Şi a fost 21 decembrie...

Şi a fost zi, şi a fost noapte... Şi au tras băieţii cu gloanţe trasoare, de se vedeau de departe, iar praful de puşcă mirosea până, hăt, dincolo de Foişorul de Foc. Şi muriseră deja tineri şi bătrâni, locurile în care au fost striviţi de transportoare militare sau împuşcaţi de nimeni (căci nimeni n-a ieşit vinovat) sunt însemnate astăzi de cruci şi plăci simple, fără fastul celor oficiale. Într-adevăr, revoluţia din 21 decembrie 1989 nu a fost una oficială. Ea a fost continuarea celei începute pe 16 decembrie la Timişoara, începutul sfârşitului unui regim ilegitim şi criminal. De aceea nici nu convine ea oficialilor revoluţiei, căci, o să râdeţi sau o să plângeţi, revoluţia aia, de atunci, a avut şi mai are şi oficiali. Ciudată revoluţie, nu? Revoluţie cu oficiali. Dar nu cumva toate revoluţiile se oficializează la un moment dat? Se oficializează ele, într-adevăr, dar parcă nu atât de repede şi de sigur precum revoluţia de la noi.

Revolta populară din 21 decembrie 1989 a fost partea pură a ceea ce s-a întâmplat în acele zile. Sau, mai precis, continuarea, la Bucureşti, a părţii pure, de la Timişoara. Nu spun că nu au existat şi-n 21 decembrie 1989 grupuri care ştiau foarte bine ce au de făcut şi de unde urmau să mai primească ordine. Dar majoritatea celor care au ieşit în stradă, riscându-şi viaţa şi unii chiar sacrificându-şi-o, au fost oameni exasperaţi de regimul de teroare, sătui de comunism şi de „binefacerile" lui şi care nu se gândeau la urmări, că, dacă s-ar fi gândit, probabil ar fi renunţat. Dar nici teama de ubicua Securitate, nici monolitul pe care-l aveau în faţă nu i-au putut opri pe acei oameni să-şi strige disperarea în stradă şi să ceară libertate. De la „Jos comunismul!" a pornit totul; de aici încolo ar fi fost revoluţie autentică, reală, adevărată. Ar fi fost, dacă n-ar fi intrat în scenă oficialii tuturor revoluţiilor, profitorii, în frunte cu tovarăşul Ion Iliescu. Nu e de mirare că astăzi revoluţionarii lui 22 decembrie, cei care au venit şi au pus mâna pe ceea ce eliberaseră cei de până atunci, nu vor să-i recunoască pe cei din 21. Pentru că însăşi existenţa lor este o condamnare implicită a profitorilor revoluţiei.

Nu mă număr printre adepţii ideii de revoluţie. Cred că lucrurile ar trebui să se organizeze în lume fără aceste zguduiri şi mai ales fără pierderi de vieţi omeneşti, prin reforme. Dar ştiu tot atât de bine că regimul lui Ceauşescu nu permitea reformele. Şi atunci, pentru că nu se putea altfel... În alte ţări ale lagărului înfiinţat de ruşi s-a putut şi altfel, revoluţiile au fost de catifea, de fapt reforme ale clasei politice, chiar dacă bruşte. În alte ţări nu a trebuit să moară nimeni. Alături, în Bulgaria, unde bolşevicii omorâseră în numai câteva săptămâni sute de mii de oameni, elita intelectuală şi politică a ţării, în anii '40, anul 1989 nu a mai făcut nici o victimă. În Cehoslovacia s-a răspândit doar zvonul uciderii cuiva şi lumea a ieşit în stradă, iar mortul s-a dovedit a fi doar puţin rănit. La noi au murit peste o mie de oameni şi culmea e că majoritatea, vă mai amintiţi, sper, după ce dictatorul a fost înlăturat, în zilele dintre fuga lui şi execuţia lui. Şi se mai spune că suntem un popor blând, deloc sângeros.

Se împlinesc azi 21 de ani de atunci. Şi nimeni nu poate spune cine a tras în manifestanţi şi în simplii trecători. Dosarele revoluţiei au fost smulse cu greu, prin manifestări extreme, cum a fost greva foamei, repetată, a lui Teodor Mărieş, oficialităţilor, dar a trecut şi din acel moment destul timp şi nimic nu s-a mai întâmplat. Vinovaţii au fost arătaţi nu cu degetul, ci cu documentele doveditoare şi totuşi lucrurile stau încă pe loc. La noi, să nu uităm asta, cei care au tras şi au ucis oameni sunt de multe ori consideraţi revoluţionari cu acte în regulă. Asociaţia 21 Decembrie 1989 le contestă acest drept şi de aceea nu este agreată de oamenii lui 22 decembrie, în frunte cu eternul şi fascinantul Ion Iliescu. Că asta e o cinică bătaie de joc la adresa victimelor nu mai trebuie spus, înţelege oricine. Oricine? Mă tem că am exagerat. Ceea ce pare normal, de înţeles pentru minţi sănătoase, ghidate de principii morale, nu este deloc aşa pentru oficialii revoluţiei.

Recent, un sondaj naţional arăta că sunt foarte mulţi aceia care consideră comunismul un sistem foarte bun. După 21 de ani de la revoluţia română. Atât le-a trebuit oficialilor revoluţiei ca să demonstreze că totul nu a fost decât o imensă eroare. O eroare pentru care au murit peste o mie de oameni. Trebuie să relativizezi totul ca să poţi să-ţi continui afacerile necurate, aceasta e biblia profitorilor revoluţiei. Şi a oricăror profitori, de orice.

Au trecut 21 de ani de când ne-am ales tricolorul găurit. Am fi păstrat măcar această mică şansă, de a avea cel mai original drapel din lume. Cât despre gaura aceea, ea s-a dus direct în buget, unde tot creşte. Degeaba au acoperit-o oficialii revoluţiei pe cea din steag, că pe cea din buget nu mai poate s-o acopere nimeni, nici chiar FMI. O s-o acopere, până la urmă, tot aceia care de obicei îşi dau viaţa în revoluţii şi războaie. Revoluţia curată a ţinut câteva zile, din 16 în 21 decembrie. Cea murdară, revoluţia cu profit, continuă încă, nu se ştie când se va termina. Dacă se va termina.

NICOLAE PRELIPCEANU