Istoria uitată. 1989.

Timisoara, 17 decembrie 1989. Spre seara, un vuiet sinistru invaluie orasul. Din toate colturile se-aud focuri de arma. Unul dupa altul, fara incetare. Rafale lungi, care iti taie rasuflarea. N-ai unde sa fugi. Pretutindeni se trage. Palcuri de fum se inalta ca niste balauri spre cer. Sute de oameni incoltiti urla inspaimantati. "Nu trageti! Si voi sunteti romani! Nu trageti in fratii vostri!". Cateva rafale scurte si vocile amutesc. Doar un murmur usor se mai aude, ca un geamat mocnit de undeva, de departe.

Tocmai atunci, Petru Bonte iesise de la serviciu. Avea 22 de ani si lucra la Comtim. In seara aia, tot ce voia era sa ajunga cat mai repede acasa. Undeva, pe strada Transilvaniei, a fost vazut de sase oameni imbracati in haine militare. Au tras fara nici o somatie, nimerindu-l in cap. Doar asa, pur si simplu, pentru ca mergea cuminte pe strada.

"Ce-aveti, bai, cu el? De ce l-ati omorat?". Era vocea unui barbat (Constantin Ciobanu) care tocmai fuma o tigara in balconul unui bloc de vizavi. In doar cateva secunde, aceiasi vajnici militari au tras in el, zdrobindu-i capul. Mai tarziu, in noaptea de 19 decembrie, trupul lui a fost ars la Crematoriul "Cenusa" din Bucuresti, iar cenusa a fost aruncata intr-un canal.

Cadavrul tanarului Petru Bonte a fost ridicat de o salvare si dus la Spitalul Judetean din Timisoara. Disperati, parintii l-au cautat timp de o luna prin toate spitalele si cimitirele orasului. In cele din urma, l-au gasit aruncat intr-o groapa comuna din Calea Lipovei. Desi avea buletinul intr-unul din buzunare, fusese declarat neidentificat.

Tot in seara de 17 decembrie, sotii Lungu, impreuna cu fetita lor, Cristina, de numai doi ani, se intorceau spre casa dintr-o vizita. La coltul strazii Negoiu s-au intalnit cu niste prieteni, oprindu-se sa comenteze evenimentele din oras. Dinspre Calea Girocului se auzeau focuri de arma si huruituri de tancuri. Dupa doar cateva secunde, fetita lor a cazut la pamant. N-au stiut ce se intampla, au zis ca pesemne i-o fi fost rau. Au luat-o in brate si atunci au vazut ca din coltul gurii ii curgea sange. Fusese impuscata in inima. Fetita de numai doi ani a murit in drum spre spital.

In aceeasi seara, Gabriela Monica Tako, de zece ani, mergea spre casa in masina condusa de tatal ei. In zona Calea Republicii s-a tras asupra masinii, Gabriela fiind impuscata in coapsa dreapta. Doua zile mai tarziu, fetita a murit in Spitalul de copii.

21 decembrie 1989. Primul om impuscat pe strazile Bucurestiului a fost Mihai Lucretiu Gatlan. Avea numai 19 ani. Iubea mult muzica si religia. Visul lui era sa intre la Teologie. Purta tot timpul la el o carte mica de rugaciuni pe care o avea de la 15 ani. Prin 1984, primise cadou o icoana pictata de tatal lui. O tinea in camera, langa zecile de discuri cu muzica. Nu pleca niciodata fara ea in vacanta. Erau cei mai grei ani ai dictaturii. Se opreau apa, curentul, magazinele erau goale. Pe el insa cel mai tare il revolta distrugerea bisericilor. In ziua aia, aflase ce se intampla la Timisoara si n-a mai putut indura. A iesit in oras, in zona Salii Dalles. Spre seara, acolo s-au tras primele focuri. 13 oameni au fost secerati. Mihai a murit in timp ce rostea, in genunchi, "Tatal nostru". A doua zi, parintii l-au gasit la morga. Era ciuruit pe tot corpul. In buzunarul de la piept avea cartea cea mica de rugaciuni, patata de sange.

Sunt doar cateva povesti petrecute in acel decembrie atroce, cand sute de morti zaceau prin spitale, zeci de camioane ticsite cu sicrie invadau strazile marilor orase si cand mii de bocete se inaltau la cer, laolalta cu dangatul clopotelor, cerand lui Dumnezeu indurare. In zilele alea au murit 1104 oameni. 1104 cumplite povesti, venite din infern, pentru care, nici pana acum, nimeni n-a fost gasit vinovat. Povesti greu de crezut pentru adolescentii de azi si tot mai rar evocate in amintirile noastre. Povesti absurde, nici astazi deslusite.

(…) O cheama Elena Haidau si este mama lui Catalin. Cu o privire ascutita, strapunge tot ce-i iese in cale. Imi iscodeste sobru fiecare miscare, fiecare gest, voind parca sa-si regaseasca acea incredere atrofiata dupa atatia ani de tanguiri inutile. Langa ea, sotul, Grigore Haidau. Dimpotriva, dupa atatia ani de chin, privirea lui a ramas blanda, aproape mangaietoare. Aici, in Targu Jiu, toata lumea ii cunoaste si ii respecta. Toata lumea stie absurda si tragica poveste a copilului lor. Strada pe care locuiesc se numeste Sublocotenent Catalin Grigore Haidau. Parcul din cartier se numeste la fel. Pe o clepsidra culcata, sculptata in piatra, sta scris "In memoria eroului martir Catalin Haidau". In fata scolii unde a invatat se inalta o statuie din bronz cu chipul lui Catalin. Intr-o mica raspantie de strazi, pe un petec de iarba, sta o troita din lemn, construita in memoria lui. Nu e nimeni in oras care sa nu-i fi auzit numele. Asta e tot ce-au mai putut face bietii parinti. Sa-i pastreze memoria vie. In rest, nici astazi n-au habar despre cum le-a murit copilul. Nimeni, niciodata, nu le-a oferit nici cea mai vaga explicatie.

(…) 24 decembrie. Ceausescu fusese deja prins. La televizor, oamenii care pana mai ieri vorbeau cu nesat despre marete impliniri ale epocii de aur erau acum vajnici revolutionari, mobilizand poporul in lupta cu teroristii.

Acasa, la Targu Jiu, parintii lui Catalin se pregateau de Craciun. Era ora pranzului. Tatal era la piata, dupa sifoane, iar femeia tocmai pusese pe foc o oala mare cu sarmale. Nu mai aveau nici o veste de la baiatul lor, insa stiau ca pana in anul nou avea sa fie si el acasa, intr-o mica vacanta. Pe la 12.30 s-a auzit soneria. In usa statea un baiat cam negricios, cu fata ravasita. "Aveti cumva un baiat militar la Brasov?". Vorbea cu un glas tremurat si cu privirea ingrozita. Femeia a inteles imediat ca se intamplase ceva. Omul ala negricios i-a intins o hartie si-apoi a zbughit-o. Ea a ramas in prag, lovita parca de fulger. "Cu regret, va aducem la cunostinta ca fiul dumneavoastra, Haidau Catalin, a cazut eroic in luptele date in noaptea din 23 spre 24 decembrie intre elevii scolii militare si elementele teroriste".


Atat, o singura fraza scrisa sec, de mana unui functionar. O fraza necrutatoare ca un blestem.

(…) Un ofiter si doi soldati inarmati le-au confirmat din nou ca baiatul murise. Nu stiau cum. Sau nu voiau sa le spuna. Mai tarziu, a venit doctorul unitatii. "A fost ciuruit. A murit pe loc, nu s-a chinuit". Atat le-a zis. Nici comandantul scolii nu le-a zis mare lucru. Ba mai mult, le-a sugerat sa-l lase acolo, ca-l vor inmormanta in Brasov, cu onoruri militare. Apoi ca-l vor trimite cu trenul, intr-un sicriu cu tricolor.

(…) In rest, nimeni nu le-a putut explica cum a fost impuscat. Teroristii, atat stiau sa spuna. Vorbeau despre ei ca despre niste fantome. Niste brute, niste asasini nenorociti pe care insa nimeni nu i-a vazut niciodata. Nici macar colegii lui nu i-au putut lamuri pe bietii parinti. Ba ca iesisera sa lupte in piata, la Sfatul Popular, ba ca s-a tras asupra unitatii. Doar unul din ei isi aminteste ca l-ar fi auzit strigand: "Acoperiti-ma, ca eu ies in lupta!". Pesemne ca atunci a murit. In toata invalmasala aia, nimeni nu mai stia ce s-a intamplat. Cineva, probabil tot un coleg, scoate din buzunar o hartie. I-o intinde femeii si ii spune ca e o scrisoare. "Catalin a scris-o cu o zi inainte. Voia sa v-o trimita pe 24".

(…) Au trecut 20 de ani. O scrisoare, o carte, o strada, un parc, o statuie si o troita. Doar atat ii mai tin memoria vie baiatului de 19 ani. In rest, nimic, nici o explicatie, nici un vinovat. Aceeasi batjocura, aceleasi elemente teroriste nestiute de nimeni.

(…) "Dragii mei, va rog foarte mult sa nu intrati in panica. Stiu ca la Targu Jiu e pace. De-abia acum imi dau seama ce mult inseamna cuvantul asta. Aici, in Brasov, e pur si simplu razboi. Nu am dormit de trei nopti, cum las un minut capul, cum adorm. Aici, armata e cu poporul, dar impotriva securitatii. Niste asasini, mercenari cretini, efectiv nu am cuvinte sa calific aceste animale care trag fara mila in noi, in popor. Cartusele imi tiuie continuu pe la urechi. Am ajuns sa tresar la orice zgomot. Dar nu ma plang. Sunt barbat, sunt ostean al Romaniei libere. Va rog inca o data sa nu va faceti griji, voi avea grija de mine, pentru ca nu vreau ca aceasta scrisoare sa fie si ultima. Va imbratisez cu mult, mult dor si dragoste, elev caporal Catalin Haidau". (…)


Catalin Apostol