Cornova, satul care, la 1931, nu se dezmeticise încă din ţarism

Un grup de cercetători din Regat, tineri şi profund urbani, descindea în Cornova, din judeţul Orhei. Era o întâlnire pentru care niciuna dintre părţi nu era pregătită.

Monografiştii din echipa profesorului Dimitrie Gusti nu se aşteptau să găsească la Cornova la 13 ani de la unirea cu România, un sat care nu se trezise bine din ţarism; în care bătrânele localităţii, ca la comandă, se aşezau în genunchi şi băteau mătănii când fanfara intona imnul „Boze ţare" (Trăiască Ţarul!). Iar satul, ei bine, satul îşi întâmpina cercetătorii îmbrăcat în haine de oraş; fără port tradiţional, la horă sau la biserică, aşa că unii dintre monografiştii lui Gusti s-au trezit la Cornova că n-au obiect de studiu...

„Cu birje ovreieşti"

După ce, până la începutul anilor '30, fiecare regiune istorică a României fusese cercetată printr-un sat (fiecare regiune, cu excepţia Basarabiei), deplasarea la Cornova, în judeţul Orhei, a fost precedată de o explicabilă emoţie. Pentru tinerii cercetători bucureşteni, călătoria peste Prut avea coordonatele unei expediţii într-o lume necunoscută. În orice caz, mult mai exotică decât Ardealul sau Bucovina. Vechii monografişti aşteptau cu nerăbdare plecarea, iar unii s-au întors de la studii de la Paris sau de la Praga pentru a participa la monografie. Aşa se explică de ce foştii monografişti îşi aduceau aminte chiar şi în anii '80 de fiecare detaliu al deplasării de la Cornova.

Iată cum mi-a relatat, de pildă, Mihai Pop, revenit în ţară de la Praga pentru a participa la campania basarabeană, drumul până în satul basarabean; acel drum care se putea întinde şi pe un kilometru lăţime: „Noi coboram la târg la Ştefăneşti din tren, şi de la târg din Ştefăneşti ne duceam cu nişte birje ovreieşti (...). Şi atuncea drumul era lung, mergeai ceasuri, şi pe drumul acesta, din când în când, erau părţi pavate. Pavate cu piatră cubică, şi pe urmă drum de pământ.

Şi drumul ăsta a fost croit de ţari, înainte de războiul din 1905 cu Japonia, şi a rămas, nu l-au terminat, şi atunci partea care era construită era cu bolovani, partea care nu era construită, erau grămezi de bolovani alături, pe care din '905 nu le-a luat nimeni. Şi acolo toate drumurile, ca şi în Ucraina şi în toată Basarabia, drumurile astea din pământ, când începea o vreme de ploaie, atuncea nu mai era drum; o dată mergeai aici, o dată mergeai acolo, ştii? Se putea întinde pe un kilometru, era foarte interesant".

La umbra ţarului: fanfara „arestată" de şeful de post

După ce ultimele cercetări de monografie sociologică realizate la Drăguş (în Făgăraş) şi la Runcu (în Gorj) oferiseră tinerilor sociologi posibilitatea de a cunoaşte comunităţi cu port popular şi cu arhitectură tradiţională de admirat, Cornova orheiană şoca prin absenţa unor asemenea comori. Paula Gusty, după experienţa cercetării portului popular de la Fundul Moldovei, Drăguş şi Runcu, la Cornova abia reuşea să-şi găsească ocupaţie: „Era cu totul altceva. Satul era sat, pentru că nu era pavat, n-avea canalizare, erau casele mai mici, dar pentru mine în special a fost o dezolare. Eu n-am avut... nu prea am avut ce face acolo, (fetele, n.r.) erau îmbrăcate absolut ca la oraş, cu fuste şi cu bluze sau rochiţe întregi din pânzeturi cumpărate şi croite acolo...".

Nici Marcela Focşa nu-şi găsea aici vechiul ei obiect de cercetare: „Aicea, la Cornova erau interioare foarte orăşenizate. Cu cearşafuri albe de pânză, cu feţe de pernă albe cu dantele, cu fotografii pe pereţi. Aşa... Şi singurul lucru mai etnografic, ca să zic aşa, erau scoarţele alea moldoveneşti, care erau foarte frumoase. Dar acolo era ceva foarte orăşenesc. Cu pahare, farfurii, tacâmuri, de oraş!" În ciuda acestui fapt, Marcela Focşa a urmărit cu succes fenomene pe linia diferenţierii sociale: „Şi era un sat cu categorii sociale. (...) Erau boierii, mijlociii şi săracii. Şi denumirile ruseşti, dar eu le-am uitat.

Şi să ştii că era foarte interesant, că eu făceam tot aşa, cu chestiile astea artistice, şi mă interesa puţin şi cum se punea problema în legătură cu aceste categorii sociale. De pildă, o fată de boieri nu juca la horă cu un băiat de rang inferior. Însă ea lua modele de covoare, de astea, de la o fată de rang inferior. Era interesant, nu? Adică în particular ea lua modele, dar în public nu putea să se arate cu un flăcău de rang inferior".

Situaţia nu a fost mai bună nici în privinţa folclorului muzical, aşa că Mihai Pop şi Harry Brauner au fost preocupaţi mai degrabă de structura socială a satului şi de comportamentul oamenilor.

Imnul şi babele

„Din punctul de vedere al folclorului cred că n-a fost aşa de grozav ca în alte părţi. Mai întâi şi întâi că n-aveau muzică, ei cântau după fanfară, şi în sat nu era fanfară, şi atunci noi am aflat că e o fanfară într-un sat vecin, şi am tot vrut să aducem fanfara de acolo, şi fanfara a tot refuzat să vină. Şi atunci, într-o bună zi, şeful de post a hotărât să ne aducă fanfara.

Şi s-a dus şi i-a arestat. Şi i-a adus cu căruţa, şi ăia când au aflat de ce i-a adus, au fost pân' la urmă foarte fericiţi. (...) Şi la un moment dat eu le-am spus ălora de la fanfară: «Da' voi imnul ăla Boze ţare îl ştiţi?» şi ei au zis «Cum să nu!» şi au început să cânte. Şi atunci toate babele s-au pus pe genunchi, şi au început să-şi facă cruce. Adică aşa erau ei de pătrunşi de chestia asta, nu era o glumă".

„Cum se apropia culesul viilor, toată lumea umbla beată"

Despre atmosfera din sânul campaniei de cercetare de la Cornova au povestit, în anii '80, în interviuri de istorie orală, mai mulţi dintre participanţi. Marcela Focşa, de pildă, care nu se entuziasma aşa de uşor, a vorbit cu nostalgie nedisimulată despre serile petrecute în satul basarabean: „Dar ce campanie nemaipomenită a fost la Cornova! Acolo, toamna, cum se apropia culesul viilor, toată lumea umbla beată. Şi nu beau decât vin oamenii aceia de acolo".

Iar într-o scrisoare din septembrie 1931, adresată lui Dimitrie Gusti, într-un moment când - după plecarea echipei - a mai rămas la Cornova, Henri H. Stahl îi relata acestuia momente din viaţa cotidiană a cornovenilor. „În sat e o beţie generalizată, spăimântătoare. Noaptea satul întreg urlă: cântece monografiste. Se fac şezători de penit pene, de răsărite, de tors, la care particip. Apoi se mai taie flăcăii în cuţite şi vin de mi se jeluiesc. Le dau cu iod şi fac fişe pe moralitate. Satul e deci cu totul altfel acum pe toamnă".

"În sat e o beţie gene-ralizată, spăimân-tătoare. Noaptea satul întreg urlă.''

Henri H. Stahl, Historia