 |
| Petru Rareș |
În 1490, Ștefan cel Mare a cucerit Pocuția, detașând-o de regatul polonez. El a încercat să obțină recunoașterea unor țări că Pocuția este a Moldovei și a fost susținut de Regatul Ungariei. După moartea lui Ștefan, teritoriul a fost luat înapoi de către polonezi. Între 1529 și 1530, moldovenii au început o campanie în Pocuția. Din moment ce Moldova era un stat vasal Porții otomane, regele polonez Sigismund I a trimis o scrisoare sultanului Suliman Magnificul în care-l întreba care este părerea sa cu privire la acest conflict. Sultanul a răspuns că polonezii pot să se lupte în Pocuția pentru a rezolva acest litigiu, dar nu au voie să pună piciorul pe pământul Moldovei, pentru că acest lucru va fi considerat ca o declarație de război împotriva turcilor. Această restricție a fost dezavantajoasă pentru polonezi, în principal din cauză unei mai mare mobilități a trupelor din Moldova, care erau mai ales unități de cavalerie.
„Şi atuncea au trecut léşii Nistrul spre Pocutiia şi ca să scoaţă pre moldovéni, pré carii lăsase Pătru vodă, să ţie oraşele, să fie de apărare. Şi în 12 locuri au avut războiu”
(Grigore Ureche)
 |
| Jan Tarnowski |
Petru Rareş strânge o oaste de 20.000 – 30.000 oameni şi pătrunde în Pocuţia. Înfrânţi în faţa fortăreţei de la Gwozdziecz de polonii conduşi de Jan Tarnowski, moldovenii ce asediau cetatea se retrag. Conducătorii acestora, Toma Barnovschi şi pârcălabul Vlad de Hotin, au răspuns în faţa domnului, sosit a doua zi. Jan Tarnowski se retrage spre satul Obertyn, inducând în eroare pe Petru Rareş, care a dispus urmărirea sa.
La Obertyn, comandantul polon şi-a aşezat oamenii în formă de patrulater, înconjurat de şanţuri şi de care, legate cu lanţuri între ele (după model husit), aşteptând atacul. Desfăşurarea bătăliei din 22 august 1531 este prezentată plastic de către Nicolae Iorga:
„Atacul românesc începe în zori.(...) Îndată porniră tunurile care însă băteau prea jos. Ai lui Tarnovski stăteau nemişcaţi având cavaleria la mijloc. În sfârşit, o parte a taberei se deschide, când ghiulelele moldoveneşti picau prea dese; opt sute de călăreţi poloni, în armură grea, ieşiră. Ei fură respinşi de trei ori. Moldovenii, având tunuri, înaintau pentru a închide cercul lor. Se produce atunci un atac general al catafracţilor duşmani care ieşiră pe amândouă părţile. Puşcaşii fură ucişi lângă tunurile lor (...) Românii trebuiră să se retragă.”
La atacul surpriză dat de cavaleria polonă s-a adăugat şi părăsirea luptei de către unii boieri (Constantin Rezachevici), ceea ce a dus la înfrângerea oştirii lui Rareş, obosită după un marş de două zile. Chiar dacă s-au evidenţiat în luptă, după spusele cronicarului polon Martin Biełski, călăreţii moldoveni şi tunarii, care au murit până la ultimul, „multă vréme bătându-să, cu multă moarte dintru amândoao părţile, moldovénii mai cu multe rane încruntaţi, n-au mai putut suferi, ci le-au datu cale şi s-au întorsu înapoi” (Grigore Ureche).
Moldovenii au pierdut aproximativ 7.000 de unități de cavalerie, 1.000 de oameni au căzut prizonieri, printre care logofătul Toader Bubuiog, vornicul Efrem Huru, paharnicul Popescu şi alţii, toţi membri ai Sfatului Domnesc, precum şi cele 50 de tunuri capturate de moldoveni în bătălia de la Feldioara, alături de marele steag al Moldovei, în timp ce polonezii au pierdut doar 256 de oameni.
Conflictele dintre cele două părţi au continuat până la sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: