aur, mărgăritare și diamante.

Un alt personaj de la care avem informații despre portul românesc este Antonio-Maria Del Chiaro (1669-1727), originar dintr-o familie israelită din Florența. La vârsta de 14 ani s-a convertit la catolicism. În 1710, pleacă din Veneția pentru a intra în slujba domnitorului Valahiei. Ocupa funcția de secretar pentru limba latină, ce o va îndeplini și în timpul domnilor următori: Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat.

Din scrierile lui Del Chiaro, aflăm informații despre portul locuitorilor Valahiei, asemănător cu cel turcesc, cu excepția căciulii, care este făcută după moda poloneză. Căciula este tivită de jur împrejur cu blană neagră de miel, cu părul creț. Cei care dețin marile dregătorii, poartă căciulă cu blană de samur. Locuitorii poartă părul scurt, iar preoții și călugării îl poartă lung (după obiceiul bisericii grecești).[17]

Del Chiaro ne oferă informații în legătură cu portul femeilor, care este un amestec de haine făcute după moda grecească și cea turcească, dar femeile din Țara Românească (Valahia) nu se afișează cu fața acoperită. Femeile românce căsătorite îşi acoperă capul cu o maramă albă, ce trece pe sub bărbie. Fetele își împletesc părul în cosițe și îl prind cu ace de păr lungi, purtându-l ”colac”. În zilele de sărbătoare, femeile se îmbracă bogat și se împodobesc cu giuvaieruri scumpe iar pe piept poartă o salbă cu bani de aur. Femeile de rand poartă o salbă de argint.

Jupânesele ies în oraș în carete[18] cu doi cai, ce au pe piept un fel de pieptar de stofă lat de un braț, de culoare verde sau azurie. Vizitiul stă călare pe calul din stânga. Jupâneasa este însoțită de o slujnică bătrână care stă pe podeaua trăsurii, în fața stăpânei sale. Boierii ies în oraș călare, însoţiţi de o suită de slugi, după rangul lor. Când ajung la palat, descalecă și înainte de a urca scara Curții, li se scot cizmele și în locul lor încalță nişte cipici cărora le spun papuci. Același obicei se practică și atunci când se merge în vizită la un alt boier.

Del Chiaro ne oferă informații și despre copii din Țara Românească (n.r. - Valahia). Aceștia sunt spălați în fiecare zi, până la vârsta de 7-8 ani. După ce copilul este îmbrăcat, doica îi face un semn negru pe frunte. În Valahia nu există leagăne dar este folosit un gherghef pătrat de fundul căruia este prinsă din toate părțile o pânză tare, deasupra este o stofă roșie pe care se pun salteluța, pernele și învelitorile.

Note:

Călători străini despre Țările Române, Vol.VI, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.1-5.
Ibidem, p.27-28.
Cuvânt de origine arabă, turcizat și preluat de țările suzerane Imperiului Otoman
Ibidem, p.60-61.
Ibidem, p.35.
Stofă ornamentală de mătase naturală sau artificială, de calitate superioară, deseori șesută cu fir de argint sau aur. Cuvântul românesc ”brocart” provine din italianul broccare ”a bate în cuie, a țintui”. În limba română se numește și ”zarafir”, ”frenghie”, ”șahmarand” sau ”zarpa”.
Dregători ce aveau în grija lor corturile domnești.
Op.cit., p.99-101.
Ibidem, p.122-123.
Căciulă.
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973, p.327.
Călători străini despre Țările Române, Vol.VI, p.120-121.
Ceaprazul este un șiret, panglică sau ciucure de mătase sau de fir, cu care se împodobesc hainele.
Op.cit., p.132-133.
Panaș din pene de struț, împodobit cu pietre scumpe, purtat la turban sau la ișlic de sultani, de înalții demnitari turci sau de unii domni români.
Călători străini despre Țările Române, Vol.VI, p.134.
Călători străini despre Țările Române, Vol.VIII, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 376.
Careta este o trăsură închisă cu patru roți.

Bibliografie:

Călători străini despre Țările Române, vol.VI, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Călători străini despre Țările Române, vol.VIII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

autor: Mihai Dragnea, pentru istoria.md