Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)
Presiunea sovietică şi răspunsul românesc 1962-1964
Eliminarea consultanţilor pe probleme de informaţii
Conflictele dintre serviciile de informaţii au primit un caracter oficial, în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu" de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice.
În timp ce „nucleul", a cărui existenţă a fost ţinută secretă chiar şi în cadrul Departamentului de contrainformaţii, îşi desfăşura activitatea, Hruşciov a efectuat o vizită secretă, la jumătatea anului 1962, încercând să aducă din nou România pe linie. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu şi mai multe divergenţe în ceea ce priveşte colaborarea instituţională şi politica externă.
În loc să retragă sprijinul acordat Chinei şi statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că. dacă operaţiunile acestora de recrutare au fost justificate în perioada în care victoriile socialiste ale României erau ameninţate de „reacţii dure", în anii 1940 şi 1950, în situaţia actuală, beneficiind de „puterea poporului" şi de „organismele de combatere a reacţiilor" care funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni şi de structuri nu îşi mai găsesc rostul. Hruşciov a reacţionat cam în aceeaşi manieră ca şi în 1955 şi 1960, acuzând conducerea României că este „iraţională, egoistă şi plină de sine".
Dându-şi seama că un progres în acest domeniu nu poate apărea în urma unui acord mutual, după plecarea lui Hruşciov, Gheorghiu-Dej a făcut o mutare rapidă, punându-i în faţa faptului împlinit şi declarând în faţa Comitetului Central că „această situaţie trebuie să înceteze". Comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indica preferinţa Moscovei pentru o „relaţie între stăpân şi sclav".
Nu a mai durat mult până la apariţia în presa internaţională a ştirilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naţionalismului românesc".
Şeful DSS şi ministrul de interne, Alexandru Drăghici, i-au informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii, care rămăseseră în România, despre faptul că prezenţa lor „nu mai era necesară" şi cu siguranţă „nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele", fiind invitaţi să se retragă.
Potrivit relatării lui Drăghici:
[...] Consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei.
Capacitatea României de a-şi promova agenda în acest domeniu era incontestabil susţinută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA, din Cuba, precum şi de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române.
În acelaşi timp, Bucureştiul încerca să medieze conflictul chino-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susţinea deschis statele renegate ale Blocului, Iugoslavia şi Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnaţională. Şi se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicări cu Washingtonul, Bonnul şi Parisul (în principal, pe probleme de cooperare economică).
Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia au atras atenţia Centralei KGB. În 1962, Stasi a fost forţat să pună punct unei operaţiuni comune RDG-România, de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze.
Moscova a reacţionat imediat. Sperând să-i intimideze pe renegaţi şi să mobilizeze o fracţiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB, Vladimir Semiceastni, în care îşi exprima dezaprobarea faţă de omologul său de la DSS.
În acelaşi timp, Hruşciov le-a semnalat celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic, prin scrisori personale, faptul că serviciile lor trebuiau să îşi limiteze „schimburile de informaţii cu românii", interzicându-le acestora să dezvăluie orice „informaţie detaliată despre NATO" sau partidele social-democrate europene şi le-a ordonat să „nu le mai transmită informaţii despre China şi partidele şi guvernele prochineze", cu precădere cele din Iugoslavia şi Albania. Aşa cum remarca un fost ofiţer de informaţii din Tratat, după 1962, cooperarea dintre România şi celelalte servicii din Blocul Sovietic a început să „degenereze până când s-a rezumat doar la contacte oficiale, formale, dar neproductive".
În prima jumătate a anului 1963, întrucât Moscova încerca să „împiedice" procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului" într-o mică unitate, în cadrul Direcţiei de contraspionaj. Pe lângă identificarea agenţilor şi reţelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pen¬tru combaterea activităţilor serviciilor de informaţii sovietice pe teritoriul României. Cunoscută iniţial sub denumirea de „Biroul Ţărilor Socialiste", această unitate a evoluat ulterior în unitate pentru Serviciile de Informaţii Socialiste (sau unitatea anti-KGB), devenind astfel principala ţintă a spionajului sovietic. Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepţie", fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.
Larry L. Watts
În timp ce „nucleul", a cărui existenţă a fost ţinută secretă chiar şi în cadrul Departamentului de contrainformaţii, îşi desfăşura activitatea, Hruşciov a efectuat o vizită secretă, la jumătatea anului 1962, încercând să aducă din nou România pe linie. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu şi mai multe divergenţe în ceea ce priveşte colaborarea instituţională şi politica externă.
În loc să retragă sprijinul acordat Chinei şi statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că. dacă operaţiunile acestora de recrutare au fost justificate în perioada în care victoriile socialiste ale României erau ameninţate de „reacţii dure", în anii 1940 şi 1950, în situaţia actuală, beneficiind de „puterea poporului" şi de „organismele de combatere a reacţiilor" care funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni şi de structuri nu îşi mai găsesc rostul. Hruşciov a reacţionat cam în aceeaşi manieră ca şi în 1955 şi 1960, acuzând conducerea României că este „iraţională, egoistă şi plină de sine".
Dându-şi seama că un progres în acest domeniu nu poate apărea în urma unui acord mutual, după plecarea lui Hruşciov, Gheorghiu-Dej a făcut o mutare rapidă, punându-i în faţa faptului împlinit şi declarând în faţa Comitetului Central că „această situaţie trebuie să înceteze". Comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indica preferinţa Moscovei pentru o „relaţie între stăpân şi sclav".
Nu a mai durat mult până la apariţia în presa internaţională a ştirilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naţionalismului românesc".
Şeful DSS şi ministrul de interne, Alexandru Drăghici, i-au informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii, care rămăseseră în România, despre faptul că prezenţa lor „nu mai era necesară" şi cu siguranţă „nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele", fiind invitaţi să se retragă.
Potrivit relatării lui Drăghici:
[...] Consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei.
Capacitatea României de a-şi promova agenda în acest domeniu era incontestabil susţinută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA, din Cuba, precum şi de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române.
În acelaşi timp, Bucureştiul încerca să medieze conflictul chino-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susţinea deschis statele renegate ale Blocului, Iugoslavia şi Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnaţională. Şi se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicări cu Washingtonul, Bonnul şi Parisul (în principal, pe probleme de cooperare economică).
Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia au atras atenţia Centralei KGB. În 1962, Stasi a fost forţat să pună punct unei operaţiuni comune RDG-România, de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze.
Moscova a reacţionat imediat. Sperând să-i intimideze pe renegaţi şi să mobilizeze o fracţiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB, Vladimir Semiceastni, în care îşi exprima dezaprobarea faţă de omologul său de la DSS.
În acelaşi timp, Hruşciov le-a semnalat celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic, prin scrisori personale, faptul că serviciile lor trebuiau să îşi limiteze „schimburile de informaţii cu românii", interzicându-le acestora să dezvăluie orice „informaţie detaliată despre NATO" sau partidele social-democrate europene şi le-a ordonat să „nu le mai transmită informaţii despre China şi partidele şi guvernele prochineze", cu precădere cele din Iugoslavia şi Albania. Aşa cum remarca un fost ofiţer de informaţii din Tratat, după 1962, cooperarea dintre România şi celelalte servicii din Blocul Sovietic a început să „degenereze până când s-a rezumat doar la contacte oficiale, formale, dar neproductive".
În prima jumătate a anului 1963, întrucât Moscova încerca să „împiedice" procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului" într-o mică unitate, în cadrul Direcţiei de contraspionaj. Pe lângă identificarea agenţilor şi reţelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pen¬tru combaterea activităţilor serviciilor de informaţii sovietice pe teritoriul României. Cunoscută iniţial sub denumirea de „Biroul Ţărilor Socialiste", această unitate a evoluat ulterior în unitate pentru Serviciile de Informaţii Socialiste (sau unitatea anti-KGB), devenind astfel principala ţintă a spionajului sovietic. Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepţie", fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.
Larry L. Watts
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: