Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)
Ridicarea problemei dreptului de proprietate asupra Transilvaniei
Disputa naţional-teritorială transilvăneană a revenit în atenţie în octombrie 1963. La sfârşitul anului, după vizita lui Gheorghiu-Dej la Belgrad, unde s-a adresat Parlamentului şi a încheiat un acord cu Tito pentru construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, Hruşciov a lansat în presă ideea modificării paşnice a graniţelor. Propunerea lui Hruşciov ridica posibilitatea discuţiei privind separarea celor două Germanii şi modificarea graniţei dintre România şi Ungaria.
Gheorghiu-Dej şi-a exprimat îndoiala în faţa biroului politic referitor la faptul că aceste evenimente erau simple coincidenţe: „Cred că sunt legate de vizitele repetate ale tovarăşului Hruşciov în Ungaria, cu discuţiile pe care le-a purtat acolo, şi apoi cu discursul ţinut la Leipzig, în Republica Democrată Germană".
Gheorghiu-Dej a spus că Hruşciov:
[...] prezintă problema ca şi cum „Germania va rămâne mereu aşa cum este astăzi", divizată în două state. Din perspectiva Kremlinului, mesajul lui Hruşciov marchează intenţia de a obţine un cec în alb pentru teritoriul smuls Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. [...] [în ceea ce priveşte Germania] în loc să disloce populaţia, aşa cum s-a întâmplat în alte teritorii, ceea ce a obţinut Uniunea Sovietică, ca să spunem aşa, este o serie de poziţii avansate prin crearea Republicii Democrate Germania, pentru că acest stat este în tabăra noastră.
Pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939, a continuat acesta, a reprezentat în primul rând „o înţelegere pe seama Poloniei" şi apoi „a survenit povestea Dictatului de la Viena" şi a României. Deşi a susţinut poziţia Moscovei conform căreia trebuia făcut tot posibilul pentru „a câştiga bunăvoinţa poporului ungar, îndeosebi după situaţia din 1956", Gheorghiu-Dej a subliniat că „trebuie să se facă totul, dar nu pe socoteala altora".
Nu discutăm doar despre istorie. Aceasta nu este o controversă între istorici. Discutăm despre o stare de fapt pe care ei au creat-o, ceea ce a complicat extrem de mult lucrurile, într-o asemenea manieră încât nu putem fi de acord cu prima dintre ideile susţinute de Hruşciov, cu acele incursiuni ale lui în istorie.
În acelaşi timp, Ambasada României de la Moscova a informat despre proaspătul interes al profesorilor şi cercetătorilor sovietici pentru problema Transilvaniei „în conexiune cu speculaţiile apărute privind poziţia ţării noastre referitor la problemele CAER, polemica chino-sovietică şi Porţile de Fier."
Mai mult, academicienii sovietici din Moscova, Kiev şi Tbilisi au început să emită opinia că anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică reprezenta o „despăgubire de război" legitimă, în schimbul participării României la războiul împotriva URSS şi nu un casus belli, inversând din nou cauza şi efectul. Punctul lor de vedere faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei era şi mai îngrijorător:
[...] Transilvania este o regiune aflată doar temporar sub control românesc, o regiune care nu aparţine, de fapt, României. Asemenea schimburi de idei sunt, pentru moment, strict verbale, alimentate de studenţi, de cadre ştiinţifice maghiare din URSS, dar şi de cetăţeni ai Uniunii Sovietice care deţin materiale din surse ungare.
Tradiţionalul şovinism antiromânesc a realimentat politicile naţionaliste sovietice şi rusiftcarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova, unde limba „moldovenească" a fost redusă la statutul de „limbă de bucătărie".
După cum raporta Ambasada României de la Moscova: „Explicaţia dată pentru predarea cursurilor în limba rusă este că limba moldovenească este «săracă» şi nu permite predarea ştiinţelor şi a subiectelor culturale".
Ulterior, Hruşciov s-a răzgândit în public, afirmând că „problema modificării graniţelor nu ar trebui să fie ridicată între ţările socialiste". Totuşi, la începutul anilor 1960, se pare că Moscova a întreprins mici raiduri peste frontierele României, în sudul Bucovinei, „luând locuitori din sate întregi" - sub pretextul că îi „readucea" în patriile lor RSS Ucraina şi RSS Moldova. În 1964, forţele româneşti au oprit un al treilea raid în Moldova românească; persoanele responsabile au fost, în cele din urmă, predate Moscovei pentru a fi pedepsite, cu sugestia foarte transparentă că eventuale incursiuni viitoare vor provoca un scandal internaţional.
În memoriile sale, Hruşciov şi-a expus poziţia partizană faţă de Ungaria, susţinând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba şi cultura maghiară sunt predominante acolo" şi că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune". Rareori exprimată public sau atât de explicit, această situaţie reflecta poziţia constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolşevice şi până la colapsul URSS, în 1991.
Persistenţa acestor atitudini şi politici iredentiste şi şoviniste moştenite din perioada precomunistă în Ungaria şi în Imperiul Ţarist, l-a convins pe Gheorghiu-Dej că România trebuie să dea un răspuns în mod oficial. După cum sublinia acesta: „Nu trebuie să ne enervăm, trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră".
Astfel, s-a decis să se urgenteze publicarea „Notelor despre români” scrise de Karl Marx. Notele lui Marx au reprezentat nu numai prima menţiune, după 1947, a faptului că Basarabia era teritoriu românesc, dar subliniau, de asemenea, faptul că Rusia şi Ungaria unelteau împreună.
Publicarea notelor lui Marx, urmată curând de publicarea lucrărilor lui Engels, în care erau discutate, de asemenea, abuzurile ruseşti comise împotriva românilor, a provocat un cutremur de proporţii în Blocul Sovietic comunitatea socialistă. Era imposibil să îi ignori pe părinţii comunismului care făceau declaraţii fără echivoc, cum ar fi:
Basarabia este românească, şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăştiate, dar pot fi numite ruseşti şi sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forţa, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur şi simplu, cu un furt.
Pe lângă faptul că analizau politicile de rusificare, din acel moment, şi negare a identităţii româneşti, lucrările lui Marx şi Engels au permis şi autorităţilor de la Beijing să se alăture cauzei României, înfruntând „centrul de comandă" al comunismului, în numele unei autorităţi superioare şi mai pure ideologic.
Aproape imediat, protejatul lui Brejnev, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a lansat o contraofensivă, iar RSS Moldova a devenit, din nou, un important centru de operaţiuni împotriva României.
Larry L. Watts
Ridicarea problemei dreptului de proprietate asupra Transilvaniei
Disputa naţional-teritorială transilvăneană a revenit în atenţie în octombrie 1963. La sfârşitul anului, după vizita lui Gheorghiu-Dej la Belgrad, unde s-a adresat Parlamentului şi a încheiat un acord cu Tito pentru construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, Hruşciov a lansat în presă ideea modificării paşnice a graniţelor. Propunerea lui Hruşciov ridica posibilitatea discuţiei privind separarea celor două Germanii şi modificarea graniţei dintre România şi Ungaria.
Gheorghiu-Dej şi-a exprimat îndoiala în faţa biroului politic referitor la faptul că aceste evenimente erau simple coincidenţe: „Cred că sunt legate de vizitele repetate ale tovarăşului Hruşciov în Ungaria, cu discuţiile pe care le-a purtat acolo, şi apoi cu discursul ţinut la Leipzig, în Republica Democrată Germană".
Gheorghiu-Dej a spus că Hruşciov:
[...] prezintă problema ca şi cum „Germania va rămâne mereu aşa cum este astăzi", divizată în două state. Din perspectiva Kremlinului, mesajul lui Hruşciov marchează intenţia de a obţine un cec în alb pentru teritoriul smuls Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. [...] [în ceea ce priveşte Germania] în loc să disloce populaţia, aşa cum s-a întâmplat în alte teritorii, ceea ce a obţinut Uniunea Sovietică, ca să spunem aşa, este o serie de poziţii avansate prin crearea Republicii Democrate Germania, pentru că acest stat este în tabăra noastră.
Pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939, a continuat acesta, a reprezentat în primul rând „o înţelegere pe seama Poloniei" şi apoi „a survenit povestea Dictatului de la Viena" şi a României. Deşi a susţinut poziţia Moscovei conform căreia trebuia făcut tot posibilul pentru „a câştiga bunăvoinţa poporului ungar, îndeosebi după situaţia din 1956", Gheorghiu-Dej a subliniat că „trebuie să se facă totul, dar nu pe socoteala altora".
Nu discutăm doar despre istorie. Aceasta nu este o controversă între istorici. Discutăm despre o stare de fapt pe care ei au creat-o, ceea ce a complicat extrem de mult lucrurile, într-o asemenea manieră încât nu putem fi de acord cu prima dintre ideile susţinute de Hruşciov, cu acele incursiuni ale lui în istorie.
În acelaşi timp, Ambasada României de la Moscova a informat despre proaspătul interes al profesorilor şi cercetătorilor sovietici pentru problema Transilvaniei „în conexiune cu speculaţiile apărute privind poziţia ţării noastre referitor la problemele CAER, polemica chino-sovietică şi Porţile de Fier."
Mai mult, academicienii sovietici din Moscova, Kiev şi Tbilisi au început să emită opinia că anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică reprezenta o „despăgubire de război" legitimă, în schimbul participării României la războiul împotriva URSS şi nu un casus belli, inversând din nou cauza şi efectul. Punctul lor de vedere faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei era şi mai îngrijorător:
[...] Transilvania este o regiune aflată doar temporar sub control românesc, o regiune care nu aparţine, de fapt, României. Asemenea schimburi de idei sunt, pentru moment, strict verbale, alimentate de studenţi, de cadre ştiinţifice maghiare din URSS, dar şi de cetăţeni ai Uniunii Sovietice care deţin materiale din surse ungare.
Tradiţionalul şovinism antiromânesc a realimentat politicile naţionaliste sovietice şi rusiftcarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova, unde limba „moldovenească" a fost redusă la statutul de „limbă de bucătărie".
După cum raporta Ambasada României de la Moscova: „Explicaţia dată pentru predarea cursurilor în limba rusă este că limba moldovenească este «săracă» şi nu permite predarea ştiinţelor şi a subiectelor culturale".
Ulterior, Hruşciov s-a răzgândit în public, afirmând că „problema modificării graniţelor nu ar trebui să fie ridicată între ţările socialiste". Totuşi, la începutul anilor 1960, se pare că Moscova a întreprins mici raiduri peste frontierele României, în sudul Bucovinei, „luând locuitori din sate întregi" - sub pretextul că îi „readucea" în patriile lor RSS Ucraina şi RSS Moldova. În 1964, forţele româneşti au oprit un al treilea raid în Moldova românească; persoanele responsabile au fost, în cele din urmă, predate Moscovei pentru a fi pedepsite, cu sugestia foarte transparentă că eventuale incursiuni viitoare vor provoca un scandal internaţional.
În memoriile sale, Hruşciov şi-a expus poziţia partizană faţă de Ungaria, susţinând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba şi cultura maghiară sunt predominante acolo" şi că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune". Rareori exprimată public sau atât de explicit, această situaţie reflecta poziţia constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolşevice şi până la colapsul URSS, în 1991.
Persistenţa acestor atitudini şi politici iredentiste şi şoviniste moştenite din perioada precomunistă în Ungaria şi în Imperiul Ţarist, l-a convins pe Gheorghiu-Dej că România trebuie să dea un răspuns în mod oficial. După cum sublinia acesta: „Nu trebuie să ne enervăm, trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră".
Astfel, s-a decis să se urgenteze publicarea „Notelor despre români” scrise de Karl Marx. Notele lui Marx au reprezentat nu numai prima menţiune, după 1947, a faptului că Basarabia era teritoriu românesc, dar subliniau, de asemenea, faptul că Rusia şi Ungaria unelteau împreună.
Publicarea notelor lui Marx, urmată curând de publicarea lucrărilor lui Engels, în care erau discutate, de asemenea, abuzurile ruseşti comise împotriva românilor, a provocat un cutremur de proporţii în Blocul Sovietic comunitatea socialistă. Era imposibil să îi ignori pe părinţii comunismului care făceau declaraţii fără echivoc, cum ar fi:
Basarabia este românească, şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăştiate, dar pot fi numite ruseşti şi sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forţa, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur şi simplu, cu un furt.
Pe lângă faptul că analizau politicile de rusificare, din acel moment, şi negare a identităţii româneşti, lucrările lui Marx şi Engels au permis şi autorităţilor de la Beijing să se alăture cauzei României, înfruntând „centrul de comandă" al comunismului, în numele unei autorităţi superioare şi mai pure ideologic.
Aproape imediat, protejatul lui Brejnev, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a lansat o contraofensivă, iar RSS Moldova a devenit, din nou, un important centru de operaţiuni împotriva României.
Larry L. Watts
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: