Urme românești în Bulgaria: Albotina (partea II)

Desi aproape parasit, satul Rabrova respira inca vechime si trainicie. O simti mai degraba privind grajdurile si surile, urmarind traseul statornic si concentric al ulitelor vechi, decat daca te uiti la casele acelea patratoase, alburii, multe recladite in comunism.

(…) Romanii, cei mai sarmani oameni din sarmana Bulgarie... Lasati de izbeliste, in toate satele lor insirate pe malurile Dunarii, de la Vidin pana la Ruse. In Rabrova anului 1960, erau peste 4000 de romani. Azi sunt doar vreo 600. Cei mai multi batrani. Il aflu coborand incetisor, pe-o ulita maloasa, pe Boris Ivanov, la 82 de ani inca barbat atos si zvelt, c-o basca pe cap, ce-i umbreste ochii stransi, incordati parca spre tot ceea ce vede-n jur. Vine de la biserica, prin colbul drumului, visator. De la biserica aceea rece si alba, ca de creta, din capatul satului, singura din toata Bulgaria in care mai sunt ingaduite slujbe in limba romana.

Abia tarziu, dupa ce schimb cateva vorbe cu el, imi dau seama ca, de fapt, omul asta plange. Tresar, caci nu m-asteptam la o emotie asa de fatisa. "De triizaci si cinci de ani, n-am mai vazut nici un ruman "teran" (venit din tara) pe aicea", zice, si ochii ii devin si mai ingusti, ca doua linii tremurande. "Ma bucur, taica, ce sa fac? Ma bucur sa vad pe voi. Eu nu stiu cum este a fi roman. Nu stiu, ca eu in Romania nu am fost ca sa stiu. Noi aicea vorbim romaneste, c-asa ne-am pomenit. Si numa' pe urma am invatat bulgara la scoala bulgareasca. Acuma triizaci si cinci de ani, a venit la noi un profesor din Romania. Ca sa vada cum vorbim noi, cum descantam, ce facem. Si-atuncea, eu l-am intrebat: "De ce vorbim noi romaneste?". Dansu' zice: "Nu stie nima bine, clar, de ce. Ba ca-i asa, ba ca-i asa...". Atuncea eu m-am luat dupa dansul pe-aicea, pe ulita mare, si nu m-am lasat si l-am intrebat iarasi: "Da' de ce suntem noi aci? De unde suntem veniti? Ce-i cu noi? De ce stim sa vorbim, daca nu stim a scrie si citi? Cine suntem noi, oare?..."

A plecat atunci profesoru'. A zis ca, cand s-o-ntoarce, atunci o sa-mi spuie mai clar. De atunci, n-am mai vazut nici un roman "teran" pe la noi. Decat numa' acum, cand te vad cu ochii mei pe matale...".

Casa familiei Gheorghiev este toata alb-albastrie, cu pereti mari si goi. Ca sa intri, trebuie sa urci vreo opt scari. In odaia "de buna", e o masa lunga, cu scaune de-o parte si de alta. Iar in capat, langa fereastra, pe-acelasi zid complet alb, o harta a Romaniei "pentru copii" - parca singura pata de culoare din aceasta casa, destul de austera.

Acolo, in jurul mesei lungi, in fiecare sambata dimineata, se asaza 16 copii din sat, pe care Nadka Gheorghieva Ivanova, mama lui Ivo, ii invata romaneste. Ore facultative, in afara scolii bulgaresti. Nadka nu primeste nici un ban pentru asta, ci-o face cu credinta, mandrie si profunda convingere ca asa trebuie. Caci scoala romaneasca n-a fost aici niciodata.

Acum, pe scaunele copiilor stau ei, parintii, si inca doi musafiri. Mos Pascu Blagutov, cel mai batran lautar din sat, muzicant scundac, zbarcit si uscat, care-a cantat la "horile mortilor", inca dinainte de comunism, si inca mai canta. Si Evghenia (Jeni) Paskova, o rabroveanca de 60 de ani care aproape toata viata a trait la Sofia doar intre bulgari, dar care mereu se intoarce in satul parintesc, pentru a-i cinsti pe mortii din neamul ei vechi, numit Radut. Cand te gandesti putin, te cutremuri. Aceasta femeie stie sa vorbeasca limba romana, desi n-a stat aici decat vreo 6 ani, in copilarie. Nu stie s-o scrie, nici s-o citeasca, iar in Romania n-a fost niciodata, ca de altfel majoritatea locuitorilor Rabrovei. Nu a avut in viata ei nici un contact cu romani la Sofia, acolo unde si-a facut scoala, liceul, facultatea de telecomunicatii si apoi a intrat in serviciu, zeci si zeci de ani, in care niciodata "nu s-a pitulat" si nu i-a fost rusine sa spuna in fata tuturor ca este romanca, ba a fost chiar mandra s-o spuna, cu orice risc.

"Da, limba romana...", murmura ea in rastimpuri, ca un dor dupa cineva drag, din departari. Ori dupa cineva care a murit, poate. Cum de-o mai tine minte? "Pentru ca sangele apa nu se face", zice, de data asta ferm, apasat. "Eu si tu, de-un sange suntem. Eu daca nu vin la hora mortilor, daca nu vin de patru-cinci ori pe an la mormintii mumei si tatalui si babei (bunicii) mele, simt ca ma imputinez si ca viata mea nu mai are "zacon" (rost, lege)..."

Hora mortilor, din Timocul romanilor sud-dunareni... Oamenii din fata mea, de la masa asta, stiu ca in vremuri vechi "se deschideau mormintii" si se scoteau afara cei raposati, cu putin inainte de Inviere.

Jucau oamenii, in poiana la Albotina, tinandu-si in brate mortii cei dragi. Intepeniti, pe jumatate pamant, dar ei ii tineau in brate cu aceeasi iubire, ca si cum ar fi fost inca vii... Apoi au jucat numai cu hainele mortului, imbracandu-l cu ele pe un om din neam, care ii poftea pe toti trecatorii la "hora trista", in numele celui disparut.

Astazi nu mai joaca nici cu hainele. Ci cu o poza a celui ce-a murit, tinuta de cineva apropiat lui, si cu lumanari aprinse in maini, toti cei care l-au iubit, impreuna.

Poate parea nitel ciudata ideea asta, sa joci in hora cu o fotografie prinsa in varf de bat. Insa romanii din sudul Dunarii cred si azi ca raposatul e alaturi de ei, in ziua binecuvantata de dupa Inviere. Cum se poate asa ceva? "Fiindca ii simtim sufletul", imi raspund toti. Chiar daca acolo-i doar o poza, o haina sau oseminte... "Sufletu-i acolea langa noi si lui ii dam hora, cu toata bucuria..."

Obiceiul asta dacic de veselire cu mortii, de cinstire a lor, nu-l mai gasesti niciunde in restul Bulgariei si nici la restul slavilor din Balcani. Rabrovenii stiu asta. Si Evghenia Paskova, romanca ratacita la Sofia, stie. Si mosu Pascu, lautarul care-a cutreierat toata Bulgaria, care a muncit multi ani in sud, ca muzicant, dar si ca lucrator la caile ferate, si care imi zice ca mereu a intrebat, "da' nicaieri, bulgarii nu fac asa lucru. Numa' noi, rumanii de aici...".

Batranul viorist a apucat sa cante si la horile mortilor de dinainte de comunism. (…) Pe atunci, in poiana de la Albotina veneau zeci de mii de romani. "Se rupea oaminii din somn "dimineata de noapte", isi luau de mancare, se urcau in caruta si porneau toti inspre Albotina.

Carute muulte... Veneau si iar veneau, din toate satele noastre romanesti... Si "tunau" (intrau) in poiana, aici!... Era oamini multi, aruncai ac si cadea-n cap de om. Zeci de mii, da! Cerga carului o punea jos si ei sedea ac'lo, si durnea jos noaptea si bea din apa tamaduitoare de la izvor si cate trii-patru-cinci zale la randu ramaneau, pana se faceau bine. Or daca ploua - incergau carele, punea nuiele asa, impletite, deasupra ca un cort si statea acolo, in ploaie, da' nu se miscau de pe loc. S'apoi, cand incepeau horile mortilor, veneau la mine si-mi dadea porunca. "Zi Irindeaua"! Sau "Novacu"! Sau "Balauta"... Sau "Trii Pazeste"... Hora care i-a fost cea mai placuta omului cat timp a fost viu. Hora nu-i trista, "nima" (nimeni) nu-i suparat, chiar daca ruda lor o murit de numa' cateva zile. Si eu cantam ac'lo, din vioara, si ei juca si se bucura, cu lacrimi, de sufletu' mortului. Asa am cantat toata viata, cu mult dragu'. Si tot asa cant si acum eu, la Albotina, care-i un loc sfant al nostru, pentru toti rumanii. Ii zice "hora trista". Da' atuncea, nima nu-i trist. Ci toti ne veselim impreuna, pentru lumea de dincolo...".

Ascultandu-i vorbind pe satenii din Rabrova bulgareasca, imi dau seama ca mai e ceva dincolo de simplul obicei, de credinta religioasa.

Si chiar de puterea tamaduitoare a Albotinei. "Rumanii" astia, si inca multi altii cu care voi vorbi, asteapta inca de pe acum ziua "jocului" cu mortii lor. Inca de acum, desi Pastele abia a trecut. Se gandesc deja la ce va fi anul viitor, cu multe amanunte, de parca viata lor ar curge doar intre doua hore triste. Caci, intr-adevar, alte sarbatori de suflet nu prea mai au. In cea mai mare parte a timpului, sunt mai mult singuri. Abandonati acolo, pe malurile largi ale Dunarii, de amandoua tarile deopotriva: Romania si Bulgaria. Sunt doar ei intre ei. Aproape 150.000 de oameni. Rumanii din Rabrova, din Calnic, Cutova, Cosava, Bregova, Gamzova, Capitanuti, Deleina, Topoloveti, Negovanuti, Florentin, Cudelin, Antimovo, Iasen, Tianuti, Virf...

Peste 30 de sate stranse in jurul Albotinei, ca intr-o mica patrie saraca, rupta de restul lumii europene. N-au bani sa calatoreasca, sa citeasca, sa afle despre ei insisi. Au indurat prea mult. Aproape un secol le-a fost teama sa vorbeasca romaneste in public, dincolo de gardul casei lor. Cei mai multi sunt acum batrani, pastrand inca in sange vechea frica. Singuri, lipiti de ograda, cu prea multe lipsuri si griji ca sa mai poata lupta. Unicul prilej este Albotina. O data in an sunt impreuna cu fratii lor, ca sa mai afle unii despre altii. Macar o data in an. Caci, dupa aceste suferinte, ce stiu ei de fapt despre ei insisi? Aproape nimic. Stiu ca hora mortilor n-o mai gasesti nicaieri in Bulgaria. Asta da. Dar nu stiu ca ea e inca vie si-n "teara" de dincolo, in unele sate ale Olteniei, pana la hotarul cu muntii ardeleni. Ar fi trebuit sa treaca macar o data Dunarea ca sa afle asta. Sau sa vina un roman din Romania care sa le-o zica. Dar n-au avut prilejul sa stie. Si asta, dintr-un singur motiv, foarte simplu: pentru ca ei nu au trecut Dunarea niciodata!

(Va continua)

Bogdan Lupescu
Fotografii: Dan Trasnai