«Basarabia în concepția lui A.S. Pușchin»

Textele sunt redate pentru libera apreciere si concluzie a cititorului.

Text publicat in revista «Viata Basarabiei», Iulie 1933:

«Motivele moldovenesti in creatia poetica a lui A.S. Puschin»

«I. Basarabia in conceptia lui A.S. Puschin
Cu publicarea poeziei sale «Volnost» Puschin si-a atras urgia atotputernicului tar Nicolae I, care l'a pedepsit cu deportarea in Basarabia; pedeapsa egala cu exilul in Siberia insa, cu mult mai usoara, fiindca Basarabia nu-i nicidecum Siberia urata si rece.

Partea cea mai dragalasa smulsa din trupul Moldovii, n'a facut de ras vestita ospitalitate a moldovenilor; pe pamantul ospitalier al Basarabiei, A.S. Puschin n'a simtit decat dragoste si caldura.

S'a intamplat cantaretul libertatii, sa fie fata la prima faza de robie a unui popor subjugat de «Marea Rusie»din care facea parte si A.S. Puschin si pe care o iubea, ca fiu al ei, dar a carei asezaminte si randuieli le ura din tot sufletul.

O parte din viata poetului si – putem spune – cea mai incercata, care a prins radacini adanci in sufletul lui, fiind strans legata de opera lui, este vremea petrecuta de A.S. Puschin in Basarabia.

Multi din istoricii literari Rusi spun, ca viata lui A.S. Puschin in Basarabia se poate socoti ca timp pierdut, caci Puschin n'a facut altceva decat sa-si «dea frau poftelor sale demonice».

Nu-i chiar asa; «demoniacul» A.S. Puschin a folosit, a castigat mult – putem spune – foarte mult, din scurtul timp petrecut in Basarabia (1) unde s'a simtit ca oaspete si nu ca «deportat».

Aici in calitate de oaspete, A.S. Puschin a muncit si a produs atat cat se cuvine unui geniu. Daca aruncam o privire asupra operelor scrise ori concepute in Basarabia, vom vedea ca Basarabia a fost prielnica talentului sau genial, deaceea A.S. Puschin a iubit-o.

Unii istorici literari Rusi, intrezarind intrucatva aceasta dragoste, au cautat s-o explice in chipul cel mai comic, cum ca A.S. Puschin in virtutea originei sale, avand o fire demonica si romantica, il atragea salbaticia tarinei basarabene si mai ales «viata semisalbatica a tiganilor».

Altii, care din intamplare cunosteau Basarabia, sau chiar erau basarabeni, nici nu s'au ocupat de ce pe A.S. Puschin l'a atras Basarabia, de ce a iubit-o si ce l-a impiedicat sa-si exprime aceasta dragoste mai fatis in opera sa.

Miezul adevarat al dragostei lui pentru Basarabia, istoricii literari Rusi nu l'au inteles – nu l'au inteles tocmai prin faptul ca nimeni din ei nu cunostea glia basarabeana si nici macar nu si-a batut capul s'o cunoasca. Deaici si mari greseli in scrierile lor despre vremea lui Puschin si opera lui scrisa si conceputa in Basarabia.

Pe A.S. Puschin l-a atras si a iubit Basarabia, care i-a indulcit viata lui de pribeag, prin bastinasii Moldoveni cu calitatile nobile si proprii firei lor, prin graiul lor si mai ales prin dorul lor de libertate, pe care nu puteau sa si-l exprime – fiind subjugati.

Aceasta prima faza, de restrangere de incatusare a vointei si libertatii moldovenesti, il atragea pe A.S. Puschin, il interesa caci iubea pe cei obiditi, era o compensare la suferinta lui de izgonit, dar mai ales era acest interes pentru cei obiditi si cerintele epocii de pe vremea sa.

N'a spus pe fata in operile sale acest lucru, prin insusi starea de fapt si urmarile ce le-ar fi intampinat in urma omenestei si nobilii indrazneli.

Din cele mai sus putem deduce, ca in conceptia lui A.S. Puschin erau doua Basarabii: una ruseasca – stapana pe situatie, iar alta, moldoveneasca – subjugata si obedita – cu locuitorii ei blanzi prin naturalete, pastratori de graiu, datini si obiceiuri si iubitori de neam si libertate.

Aceasta Basarabie, pitoreasca si plina de taine pentru noii cuceritori, aceasta i-a rapit inima poetului si l-a facut s-o iubeasca cu toata puterea varstei sale si a marelui sau talent genial.

Vom cauta mai departe sa expunem motivele ce vor confirma – macar cat de putin si pe cat ne permit mijloacele – cele ce-am afirmat mai sus.

II. A.S. Puschin si limba moldoveneasca
A.S. Puschin ajuns in Chisinau, a trebuit sa invete limba moldoveneasca, caci dupa cum spune slavistul Jacimirsky la 1908, «limba moldoveneasca este o limba de care nu te poti dispensa nici acum, cu toate masurile de rusificare luate de guvern in acest sens». Intr'adevar, chiar dupa un secol de limba rusa – prin excelenta una din cele mai viguroase limbi slave – a ramas in Basarabia ca limba oficiala (adica, limba rusa – n.n.) in institutii si mai tarziu limba claselor boeresti din Basarabia (subl.n.), pe cand poporul – a continuat sa-si pastreze graiul.

Unul din invatatorii lui A.S. Puschin pentru limba moldoveneasca a fost «badea» Toader, intendentul lui Inzov (2) guvernatorul Basarabiei. A.S. Puschin vorbea cu acest invatator original si invata dela el moldoveneste, incemnandu-si tot soiul de expresii si cuvinte mai obisnuite in uzul zilnic, iar pe cele mai grele le insemna pe peretii camerei sale «pentru o mai usoara memorare».

In contact mai des cu limba moldoveneasca era Puschin, atunci cand vizita casele boerilor Moldoveni.

Casele boerilor Moldoveni, sau – daca le putem spune – saloanele acestora de pe vremea sederii lui Puschin la Chisinau, pastrau specificul orientalism: pe jos erau asternute covoare de topcean, de jur imprejurul peretilor sa aflau divanuri, laiti joase acoperite cu laicere bogate.

Pe aceste divanuri, sedeau boerii Moldoveni, imbracati ca niste figuri din povesti, in haine pestrite, caiule cu tugui, papuci si ciorapi colorati. In mana aveau nelipsitele ciubuce mai lungi chiar decat venerabila lor barba, pe care aveau dreptul sa o poarte numai boerii mai de vița.

In casele acestor boeri era A.S. Puschin oaspete bine primit – cum se obisnuieste si astazi pe la noi – cu gustari de dulceturi, serbeturi, cafea turceasca cu caimac, placinte calde moldovenesti.

Boierilor ca boierilor – insa, cuconitelor moldovence – A.S. Puschin le venia pe plac si inima. Se mandreau care mai de care de curtenia «cuconasului Pusca» cel din «vita guvernatorului».

Negresit, ca A.S. Puschin in asemenea imprejurari stia sa-si dovedeasca cavalerismul sau, reusind sa castige o deosebita reputatie si sa se bucure de buna dispozitie a cuconitelor moldovence care il pofteau cat mai des la placinte calde. (3) Aceste ospaturi din casele boeresti, se incheiau cu muzica de casa, fie ca un membdru de familie era invitat sa-si arate talentul muzical, ori ca se chemau lautarii tigani cu tot taraful si atunci se incepeau si dansuri.

A.S. Puschin si aici isi arata iscusinta, dansand cu dibacie «jocul» (hora basarabeana), «mititica» si «sarbeasca».

Lui A.S. Puschin ii placeau mult jocurile moldovenesti. Se intampla ca el sa se incinga in jocul flacailor moldoveni, in aceste cazuri boerii il dojeneau sa nu se amestece in lucruri necuviincioase (subl.n.). Dupa parerea lor – a juca cu taranii era ceva jignitor pentru fata si barba lor venerabila.

Lucru firesc deci, ca Puschin in casele boereilor a venit in contact cu viata de toate zilele a moldovenilor, aici el a putut afla si despre istoria moldovenilor si despre productiile noastre populare executate in cor si de tarafurile lautarilor, tot in casele boerilor Moldoveni a cunoscut si s'a imprietenit cu Const. Negruzzi despre care vom spune mai jos cateva vorbe.

Ca A.S. Puschin a iubit limba moldoveneasca si s'a ocupat serios de ea, putem intelege si din faptul ca a compus un dictionar ruso-român, care insa, din nefericire, n'a ajuns pana la noi.

Dintre familiile molodvene intalnite in insemnarile lui A.S. Puschin aflam: Petrache Mavrogheni, Toader Bartolomei, Toderica Bals (4), Gheorghe Sturza, cel mai batran boer de pe vremea aceea, fiica lui casatorita cu Petrache Mavrogheni, C.A. Catacazzi , insurat cu fiica Domnului Moldovei, Ipsilanti, printul Mihai Sutu cu neamurile, printul Caragea, fiul Domnului Munteniei, Gheorghe Roznovan si multi alti boeri pribegiti in Basarabia din cauza miscarii de la 1821 (subl.n.).

Cat priveste cuconitele moldovence dintre care cu unele a facut si dragoste, sunt cu mult mai numeroase si anume: A.S. Puschin a cunoscut pe Pulherita Bartolomei si fiica ei Undina (Adelina), Marioara Bals si fiica ei, Marioara Ralii sau Zamfirache, Anica Sandulache, Calipso Polihroni, Anica Rosseti, Sevastita Schina, postelniceata Plaghinu (o femee draguta si curtata de multi despre care Puschin spunea ca seamana cu «rublele» din timpul Elizabetei Petrovne) si inca multe altele.

Epitetul de evreica, din poeziile lui Puschin este atribuit pentru Marioara Millo, care era maritata cu inginerul Eihfelde, un om serios si totdeauna preocupat de tot soiul de statistici topografice. Ca neamt ii placea singuratatea, in chipul acesta neglija sotia, care se prezenta in societate singura, astfel putandu-se si ea preocupa in tihna de A.S. Puschin.

Pe unele din muzele de mai sus, Puschin le-a caracterizat in poezia sa «Damele Chisinaului» unde spunea relativ la sotia lui Eihfeld:
Amor zeul, te-a strapuns si pe tine
O Frumusete a Moldovencelor nebune.

Intr'adevar, purtarea cuconitelor moldovence, care se gandeau numai la dragoste a pus pe ganduri si pe sarmanul poet, nu numai pe sotii respectivi. (…)

(1) A.S. Puschin a ajuns la Chisinau pela 21 Septembrie 1820 si a trait cu mici intreruperi pana la inceputul lui Iulie 1823. Excluzand timpul petrecut in calatorii si anume: la Crimeea si Kiev dela 20 Noembrie 1820 pana la inceputul lui Martie 1821 la Odessa, dela sfarsitul lui Aprilie pana la finele lui Mai 1821 – reese ca A.S. Puschin a stat efectiv in Chisinau doi ani si patru luni, socotind aici si timpul petrecut in calatorii prin Basarabia cu prietenul sau Liprandi, cand a vizitat Tighina, Causeni, Palanca, Cetatea Alba, Sabo, Bolgrad (?), Tatar-Bunar si Ismail pana la malurile Marii Negre.

(2) Generalul Ivan N. Inzov, guvernatorul Basarabiei, in locuinta caruia A. Puschin a trait multa vreme: generalul avea fata de Puschin o purtare parinteasca si ingaduitoare.

(3) Arta culinara care – din nefericire – tinde sa dispara la moldovencele cuconite din tanara generatie, care prefera alte ocupatii decat arta culinara.

(4) Cu Toderica Bals - boer venerabil care facea parte din «Consiliul suprem moldovenesc», deci purta si barba lunga ca fiind boer de soiu – cu acesta A.S. Puschin a ajuns in conflict din pricina cuconitei Marioara – sotia lui Bals. Acest conflict ar fi avut consecinte tragice daca nu s'ar fi aplanat la timp de catre generalul Inzov. Si iaca despre ce-i vorba: Marioara avea o fiica destul de tanara, cu mult mai frumoasa decat ea. Puschin acorda desigur cuvenita atentie fiicei si nu mamei. Acest fapt fu deajuns pentru ca Marioara din gelozie sa dea loc intrigilor familiare, totodata plangandu-se sotului sau ca Puschin ar fi jignit-o. T. Bals a venit sa ceara explicatii, in locul acestora inimosul Puschin ii trage doua palme. Deaici scandal mare, vorbe multe si duel, care insa, a fost impiedicat de guvernator.
Ca urmare a acestora, duelgiul Puschin e bagat «parinteste»la racoare, luindu-i-se cizmele ca sa nu poata esi din celula sa; cu aceasta ocazie A.S. puschin scrie poezia «Moj drug uze tri dni ja, poezia in care el cam rade de venerabilul boer Toderica Bals. De notat faptul, ca dintre cele sase dueluri pe care le-a avut A.S. Puschin in Chisinau, al patrulea la rand, este duelul – impiedicat insa – cu Toderica Bals.»


Text publicat in revista «Viata Basarabiei», Decembrie 1932:

«Poetul Puschin despre rascoala lui Tudor Vladimirescu»
«Tudor Vladimirescu, care a slujit odinioara in armatele defunctului principe Ipsilanti, la'nceputul lunei Februarie a.c., a iesit din Bucuresti cu un numar de arnauti inarmati si-a declarat ca Grecii (ar trebui: Românii) nu sunt in stare mai mult sa suporte asupririle si jefuirea administratiei turcesti, ca s'au hotarat de a se elibera de jugul nelegiuit, ca au de gand sa plateasca numai birurile impuse de guvern. Aceasta proclamatie a tulburat intreaga Moldova. Principele Sturza si consulul rus au vrut sa retina raspandirea revoltei. Pandurii si arnautii de pretutindeni alergau in jurul viteazului Vladimirescu – si'n cateva zile el avea deja sub comanda sa 7000 de osteni».


Paul Goma, «Saptamana Rosie», varianta 2008, pg. 172-173:
«O figura de legenda a fost in secolul la XIX-lea lautarul evreu Lemes (sau: Lemis), supranumit «Barbu Lautaru a Basarabiei» (Hasdeu, Alecu Russo, Kogalniceanu, Iorga, G. Madan, Stere). Acest Lemes a fost nu doar un muzîkant, cum vor fi sute intre Riga si Odessa, cantand la nunti, hore, baluri, sindofii. Ci mai mult – in Basarabia ocupata de rusi: el a fost interpretul, pastratorul, colportorul valorilor de poezie, de melodie, de identitate ale «moldovenilor», rupti de fratii lor – incepand cu doina intrata si ea in folclorul idis, numai cu partea muzicala (…).
Lautarul erveu Lemes, cantand si la «soarelele» de la curtile marilor boeri basarabeni rusificati: Cantacuzino, Moruzi, Sturdza, Catargi, Krupenski s.a., a jucat rolul de… pedepsitor-la-cererea-victimilor: pofiti, angajat, platit imparateste de cei care, pentru titlul de kneaz isi vandusera moldovenitatea. Lemes daruit cu o voce sfasietor de frumoasa, le amintea «moldoveneste» ce anume parasisera, tradasera. Fanariotii rusificati isi rememorau «faza intermediara», moldoveneasca si plangeau de betie cu bale, ruseasca, cu lacrimi cat pearja, isi zmulgeau á la russe, barbile, se loveau cu pumnii in cap (tot dupa modelul pravoslavnic), si, mazohistii, continuau a-i cere lui Lemes: «Ia mai zi un cantecel in limba maicii noastre (sic) – sa mai varsam o lacramioara». Vai, katharsis-ul moldo-rus starnit de scricarul si guristul evreu Lemes prin limba romana – se rezuma la kef-ul anual, nu se concretiza in ctitorirea vreunei tiparnite cu litere «moldovenesti», nici a unei scoli, macar de dascali bisericesti – «in limba maicii»…»

Nicolae Iorga, Comemorarea pierderii Basarabiei, Cuvântare ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912

«Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşorată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă.»