Andrei Covrig, colonel (rez)
preşedintele Asociaţiei George C. Marshal
din Republica Molodva
După două decenii de la declanşare, puciul din 19-21 august 1991 este dezbătut pe larg în aceste zile. Şirul evenimentelor din acea perioadă, care s-a soldat cu schimbări majore şi a anticipat independenţa Republicii Moldova, are suficiente lucruri necunoscute, nu este vărsată lumină pe deplin asupra Comitetului de stat pentru situaţii excepţionale, numit în rusă «ГКЧП». Liderii puciului ne-au lăsat lămuriri încurcate, care nu permit de a avea un tablou veridic al sitaţiei din acele zile. Pe rând au plecat din viaţă Boldin, Pavlov, Kriucicov, Varenicov, Ianaiev. Aceştia au promis că vor spune adevărul, afirmând că încă nu a venit timpul potrivit. Adevărul îl ştiu doar pietrele de pe morminte, iar cei rămaşi în viaţă vor păstra tăcerea până la mormânt. În „ţărişoara” noastră e tot vălmăşeală în minţi. (...)
Iureşul evenimentelor de atunci m-a „atins” şi pe mine. Eu, un maior în armata sovietică, am nimerit cu serviciul în oraşul Brest, Belarus. Timpurile erau deloc uşoare. (...) Ziua de 19 august 1991 nu o pot da uitării. În acea dimineaţă, fiind cazat într-un mizerabil cămin ofiţeresc, m-am trezit mai devreme. Împreună cu doi ofiţeri, trebuia să ne deplasăm cu control la Krasnîi Dvor, o mică garnizoană din prejma oraşului cu un regiment de tancuri si două batalioane independente. De la radio am înţeles că o gaşcă de politicieni moscoviţi a creat un Comitet de stat pentru starea de urgenţă. (...)
Forţe adăugătoare ale trupelor aeropurtate au fost dislocate în împrejurimile oraşelor Leningrad, Tallin, Tbilisi, Riga. La sute de kilometri de noi, Moscova a fost invadată de divizia 106 aeropurtată din Tula, aceasta a preluat controlul asupra obiectivelor strategice din capitala rusă. Militarii acestei unităţi, împreună cu comandourile KGB-ului şi trupe de interne, erau în aşteptarea ordinului să asalteze „Casa Albă” rusesaca. (...)
Încercări de a implica armata în puci au fost şi în RSSM. Districtul militar Odesa cu Armata a 14-cea, orientată spre Balcani, erau în stare să pună capăt suveranităţii mai multor state din regiune, însă nu au avut izbândă în faţa mişcării naţionale din Chişinău. Dorinţa moldovenilor de a scăpa de imperiu a fost mai mare. Puciştii aveau o bază socială şi aici, o bună parte din ofiţerii aflaţi în Moldova erau înrăiţi de reformele democratice, iar posibilitatea unei invazii militare şi impunerea unui regim totalitar era iminentă. În stânga Nistrului şi de la Comrat s-au făcut auzite voci de susţinere a puciului, apoi, ce-i drept, separatiştii le-au infirmat. Unele subunităţi din Tiraspol şi Bender au fost plasate în raioanele de concentrare, erau alertate cele două mari unităţi sovietice de la Cahul şi Bălţi.
Unitatea de transmisiuni a comandamentului militar de la Telecentru şi regimentul de paraşutişti dislocate pe actuala stradă Vasile Lupu au fost aduse în capacitate de luptă sporită. Pe 20 august în acest regiment, condus de fratele generalului Alexandr Lebedi, soseşte colonelul Bespalov, locţiitorul diviziei aeropurtate din Bolgrad, aflate la hotar cu RSSM şi aceasta, evident, alertată. Vladlen Kolesov, un general, locţiitorul comandantului trupelor direcţiei de sud-vest, proaspăt desemnat prin dispoziţia faimosului Comitet ca şef al garnizoanei Chişinău a încercat să organizeze patrularea oraşului de către militari şi neadmiterea adunărilor în străzi şi la întreprinderi şi a introduce acest „comendantskii ceas”, însă a primit riposta cuvenită de la autorităţile moldoveneşti. Ba mai mult, internele şi oamenii au luat sub pază obiectele militare sovietice şi intrările în Chişinău, iar pe 20 august pe PMAN a avut loc un miting în susţinerea democraţiei, readucerea lui Garbaciov la funcţia de Preşedinte. La acest miting s-a vorbit şi despre interzicerea activităţii Partidului Comunist şi confiscarea averii acestuia.
În acele zile eram tot timpul cu urechea pe diferite posturi de radio, adunam şi selectam informaţia, intram la fiecare două-trei ore la Ushopcik şi îl informam despre situaţia reală. Cu toate că puciştii au pus interdicţii pentru televiziune şi radioul centrale, aceste „bariere” nu au fost eficiente, nu au „luat foc”. Deficitul de informaţie era depăşit graţie posturilor de radio „vrăjmaşe” – „Vocea Americii”, „Europa Liberă”, „Radio Svoboda” şi, în mod paradoxal (!), de postul de radio de la Chişinău. La Grigoriopol, pe timpuri, era un emiţător radio foarte puternic, vocea Moldovei era auzită şi în acest colţ belarus. (...)
(Se petreceau) lucruri ciudate şi încurcate. Printre cei care au fost la Telecentru, la Vilnus, era şi Aslan Mashadov, viitorul preşedinte cecen, iar pe baricadele apărătorilor Casei Albe din Moscova, alături de violonistul Mstislav Rostropovici şi cîntăreţul Andrei Mackarevici, se afla şi Şamil Basaev. Viitorul „ Bin Laden rus” considera că câştigul puciştilor prezenta un pericol pentru viitorul poporului cecen. Naivitate, în scurt timp după aceste evenimente pământul acestuia avea să fie pârjolit, trăpuşit de şenilele tancurilor şi cizmelor ruseşti. Ca oponenţi apărătorii democraţiei îi mai aveau şi pe voluntarii de la Tiraspol trimişi în capitala rusă de Igor Smirnov. Liderilor separatiştilor din stânga Nistrului nu le place să-şi amintească de acele zile. (...)
Căderea puciştilor a pus capăt URSS, a urmat „parada suveranităţilor”, cu declararea la 27 august independenţei RM. La finele lui decembrie organele centrale unionale declară încetarea activităţii acestora, iar la 25 decembrie 1991 Mihail Gorbaciov renunţă la exercitarea funcţiei de preşedinte al URSS. Este regretabil, că aceşti 20 ani de independenţă au fost aşa cum au fost. Această perioadă putea fi mai reuşită pentru ţara noastră, în care eu, la apelul „veniţi acasă, măi copii!”, am revenit. (...)
În primăvara lui 1992, după nenumărate încercări de a nimeri în Moldova, am plecat în concediu. Cu Vasile Bajenov, comandantul de unitate al cărui locţiitor eram, şi cu care mă împăcam bine, am închinat câte un pahar de vodcă. El ştia bine că plec cu totul. În aceeaşi seară eram în biroul ministrului Ion Costaş şi am fost numit locţiitorul comandantului Brigăzii de rachete antiaeriene. Primăvara – vara le-am petrecut trecut nu doar în preocupări cotidiene faţă de grijile unităţii noastre, dar şi cu o implicare a efectivului în războiul de la Nistru. O subunitate a fost scoasă în regiunea acţiunilor de luptă, iar pentru mine o încercare grea a fost participarea la o acţiune specială în iulie-august la Tighina. De acolo, slava Domnului, împreună cu efectivul subordonat, am ieşit teferi.
În septembrie 1992 am plecat la Brest să mă achit. Am stat cu foştii colegi la un pahar de rămas bun. Unii erau pe cale să plece din armată, alţii aşteptau avansarea. Însă era de înţeles pentru noi toţi: o bună parte din viaţa noastră a trecut, fără şanse de a se reîntoarce…
Sursa: mazarini.wordpress.com
preşedintele Asociaţiei George C. Marshal
din Republica Molodva
După două decenii de la declanşare, puciul din 19-21 august 1991 este dezbătut pe larg în aceste zile. Şirul evenimentelor din acea perioadă, care s-a soldat cu schimbări majore şi a anticipat independenţa Republicii Moldova, are suficiente lucruri necunoscute, nu este vărsată lumină pe deplin asupra Comitetului de stat pentru situaţii excepţionale, numit în rusă «ГКЧП». Liderii puciului ne-au lăsat lămuriri încurcate, care nu permit de a avea un tablou veridic al sitaţiei din acele zile. Pe rând au plecat din viaţă Boldin, Pavlov, Kriucicov, Varenicov, Ianaiev. Aceştia au promis că vor spune adevărul, afirmând că încă nu a venit timpul potrivit. Adevărul îl ştiu doar pietrele de pe morminte, iar cei rămaşi în viaţă vor păstra tăcerea până la mormânt. În „ţărişoara” noastră e tot vălmăşeală în minţi. (...)
Iureşul evenimentelor de atunci m-a „atins” şi pe mine. Eu, un maior în armata sovietică, am nimerit cu serviciul în oraşul Brest, Belarus. Timpurile erau deloc uşoare. (...) Ziua de 19 august 1991 nu o pot da uitării. În acea dimineaţă, fiind cazat într-un mizerabil cămin ofiţeresc, m-am trezit mai devreme. Împreună cu doi ofiţeri, trebuia să ne deplasăm cu control la Krasnîi Dvor, o mică garnizoană din prejma oraşului cu un regiment de tancuri si două batalioane independente. De la radio am înţeles că o gaşcă de politicieni moscoviţi a creat un Comitet de stat pentru starea de urgenţă. (...)
Forţe adăugătoare ale trupelor aeropurtate au fost dislocate în împrejurimile oraşelor Leningrad, Tallin, Tbilisi, Riga. La sute de kilometri de noi, Moscova a fost invadată de divizia 106 aeropurtată din Tula, aceasta a preluat controlul asupra obiectivelor strategice din capitala rusă. Militarii acestei unităţi, împreună cu comandourile KGB-ului şi trupe de interne, erau în aşteptarea ordinului să asalteze „Casa Albă” rusesaca. (...)
Încercări de a implica armata în puci au fost şi în RSSM. Districtul militar Odesa cu Armata a 14-cea, orientată spre Balcani, erau în stare să pună capăt suveranităţii mai multor state din regiune, însă nu au avut izbândă în faţa mişcării naţionale din Chişinău. Dorinţa moldovenilor de a scăpa de imperiu a fost mai mare. Puciştii aveau o bază socială şi aici, o bună parte din ofiţerii aflaţi în Moldova erau înrăiţi de reformele democratice, iar posibilitatea unei invazii militare şi impunerea unui regim totalitar era iminentă. În stânga Nistrului şi de la Comrat s-au făcut auzite voci de susţinere a puciului, apoi, ce-i drept, separatiştii le-au infirmat. Unele subunităţi din Tiraspol şi Bender au fost plasate în raioanele de concentrare, erau alertate cele două mari unităţi sovietice de la Cahul şi Bălţi.
Unitatea de transmisiuni a comandamentului militar de la Telecentru şi regimentul de paraşutişti dislocate pe actuala stradă Vasile Lupu au fost aduse în capacitate de luptă sporită. Pe 20 august în acest regiment, condus de fratele generalului Alexandr Lebedi, soseşte colonelul Bespalov, locţiitorul diviziei aeropurtate din Bolgrad, aflate la hotar cu RSSM şi aceasta, evident, alertată. Vladlen Kolesov, un general, locţiitorul comandantului trupelor direcţiei de sud-vest, proaspăt desemnat prin dispoziţia faimosului Comitet ca şef al garnizoanei Chişinău a încercat să organizeze patrularea oraşului de către militari şi neadmiterea adunărilor în străzi şi la întreprinderi şi a introduce acest „comendantskii ceas”, însă a primit riposta cuvenită de la autorităţile moldoveneşti. Ba mai mult, internele şi oamenii au luat sub pază obiectele militare sovietice şi intrările în Chişinău, iar pe 20 august pe PMAN a avut loc un miting în susţinerea democraţiei, readucerea lui Garbaciov la funcţia de Preşedinte. La acest miting s-a vorbit şi despre interzicerea activităţii Partidului Comunist şi confiscarea averii acestuia.
În acele zile eram tot timpul cu urechea pe diferite posturi de radio, adunam şi selectam informaţia, intram la fiecare două-trei ore la Ushopcik şi îl informam despre situaţia reală. Cu toate că puciştii au pus interdicţii pentru televiziune şi radioul centrale, aceste „bariere” nu au fost eficiente, nu au „luat foc”. Deficitul de informaţie era depăşit graţie posturilor de radio „vrăjmaşe” – „Vocea Americii”, „Europa Liberă”, „Radio Svoboda” şi, în mod paradoxal (!), de postul de radio de la Chişinău. La Grigoriopol, pe timpuri, era un emiţător radio foarte puternic, vocea Moldovei era auzită şi în acest colţ belarus. (...)
(Se petreceau) lucruri ciudate şi încurcate. Printre cei care au fost la Telecentru, la Vilnus, era şi Aslan Mashadov, viitorul preşedinte cecen, iar pe baricadele apărătorilor Casei Albe din Moscova, alături de violonistul Mstislav Rostropovici şi cîntăreţul Andrei Mackarevici, se afla şi Şamil Basaev. Viitorul „ Bin Laden rus” considera că câştigul puciştilor prezenta un pericol pentru viitorul poporului cecen. Naivitate, în scurt timp după aceste evenimente pământul acestuia avea să fie pârjolit, trăpuşit de şenilele tancurilor şi cizmelor ruseşti. Ca oponenţi apărătorii democraţiei îi mai aveau şi pe voluntarii de la Tiraspol trimişi în capitala rusă de Igor Smirnov. Liderilor separatiştilor din stânga Nistrului nu le place să-şi amintească de acele zile. (...)
Căderea puciştilor a pus capăt URSS, a urmat „parada suveranităţilor”, cu declararea la 27 august independenţei RM. La finele lui decembrie organele centrale unionale declară încetarea activităţii acestora, iar la 25 decembrie 1991 Mihail Gorbaciov renunţă la exercitarea funcţiei de preşedinte al URSS. Este regretabil, că aceşti 20 ani de independenţă au fost aşa cum au fost. Această perioadă putea fi mai reuşită pentru ţara noastră, în care eu, la apelul „veniţi acasă, măi copii!”, am revenit. (...)
În primăvara lui 1992, după nenumărate încercări de a nimeri în Moldova, am plecat în concediu. Cu Vasile Bajenov, comandantul de unitate al cărui locţiitor eram, şi cu care mă împăcam bine, am închinat câte un pahar de vodcă. El ştia bine că plec cu totul. În aceeaşi seară eram în biroul ministrului Ion Costaş şi am fost numit locţiitorul comandantului Brigăzii de rachete antiaeriene. Primăvara – vara le-am petrecut trecut nu doar în preocupări cotidiene faţă de grijile unităţii noastre, dar şi cu o implicare a efectivului în războiul de la Nistru. O subunitate a fost scoasă în regiunea acţiunilor de luptă, iar pentru mine o încercare grea a fost participarea la o acţiune specială în iulie-august la Tighina. De acolo, slava Domnului, împreună cu efectivul subordonat, am ieşit teferi.
În septembrie 1992 am plecat la Brest să mă achit. Am stat cu foştii colegi la un pahar de rămas bun. Unii erau pe cale să plece din armată, alţii aşteptau avansarea. Însă era de înţeles pentru noi toţi: o bună parte din viaţa noastră a trecut, fără şanse de a se reîntoarce…
Sursa: mazarini.wordpress.com
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: