Nicolae Iorga
Şedinţa de la 13 septembrie 1913
III
O mare schimbare năprasnică veni din anexarea de către Austria a părţilor Moldovei-de-Sus, aşa-numita Bucovină. În acele ţinuturi ale Cernăuţului şi Câmpulungului, la care se aduseseră părţi din ale Hotinului şi Sucevei, nu erau înaintea aşezării stăpânirii împărăteşti decât 206 familii, cu 986 capete, iar în timpul răsboiului ruso-turc din 1769-74 numărul crescu până la 298 familii, cu 1346 capete.
Statistica, făcută după 1775, găseşte doar 526 de evrei. În Siret erau de tot puţini, „câţiva”, spun actele oficiale. La 1775 însă, ajunseseră a fi, prin scurgerea din Galiţia, 780-800 de familii.
Cel dintâi guvernator al ţerii, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere, având şi velniţe, apoi şi cu arendarea de moşii, ca acel Moşco care, împotriva altui evreu, ţinu, venind din Hotin, la 1774, Cruglicul, din raia; de adevăraţi negustori, de meseriaşi, nu se vorbeşte nimic, ci numai că, „înmulţindu-se mai tare ca ţiganii”, „au acaparat, tot negoţul şi meşteşugul, mai ales în Suceava, Siret şi Cernăuţi”, unde totuşi Boscovich, pe la 1770, deşi aminteşte de mulţi evrei (molti Ebrei), recunoaşte „că cea mai mare parte din locuitori sunt creştini ortodocşi”. De altfel, numărul total al meşteşugarilor la 1783 încă era numai de 103. Sunt, spune generalul, „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte, fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”.
O comisiune, care funcţiona în 1781, arată că „aici în ţară evreii obişnuiesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei, pe un preţ mic, şi prin această camătă a suge cu totul pe locuitori şi a-i aduce la sărăcie, aşa încât, ţăranii împovăraţi, astfel de datorii şi pentru viitor, nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din ţară; cu acest chip evreii dai aici prilej la emigraţie şi sunt deci primejdioşi poporaţiei şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cârciumele şi dau prilej poporului să bea şi să se strice; prin expulzarea lor ar fi hrana mai ieftină, beţiile s-ar mai opri, înşelătoria în negoţul cu mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi satele s-ar păstra”.
Săracii, „vagabonzi, cerşitori” (Müssigganger, Beueljuden), pe cari Enzenberg îi expulzează de fapt, 365 de familii, aveau de strâns de la ţărani 6.000 de florini datorie de băutură, şi el adaugă: „îşi poate cineva închipui cât au de cerut evreii cei bogaţi, cari au rămas, numai pe grâne, de la ţărani”. „Până acum n-am văzut evrei la plug, nici pe unul îndeplinind munca ţărănească, dar am văzut creştini arând pentru evrei, şi anume pe câmpiile cele mai roditoare, pe cari evreul orândar le ţine pentru el şi bietului ţăran îi dă desigur cele mai rele.
Totuşi stăteau „mai mult în colibe ticăloase” şi nu adăugeau nimic, deşi se lăudau a fi „oameni cinstiţi, oameni ireproşabili, în parte aşezaţi”, „hahami, belferi, cântăreţi şi scriitori ai celor Zece Porunci”, nici la cultura ţerii, cum nu adăogeau nimic la bogăţia ei.
Consiliul de Răsboi, la care se îndreptară, deşi pentru cei păstraţi se dăduse prielnica patentă imperială din 13 mai 1781133, recunoaşte specularea rafinată a populaţiei, acapararea negoţului cu camătă nemăsurată, stricarea prin holercă a sănătăţii şi moravurilor naţiei, şi împăratul, luminatul Iosif al II-lea, umanitarul, răspingea, la 7 octomvre 1782, pe deputaţii comunităţii ai Ober-Kahalului, trimeşi la Viena „pentru a se înlătura orice reprezentaţii care ţintesc la egoism şi la apăsarea locuitorilor”; nach ihrer Bestimmung zu instradiren.
Din Cernăuţi, după o inspecţie personală, acelaşi suveran, destul de larg în ce priveşte deosebirile confesionale, scrie la 19 iunie 1873: „Să se urmeze cu evreii acelaşi sistem (de constrângere la agricultură; ei obiectau că „sărbătorile lor cad pe vremea celor mai însemnate munci ale câmpului); „ori se fac negustori şi meşteşugari cinstiţi, ori se consacră plugăriei, ori trebue scoşi din ţară”.
Cârciumele fuseseră oprite de Enzenberg însuşi, se hotărî acum ca arenda să fie mărginită la 20 de ani şi dreptul de proprietate să se recunoască numai evreilor botezaţi. Ne putem închipui care a fost efectul imediat al acestor măsuri. Expulzaţii, în parte supuşi turci şi ruşi, nu erau primiţi, fireşte, în alte provincii ale monarhiei. Veniţi din Galiţia şi Polonia, ei erau trimeşi în Moldova. Aici găsiau un tratament pe care guvernatorul Bucovinei îl califică aşa: „în nici o ţară evreii nu se bucură de atâtea privilegii şi drepturi şi nu plăteşte mai puţin”. Cinci galbeni de familie, „o căpăţână de zahăr sau două oca de cafea” la nuntă înlocuiau şi capitaţia şi patenta.
Vedem pe Divanul acestei ţeri, apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi, apărându-se cu desperare împotriva lor. „Divanul moldovenesc” (1774), scrie Enzenberg, „a luat evreilor toate arenzile şi cârciumele”. Grigore Alexandru Ghica, de două pri, Moruzi adăugiră pentru aceia cari s-ar mai apuca de această speculă a viciului şi luxului absenteist pedeapsa „cu ştreangul”. Ceilalţi fură puşi la dări nouă, 10 lei de ogeag, fumăritul, pe lângă cei 60 de lei daţi anual pentru toţi marelui cămăraş, care-i judeca precum şi pe armeni şi pe „negustorii străini”. Cum i se oferiseră lui Enzenberg, de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încercă şi cumpărarea domnului, dar acesta respinse banii „mai bine decât să expuie ţara pierii totale”.
Răspunzând tocmai lui Enzenberg la 1782, guvernul moldovenesc arăta că „Armenii şi jidovii n-au avut după dreptate a cumpăra moşii la ţară de veci, nici au; iar casă, dugheni la târguri au putut şi pot cumpăra – însă armenii numai, pot cumpăra şi vii”. Urmând hotărârilor luate de înaintaşii săi, Alexandru Constantin Mavrocordat, după ce întreabă din nou Divanul, care-i semnalează abuzul ce fac evreii prin sate cu datoriile pentru băuturi, hotăreşte, în interesul păcii şi dreptăţii, ca evreii să nu mai poată fi cârciumari, ba chiar să nu mai poată sta în sate, unde fac înşelătorii şi jafuri.
Menţiunile evreilor din Iaşi sunt pe la această dată mai rare, deşi se vede cum ei se aşează tot mai mult pe locurile de dughiană ale bisericilor şi pe ale bisericii catolice, plătind chiriile înainte, la iunie şi la decemvrie, ba chiar şi pe locurile Mitropoliei, care e de la o bucată de vreme cu totul blocată de evrei. Cei mai bogaţi ajung încă de pe la 1785 să împrumute şi Cămara domnească; se spune anume că aceşti Lupu şi Avram sunt evrei poloni.
Ca şi înainte, meşterii de folos sunt preţuiţi, ca acel „Dănilă Jidovul”, argintar, care lucrează, în 1786, probabil policandrele chioşcului domnesc de la Copou; dar astfel de cazuri sunt extrem de rare.
Spionii agenţilor străini se recrutează dintre evrei, şi în litere evreeşti sosesc şi informaţile serviciului de spionaj al Domnului Moldovei la Viena. Vedem chiar pe câte un evreu, ca la 1811, făcând tovărăşie cu români pentru negoţul de pescărie. Dar cei din Botoşani se înmulţesc foarte răpede, ca şi cei din târguşoarele vecine – pe vremea lui Boscovich, Dorohoiul era numai un sat – hrănite fiind toate aceste colonii prin astfel de expulsaţi bucovineni ca şi prin fugarii înaintea tulburărilor pe cari le provoacă în Polonia confederaţiile de partid. Să adăugăm că trimiterea în Moldova a galiţienilor poposiţi pentru scurt timp în Bucovina ajunse o măsură de uşurare pentru guvernul imperial, puţin bucuros de asemenea oaspeţi.
La 1779 găsim pe „dascălul” din Botoşani, Avram sin Iosăp, cu case în Târgul-Nou, unde apare atunci un evreu galiţian, cu numele german, cel dintâi pe care-l conferă documentele cunoscute până acum: Wigder, un Marcul sin Şămon, un Nusim zet (ginere) Şimon şi alţi evrei iscălesc ca martori. La 1780, aflăm apoi pe unul din vechii membri ai comunităţii, căruia scriitorul moldovean îi zice Drăgan Jidovul. Pe atunci staroste e Cerbul şi Iosif „vechiul haham”. Mai târziu, evreii apar pe Uliţa Veche, spre Sf. Gheorghe.
În apropiatul Hârlău, se menţionează fabrica de sticlă a unui evreu. La Folticeni hrisovul de întemeiere face loc şi imigraţiei jidoveşti, şi chiar boieri, ca Ienachi Cantacuzino, când vor să-şi cumpere locuri, întrebuinţează mijlocitori evrei. Actul de fundaţie al acestui târg, zis întâi Şoldăneşti, pe locul lui Ioniţă Başotă (1780), prevede că evreii îşi vor păstra ereditar locurile, că au voie a-şi face velniţe fără bezmen pentru proprietar, că ei pot „să ţie o casă pentru închinăciunea lor de o parte, iar nu între creştini, care să fie asemenea ca şi a celorlalte case, iar nu într-alt chip”; „mormânturile” lor vor fi la un loc afară, ales de ispravnici, lung de 6 stânjeni şi lat de 8159. Dar ei nu se mulţumiră cu atâta, în curând răsăriră trei havre de piatră, dărâmând case vechi româneşti, şi evreii se amestecă şi la turburări.
„Jidovii târgoveţi”, se mai spune, „la adunările de iarmaroace, îndărătnicesc pe neguţătorii şi locuitorii străini ca să nu dea nimic pentru vitele ce pasc, nici pentru trăsuri, nici pentru dugheni, ce dau cu chirie la zile de târg în Moldova”. Principele de Ligne află pretutindeni „colibele” „evreilor”, şi secretarul lui Alexandru Mavrocordat, care-i scoase din sate, contele de Hauterive, descriind „figura lor extraordinară”, îi declară oameni fără cinste şi meşteri proşti la tâmplărie, croitorie şi ceasornice.
Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7 Bucureşti, 1913, 41 p.
Sursa: ioncoja.ro via mazarini.wordpress.com
O comisiune, care funcţiona în 1781, arată că „aici în ţară evreii obişnuiesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei, pe un preţ mic, şi prin această camătă a suge cu totul pe locuitori şi a-i aduce la sărăcie, aşa încât, ţăranii împovăraţi, astfel de datorii şi pentru viitor, nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din ţară; cu acest chip evreii dai aici prilej la emigraţie şi sunt deci primejdioşi poporaţiei şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cârciumele şi dau prilej poporului să bea şi să se strice; prin expulzarea lor ar fi hrana mai ieftină, beţiile s-ar mai opri, înşelătoria în negoţul cu mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi satele s-ar păstra”.
Săracii, „vagabonzi, cerşitori” (Müssigganger, Beueljuden), pe cari Enzenberg îi expulzează de fapt, 365 de familii, aveau de strâns de la ţărani 6.000 de florini datorie de băutură, şi el adaugă: „îşi poate cineva închipui cât au de cerut evreii cei bogaţi, cari au rămas, numai pe grâne, de la ţărani”. „Până acum n-am văzut evrei la plug, nici pe unul îndeplinind munca ţărănească, dar am văzut creştini arând pentru evrei, şi anume pe câmpiile cele mai roditoare, pe cari evreul orândar le ţine pentru el şi bietului ţăran îi dă desigur cele mai rele.
Totuşi stăteau „mai mult în colibe ticăloase” şi nu adăugeau nimic, deşi se lăudau a fi „oameni cinstiţi, oameni ireproşabili, în parte aşezaţi”, „hahami, belferi, cântăreţi şi scriitori ai celor Zece Porunci”, nici la cultura ţerii, cum nu adăogeau nimic la bogăţia ei.
Consiliul de Răsboi, la care se îndreptară, deşi pentru cei păstraţi se dăduse prielnica patentă imperială din 13 mai 1781133, recunoaşte specularea rafinată a populaţiei, acapararea negoţului cu camătă nemăsurată, stricarea prin holercă a sănătăţii şi moravurilor naţiei, şi împăratul, luminatul Iosif al II-lea, umanitarul, răspingea, la 7 octomvre 1782, pe deputaţii comunităţii ai Ober-Kahalului, trimeşi la Viena „pentru a se înlătura orice reprezentaţii care ţintesc la egoism şi la apăsarea locuitorilor”; nach ihrer Bestimmung zu instradiren.
Din Cernăuţi, după o inspecţie personală, acelaşi suveran, destul de larg în ce priveşte deosebirile confesionale, scrie la 19 iunie 1873: „Să se urmeze cu evreii acelaşi sistem (de constrângere la agricultură; ei obiectau că „sărbătorile lor cad pe vremea celor mai însemnate munci ale câmpului); „ori se fac negustori şi meşteşugari cinstiţi, ori se consacră plugăriei, ori trebue scoşi din ţară”.
Cârciumele fuseseră oprite de Enzenberg însuşi, se hotărî acum ca arenda să fie mărginită la 20 de ani şi dreptul de proprietate să se recunoască numai evreilor botezaţi. Ne putem închipui care a fost efectul imediat al acestor măsuri. Expulzaţii, în parte supuşi turci şi ruşi, nu erau primiţi, fireşte, în alte provincii ale monarhiei. Veniţi din Galiţia şi Polonia, ei erau trimeşi în Moldova. Aici găsiau un tratament pe care guvernatorul Bucovinei îl califică aşa: „în nici o ţară evreii nu se bucură de atâtea privilegii şi drepturi şi nu plăteşte mai puţin”. Cinci galbeni de familie, „o căpăţână de zahăr sau două oca de cafea” la nuntă înlocuiau şi capitaţia şi patenta.
Vedem pe Divanul acestei ţeri, apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi, apărându-se cu desperare împotriva lor. „Divanul moldovenesc” (1774), scrie Enzenberg, „a luat evreilor toate arenzile şi cârciumele”. Grigore Alexandru Ghica, de două pri, Moruzi adăugiră pentru aceia cari s-ar mai apuca de această speculă a viciului şi luxului absenteist pedeapsa „cu ştreangul”. Ceilalţi fură puşi la dări nouă, 10 lei de ogeag, fumăritul, pe lângă cei 60 de lei daţi anual pentru toţi marelui cămăraş, care-i judeca precum şi pe armeni şi pe „negustorii străini”. Cum i se oferiseră lui Enzenberg, de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încercă şi cumpărarea domnului, dar acesta respinse banii „mai bine decât să expuie ţara pierii totale”.
Răspunzând tocmai lui Enzenberg la 1782, guvernul moldovenesc arăta că „Armenii şi jidovii n-au avut după dreptate a cumpăra moşii la ţară de veci, nici au; iar casă, dugheni la târguri au putut şi pot cumpăra – însă armenii numai, pot cumpăra şi vii”. Urmând hotărârilor luate de înaintaşii săi, Alexandru Constantin Mavrocordat, după ce întreabă din nou Divanul, care-i semnalează abuzul ce fac evreii prin sate cu datoriile pentru băuturi, hotăreşte, în interesul păcii şi dreptăţii, ca evreii să nu mai poată fi cârciumari, ba chiar să nu mai poată sta în sate, unde fac înşelătorii şi jafuri.
Menţiunile evreilor din Iaşi sunt pe la această dată mai rare, deşi se vede cum ei se aşează tot mai mult pe locurile de dughiană ale bisericilor şi pe ale bisericii catolice, plătind chiriile înainte, la iunie şi la decemvrie, ba chiar şi pe locurile Mitropoliei, care e de la o bucată de vreme cu totul blocată de evrei. Cei mai bogaţi ajung încă de pe la 1785 să împrumute şi Cămara domnească; se spune anume că aceşti Lupu şi Avram sunt evrei poloni.
Ca şi înainte, meşterii de folos sunt preţuiţi, ca acel „Dănilă Jidovul”, argintar, care lucrează, în 1786, probabil policandrele chioşcului domnesc de la Copou; dar astfel de cazuri sunt extrem de rare.
Spionii agenţilor străini se recrutează dintre evrei, şi în litere evreeşti sosesc şi informaţile serviciului de spionaj al Domnului Moldovei la Viena. Vedem chiar pe câte un evreu, ca la 1811, făcând tovărăşie cu români pentru negoţul de pescărie. Dar cei din Botoşani se înmulţesc foarte răpede, ca şi cei din târguşoarele vecine – pe vremea lui Boscovich, Dorohoiul era numai un sat – hrănite fiind toate aceste colonii prin astfel de expulsaţi bucovineni ca şi prin fugarii înaintea tulburărilor pe cari le provoacă în Polonia confederaţiile de partid. Să adăugăm că trimiterea în Moldova a galiţienilor poposiţi pentru scurt timp în Bucovina ajunse o măsură de uşurare pentru guvernul imperial, puţin bucuros de asemenea oaspeţi.
La 1779 găsim pe „dascălul” din Botoşani, Avram sin Iosăp, cu case în Târgul-Nou, unde apare atunci un evreu galiţian, cu numele german, cel dintâi pe care-l conferă documentele cunoscute până acum: Wigder, un Marcul sin Şămon, un Nusim zet (ginere) Şimon şi alţi evrei iscălesc ca martori. La 1780, aflăm apoi pe unul din vechii membri ai comunităţii, căruia scriitorul moldovean îi zice Drăgan Jidovul. Pe atunci staroste e Cerbul şi Iosif „vechiul haham”. Mai târziu, evreii apar pe Uliţa Veche, spre Sf. Gheorghe.
În apropiatul Hârlău, se menţionează fabrica de sticlă a unui evreu. La Folticeni hrisovul de întemeiere face loc şi imigraţiei jidoveşti, şi chiar boieri, ca Ienachi Cantacuzino, când vor să-şi cumpere locuri, întrebuinţează mijlocitori evrei. Actul de fundaţie al acestui târg, zis întâi Şoldăneşti, pe locul lui Ioniţă Başotă (1780), prevede că evreii îşi vor păstra ereditar locurile, că au voie a-şi face velniţe fără bezmen pentru proprietar, că ei pot „să ţie o casă pentru închinăciunea lor de o parte, iar nu între creştini, care să fie asemenea ca şi a celorlalte case, iar nu într-alt chip”; „mormânturile” lor vor fi la un loc afară, ales de ispravnici, lung de 6 stânjeni şi lat de 8159. Dar ei nu se mulţumiră cu atâta, în curând răsăriră trei havre de piatră, dărâmând case vechi româneşti, şi evreii se amestecă şi la turburări.
„Jidovii târgoveţi”, se mai spune, „la adunările de iarmaroace, îndărătnicesc pe neguţătorii şi locuitorii străini ca să nu dea nimic pentru vitele ce pasc, nici pentru trăsuri, nici pentru dugheni, ce dau cu chirie la zile de târg în Moldova”. Principele de Ligne află pretutindeni „colibele” „evreilor”, şi secretarul lui Alexandru Mavrocordat, care-i scoase din sate, contele de Hauterive, descriind „figura lor extraordinară”, îi declară oameni fără cinste şi meşteri proşti la tâmplărie, croitorie şi ceasornice.
Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7 Bucureşti, 1913, 41 p.
Sursa: ioncoja.ro via mazarini.wordpress.com
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: