De ce a intrat România în al doilea Război Mondial

Este un articol care tratează cauzele si contextul adevarat, modul în care a evoluat România în timpul celui de-al doilea război mondial precum şi urmările războiului, destinul tragic al poporului roman aflat intre interesele Germaniei lui Hitler si ale expansiunii imperialiste a URSS-ul lui Stalin, devenind marea victima a nazismului si comunismului.

Dictatura regală

Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată la 11 februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituţia a fost abrogată şi înlocuită cu una nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituţie auxiliară legislativă. Printr-un decret lege au fost desfiinţate toate partidele politice şi s-a constituit un partid unic numit Frontul Renaşterii Naţionale. S-a format şi un consiliu de coroană, care avea însă un caracter consultativ. In acelaşi timp cu măsurile luate pentru instaurarea şi consolidarea dictaturii regale au fost arestaţi şi o serie de lideri legionari, care mai apoi, au fost executaţi din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre cei 13 legionari asasinaţi s-a aflat şi şeful acestora Corneliu Zelea Codreanu[1].

O altă mişcare a regelui de a controla viaţa politică românească a fost crearea Partidului Naţiunii la 22 iunie 1940 în fruntea căruia s-a aşezat el însuşi. Criza regimului dictatorial carlist declanşată de Dictatul de la Viena:

Preludiul Dictatului

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena În urma primului arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria obţinuse o porţiune din Slovacia (ţinut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, în timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă - regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria dorea să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră Transleithaniei şi pe care le pierduse prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franţei, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată şi necondiţionată a Basarabiei (parte a Imperiului Rus între 1812-1917) care se unise cu România după Primul Război Mondial) şi a Bucovinei de Nord. Somaţia sovietică se baza pe anexa secretă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaţionale nefavorabile, a cedat presiunilor sovietice şi germane.

Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ şi hotărât al oponenţilor Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componenţă şi câţiva miniştri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea graniţelor în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părţilor implicate să-şi rezolve problemele prin negociere directă sau arbitraj.

Cedările teritoriale româneşti au fost facilitate de starea de derută şi incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu şi a cercurilor conducătoare româneşti de a angaja acţiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare naţională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deşi se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că acesta nu va întreprinde măsuri hotărâte ci va consimţi treptat la toate pretenţiile formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria şi Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor[1].

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană şi aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.[2].

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative[3].

Negocierile prin intermediul reprezentanţilor Germaniei şi Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafaţa României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populaţie şi o serie de rectificări minore ale graniţelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eşuat şi se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanşarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acţiuni provocatoare pe frontieră, aviaţia maghiară pătrunzând în spaţiul românesc până la Braşov, şi bombardând aeroportul civil din Satu Mare[4].

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor ţări pentru necesităţile de război. Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei au fost convocaţi la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părţilor preacceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea în dimineaţa zilei de 30 august, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţie..Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniţă ajungea la doar câţiva zeci de km de ea. Miniştrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, şi cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegaţiilor română şi maghiară, la 30 august 1940, în palatul Belvedere din Viena:

Dictatul de la Viena , prin care i-a fost răpită României partea de nord vest a Transilvaniei, s-a terminat cu abdicarea regelui la 6 septembrie 1940.

Declanşarea şi evoluția războiului

Al doilea război mondial a început la 1 septembrie 1939 când armatele germane au invadat Polonia. Aceasta a fost ocupată în mai puţin de trei săptămâni. La 3 septembrie 1939 Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei. România adoptă neutralitatea la 4 septembrie, decizie care este aprobată de Consiliul de Coroană la 6 septembrie. Ministrul de externe ungur Csaky Istvan a declarat la 5 septembrie reprezentantului american la Budapesta că Ungaria nu-şi va declara neutralitatea, ba mai mult dacă se va ivi prilejul va acţiona pentru a forţa revizuirea în Transilvania.

La 27/28 septembrie s-a încheiat tratatul sovieto-german prin care îşi stabileau frontierele şi prin care cele două şi-au împărţit teritoriul Poloniei. În urma încheierii unor tratate bilaterale, trupele sovietice se instalează la 28 septembrie în Estonia, la 5 octombrie în Letonia şi la 10 octombrie în Lituania. Cum pretenţiile sovietice de revizuire a graniţelor solicitate Finlandei din 14 septembrie, au fost tratate cu un refuz, la 30 noiembrie 1939 URSS a invadat Finlanda.

La 9 aprilie 1940 Germania invadează Danemarca pe care o ocupă în patru ore. Tot atunci a fost atacată şi Norvegia şi cu toată intervenţia trupelor franco-engleze, germanii reuşesc să o ocupe. În data de 10 mai Germania a invadat Olanda, Belgia şi Luxemburgul în timp ce armata engleză ocupă Islanda. Armata olandeză a capitulat la 25 mai, iar cea belgiană la 28 mai.

Primul ultimatum sovietic prin care URSS solicita Basarabia şi Bucovina a avut loc la 26 iunie 1940. La 27 iunie guvernul german în “sfătuieşte” pe cel din România să cedeze la pretenţiile sovietice. În noaptea de 27/28 iunie 1940 este primit cel de-al doilea ultimatum sovietic, în urma căruia guvernul român decide evacuarea Basarabiei şi Bucovinei[3] Evacuarea armatei şi administraţiei române a fost însoţită de acţiuni antiromâneşti ale sovieticilor şi grupurilor de comunişti. Două treimi din Basarabia au fost lipite unei mici părţi a URSS formând noua Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind alipite Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupaţia sovietică a desfăşurat o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzicearea valorilor româneşti[4] [5].

În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost desemnat de Carol al II-lea cu formarea guvernului. Generalul Antonescu le-a propus ţărăniştilor şi liberalilor să intre la guvernare însă aceştia au refuzat, solicitând abdicarea regelui pentru a face acest pas. După abdicarea lui Carol al II-lea, cele două partide au refuzat totuşi să se implice în mod direct prin liderii săi, desemnând doar nişte “specialişti” din rândurile propriilor partide care să facă parte din guvernul format de Antonescu[6]. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiaţi ai săi, militari şi civili, din legionari conduşi în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat şi membrii desemnaţi de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată Stat Naţional Legionar.

Steaua lui David: Potrivit mărturiei lui Raoul Şorban, onorat cu distincţiile de “Drept între popoare” şi “Cetăţean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalităţi de a ocoli aceste legi. Acelaşi domn, dar şi istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Filderman care deţinea funcţia de presedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti şi Ion Antonescu, mareşalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziţia ca niciun evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a cerut acelaşi drept şi pentru evreii cetăţeni români care se aflau în Franţa[7] [8].

Ca urmare a acţiunilor antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanţi care fuseseră eliminaţi şi fizic la ordinul regelui. Din cauza aceloraşi acţiuni antilegionare, în rândul membrilor Mişcării Legionare exista şi un sentiment de răzbunare, care a făcut ca în momentul dezgropării lui Codreanu când li se dezvăluiau imagini cutremurătoare, şi când a mai apărut şi zvonul că cei implicaţi în represiunile antilegionare vor fi făcuţi scăpaţi[9], aproximativ 60 de foşti demnitari au fost executaţi în închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940 în timp ce îşi aşteptau deciziile judecătoreşti pentru amestecul în asasinarea lui Codreanu [10][11]. A mai fost executat istoricul şi fostul prim-ministru Nicolae Iorga considerat de legionari autorul moral al uciderii lui Codreanu precum şi economistul Virgil Madgearu. Un aspect pozitiv al guvernării legionare a fost redresarea economică a ţării în condiţii foarte grele, înregistrându-se la sfârşitul anului 1940 un excedent bugetar consistent[12].

Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu nu a fost niciodată una uşoară. Datorită neînţelegerilor de strategie politică, Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a produs o reacţie de împotrivire a legionarilor cunoscută sub denumirea de Rebeliunea legionară. Dar în patru zile, Antonescu a înăbuşit revolta legionară iar Garda de Fier a fost nevoită să iasă de la guvernare. Horia Sima şi unii legionari (cam 700) s-au refugiat în Germania, alţii circa 8 mii însă fiind aruncaţi în închisori[13].

Participarea României la război

Campania din est: Pe 22 iunie, 1941, armata germană împreună cu unităţi ale armatei române au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie intră în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie oraşul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălţi pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unităţi din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie ca urmare a acţiunilor întreprinse de Corpul 3 român şi Corpul 54 german este eliberat oraşul Chişinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Corneşti, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” şi că Hotinul, Soroca, Orheiul şi Chişinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează localităţile Ismail, Chilia Nouă, Vîlcov şi continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei[14].

La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se mergă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul dintre cei care susţineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu Maniu argumentând că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal a hotărât şi Antonescu să treacă Nistrul cu speranţa că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-şi totodată şi încrederea în “justiţia pe care Fuhrerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român şi drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpaţi, de la Dunăre şi de la Marea Neagră” [15].

La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la demnitatea de mareşal al României şi decorat cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa I. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiaţi români din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazadă românească nu se uită. Nicio umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuiţelor neamului” [16].

După ce au eliberat Basarabia şi Bucovina, unităţile române au luptat alături de Germania mai departe la Odessa, Sevastopol, şi Stalingrad. Contribuţia României în efective de luptă a fost enormă, depăşită doar de armata germană, dar depăşind celelalte aliate ale Germaniei.

În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum şi produse industriale fară vreo recompensă.

România a devenit o ţintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august, 1943 când au fost atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la Ploieşti.

Deşi şi România şi Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu şi-a continuat ostilitatea diplomatică faţă de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

Note

1. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, p.740-741

2. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, p.742

3. ↑ Magazin Istoric nr. 6, iunie 1991, România în al doilea război mondial, p.33-34

4. ↑ Un pas înainte şi trei înapoi pentru economia de piaţă din Basarabia, prof. univ. Sergiu Ion Chircă

5. ↑ Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, Pr prof dr Cezar Vasiliu

6. ↑ Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, p.780

7. ↑ Săptămâna Roşie, (Ediţia august 2006), Paul Goma, p.137

8. ↑ Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu

9. ↑ Cronica unor violențe politice, Nicolae Roşca

10. ↑ Vlad Georgescu, Istoria românilor, Humanitas, pag.233

11. ↑ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, pag. 390

12. ↑ Guvernarea septembristă între bune şi rele, Dumitru Paraschiv

13. ↑ Pro Memoria, Rebeliunea legionară, Steliu Lambru

14. ↑ Magazin istoric, iunie 1991, România în al doilea război mondial, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Marian Stefan, p.35-37

15. ↑ Magazin istoric, iunie 1991, România în al doilea război mondial, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Marian Stefan, p.38

16. ↑ Magazin istoric, iunie 1991, România în al doilea război mondial, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Marian Ştefan, p.39

Bibliografie

• Săptămâna Roşie, (Ediţia august 2006), Paul Goma

• Guvernarea septembristă între bune şi rele, Dumitru Paraschiv

• Magazin istoric, iunie 1991, România în al doilea război mondial, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Marian Ştefan

• Pro Memoria, Rebeliunea legionară, Steliu Lambru

• Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu

• Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu

• Un pas înainte şi trei înapoi pentru economia de piaţă din Basarabia, prof. univ. Sergiu Ion Chircă

• Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, Pr prof dr Cezar Vasiliu

Metapedia