Mihai Eminescu, despre românii din Tesalia

Mihai Eminescu il citeaza pe Fallmerayer:

“ “Valahii Tesaliei, zice Fallmerayer in “Fragmentele” sale asupra Orientului, se numesc români, ca si conationalii lor din Principatele dunarene, vorbesc o italieneasca stricata si locuiesc in creierii muntilor Pindului si pe cele doua laturi ale lui, in popoarele din care izvoraste Peneios si raurile afluente, pe unde ii pomeneste pentru inatia data istoria bizantina a sutei a unsprezecea.

Fie ramasite a coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizati, ei se intind si se ramifica de-a lungul sirului de munti prin Macedonia Superioara pana sus in Balcani si au stat odata in legatura cu conationalii lor de pe malul stang al Dunarii. Ei pazasc si domina portile dintre Tesalia si Albania, iar Mezzovo, oras zidit din piatra tocmai in creierul muntilor, acolo unde dintr-o parte si din dintr-alta trecatoarea se coboara in directii opuse, este locul de capetenie al românilor tesalieni.

Malacasi, Lesinita, dar in deosebi Kalarites, Kalaki si Klinovo si douazeci si cateva sate in ponoarele Pindului si pe lange ele sunt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupa putin cu agrigultura, dar cu atat mai mult cu cultura vitelor si câslile, aceasta intr-un stil mare si cu succes insemnat, prin bogatia turmelor lor de oi, sunt vestiti in Rumelia toata. In vremea iernii, cand omatul acopere inaltimile muntilor, ei (i)si mana turmele la vaile cu clima mai blanda si le pasc, nomadizand pe sesurile pline de iarba, pana chiar inlauntrul Greciei libere, iar, cand se intoarce primavara, negrile sate de corturi ale pribegilor ciobani români dispar din campie, caci ei se intorc la munte.

Sobri, avand instinct de casnicie si industrie, românii sunt in privirea acestor calitati cu mult superiori celora ce vorbesc greceste, sunt insa inferiori greco-slavilor in spirit si in siretlic. Totusi acesti ciobani, simpli si de rand, au o eminenta aptitudine pentru lucrari de metal. Armele si armaturile lucrate in aur si argint pe cari le admiram la arnauti si palicari au iesit din atelierele vlahilor. Asemenea mantalele cu gluga nepatrunse de ploaie si foarte bine cunoscute in toate orasele de port ale Marii Mediterane sub denumirea de cappa, greco si marinero sunt in cea mai mare parte un product al industriei postavarilor vlahi. Ca se pricep si la negustoria in mare o dovedeste bogatul Sina din Viena, vlah nascut, de nu ne inselam, in Klinovo, sau totusi in una din localitatile Pindului numite mai sus.

Din aceasta viata calatoare se explica famializarea generala a vlahilor cu dialectul neo-grecesc, dialect pe care-l intrebuinteaza si in biserica, care formeaza mijlocul comun de intelegere si de legatura a diverselor nationalitati din laturile amandoua ale Marii Egeice. Femeile in multe sate nu pricep decat româneste.

Ca toti locuitorii de munte, vlahul nu-si poate uita patria nici in țerile cele mai departate chiar si se intoarce adesea la batranete in Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieti intregi, pentru a fi inmormantat in acelasi pamant in care odihnesc stramosii sai.

Dar poporul vlahilor, atat de pacinic astazi si dedat la munca si castig, n-a fost insufletit intotdeauna de un spirit atat de linistit, nici a fost stramtorat si marginit la asezarile sale prezente prin muntii apuseni ai Tesaliei. Vlahii tesalieni, ca si mai tarziu vecinii lor albanejii, au avut periodul lor de stralucire si de marire politica, scurt si trecator ca marirea tebanilor, dar, in epoca bizantinilor, nu fara insemnatate.

Langa comunele Vlaho-Libadi si Vlaho-Iani, cari exista inca astazi in promontoriile de sud ale muntilor Cambunici, nu departe de Tarnova, Ana Comnena (1083) pomeneste un targ de vlahi, Exebas, in vaile muntelui Pelion, la marginea rasariteana a Tesaliei, iar Beniamin de Tudela, care in suta a douasprezecea a calatorit prin Grecia, spune cum ca, la sud, Zitum era orasul de margine si intrare in tara vlahilor.

Ca si Peloponezul, pierduse Tesalia in veacul de mijloc numele ei vechi si s-a numit, mai multe sute de ani dupaolalte, numai Meyali Blahia, adeca Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania si Etolia care, dupa bizantinul George Phrantzes, se numea Valahia Mica.

George Pachymeres , istoricul de curte al intaiului Paleolog Mihail, zice lamurit ca tesalienii, comandati odata de Achil si numiti in vechime elini, se numesc in vremea lui vlachiti mari (G. Pachymeres in Mich. Paleol(og), I, 30).

Nicetas din Chonae margineste Megale Vlachia la inelul de munti si la tara de coline care se radica deasupra sesului, iar sesul central, locuit de fricosii si nerazboinicii greco-slavi, ii place sa-l numeasca Tesalia. Dar oare rabinul Beniamin nu spune lamurit cum ca vlahii locuiesc la munti si se coboara in regiunea grecilor pentru a-i prada? In sprintenie, calatorul acela ii compara cu caprioarele, curajul lor razboinic e neifranat, si nici un rege nu a fost in stare de a-i domoli.

Omul din Tudela pricepuse bine impresiile veacului sau, caci, curand dupa calatoria rabinului Beniamin (1186), toti românii din lantul de munti al Pindului, pana sus in vaile Balcanilor, se ridica sub conducatorul lor Petru si Asan contra domniei apasatoare, neoneste si talharesti a Curtii Bizantine, fondara un regat cu capitala la Tarnova pe clina nordica a Emului (Balcan).

Marginea cea mai in spre sud a regatului romano-bulgar erau muntii Tesaliei, sub un capitan neatarnat care se numea (Megas) Vlachos (adica Marele Român) si straluceste sub acest nume in cronicele contimporane ale francilor si bizantinilor.”

Astfel vorbeste Fallmerayer.
Noi mai stim ca toti acesti romani luase Tracia, Macedonia si Tesalia, ca au biruit de nenumarate ori ostirile grecesti si pe acelea ale Imparatiei latine din Orient, cau au prins pe Baldovin I, ca au rapus floarea cavalerilor apuseni, ca Asanizii au fost recunoscuti de papa ca dinastie regala a Europei, ca domni legitimi Blacorum et Bulgarorum, cu un cuvant ca acest fragment de popor, ata de nebagat in seama astazi, cand nici in ziaristica, nici la congres nu s-a pomenit de el, are indaratul lui un trecut stralucit castigat prin proprie vitejie fata cu niste dusmani cu mult superiori in cultura si in arta razboiului.

Si cu toate acestea acesti oameni, la noi in tara chiar adeca intre conationalii lor, n-au fost cunoscuti decat sub porecla ridicola de cuțovlahi. Iar pe cand averile boierilor nostri si ale manastirilor se inchinau fara scrupul la biserici grecesti si se exploatau pentru scopuri grecesti, nu se gasea in tot largul acelei regiuni o singura biserica macar in care sa se fi auzit graiul românesc.

Astazi, cand acele averi, inchinate totusi unei misiuni de cultura, s-au luat de catre statul român, pentru ca sa starneasca aviditatea acelei clase de hoti semidocti carii stapanesc România, astazi speranta unei intrebuintari rationale a acelor bunuri pentru desteptarea risipitelor parti ale poporului românesc e mai mica decat oricand.

Pe cand sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sunt cuprinse de un adanc intuneric, pe cand mintea lor naturala, curajul lor innascut si iubirea lor de munca ii face vrednici de un viitor mare, tot pe atuncea noi nu miscam nici degetul cel mai mic macar in favorul lor, ci ne framantam in tulburari interne, ametiti de orgia palavrelor bizantine si putrezand de vii prin coruptiunea unor parveniti din Fanar carii sub pretextul a chiar ideilor noastre nationale irosesc in vant puterile noastre.”

Mihai Eminescu
Românii din afara granițelor Țării și unitatea spirituală națională
Ed. Saeculum LO, București, 2000