Criza românismului

„Criza românismului” se numeşte unul din articolele lui Mircea Eliade, în care marele intelectual român face radiografia a ceea ce se numeşte „românism” în spaţiul public interbelic. Mai exact, este vorba de acel „românism” exhibiţionist care se rezumă la parade şi lozincărie patriotardă. Această manieră lozincărească a devenit un adevărat viciu pentru tineri, care s-au obişnuit să reducă sentimentul patriotic la tot felul de evenimente distractive.Lozincăria a produs grave plăgi în trupul tinerii generaţii, una din ele fiind incapacitatea de a se organiza. Din 1989 până în prezent, nu a existat nicio organizaţie de tineret care ar fi fost creată în jurul unor idei şi ar fi avut o continuitate, pentru că continuitatea este una din condiţii primordiale a victoriei. În schimb, am avut parte de grupări neformale şi dezorganizate a unor tineri teribilişti, care s-au format stihinic şi au dispărut „englezeşte” fără a se mai evidenţia cu ceva. Un tineret dezorganizat, lipsit de un cadrul ideologic, lipsit de lideri nu este decât o turmă dezorientată care nu foloseşte decât în calitate de carne de tun pentru o clasă politică coruptă şi vicleană. Acest lucru a devenit foarte vizibil prin evenimentele din 7 aprilie 2009, dar şi prin aşa-numitele „marşuri unioniste”, sensul cărora nu-l poate explica niciunul din participanţi, doar decât prin nişte replici sentimentaliste lipsite de raţionamente logice. Astfel de acţiuni sunt sterile şi ineficiente, orice om cu judecată înţelege acest lucru, iar sterilitatea şi impotenţa sunt cei mai mari duşmani ai unei naţiuni.

A fi unionist, a purta panglici tricolore, a scrie pe garduri „Basarabia – pământ românesc” de devenit „cool”, „prikolno”, „mişto” , însă deloc nu e „cool” , „prikolno”, sau „mişto” să aperi Biserica, Şcoala, satul românesc, familia tradiţională – acele lucruri care constituie, de fapt, adevăratul fundament al românităţii.

Mulţi sunt revoltaţi de statutul limbii ruse, dar puţini sunt cei care sunt revoltaţi de starea limbii române. Mulţi sunt nemulţumiţi de poziţiile pe care ocupă aşa-numiţii „moldovenişti”, dar nimeni nu se decide să ia iniţiativa în mâinile sale. Mulţi sunt nemulţumiţi de „neruşinarea minoritarilor”, dar puţini sunt cei cărora le pasă de mizeria majoritarilor şi de căile de redresare a situaţiei lor. Fisura între „tineretul unionist”, care se bucură de „paşaportul fermecat”, care le permite să fugă din ţară şi populaţia românească din Basarabia devine tot mai mare. Iar acesta este unul din efectele lipsei unităţii în idei şi duh.

Nu este de mirare că o bună parte a celor care au fost „unionişti”, după ce li se stinge entuziasmul adolescentin, devin, în cele din urmă, adepţii unor idei stângiste sau chiar românofobi înlocuind tricourile „Basarabia pământ românesc” cu „Che Guevara” sau „USSR”. Nu este deloc de mirare că astăzi printre cei care se declară „unionişti” există mulţi cosmopoliţi, anarhişti, neomarxişti şi europenişti, care crează şi mai multă confuzie în tot ceea ce ei numesc „românism”.

Lipsa unui sistem valoric, a unei ţinute morale, a unei vizini globale, a unei demnităţi şi unui spirit eroic este cea care transformă tot ceea ce azi se numeşte „românism” într-o caricatură jalnică, într-un „kitsch”, într-o cadavru în plin proces de descompunere care doar otrăveşte sufletele noii generaţii.

Eu visez un românism înnoit, viu, care să electrizeze masele, care să dea naştere unor lideri naţionali, energia cărora să spulbere orice viclenie a vrăşmaşilor. Cei din interbelic au putut, noi de ce nu am putea?