Dinastia țiganilor-călăi din Brașov

Imaginea marginalilor nu a atras multă vreme atenţia istoriei. Consideraţi în afara statului, aceştia puteau să îndeplinească roluri pe care nimeni dintre cei vrednici nu ar fi fost dispus să şi le asume. Una dintre meseriile considerate indispensabile, însă impură şi nedemnă pentru un cetăţean, era cea de călău. Citiţi, în cele de mai jos, o scurtă istorie a călăilor din Braşov, oraş posesor al jus gladiis – dreptul de a ucide.

Călătorului care ajungea la Braşov în secolul al XVIII-lea prin pasul Timiş dinspre Muntenia i se dezvăluia înaintea ochilor o scenă şocantă cu doar câţiva kilometri înainte de destinaţia finală: pe vârful unui deluşor din stânga drumului se ridica o spânzurătoare din piatră, de care atârnau corpuri pe jumătate putrezite ale răufăcătorilor pedepsiţi cu moartea. Este vorba de Galgenberg – Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor, care se găseşte – în configuraţia de astăzi a Braşovului – în spatele blocurilor din faţa actualului Spital Judeţean. Cu câteva sute de ani în urmă, zona cu pricina găzduia, cu excepţia spânzurătorii, şi casa călăului, aflată mult în afara oraşului, şi tot aici erau înmormântaţi cei care nu îşi puteau găsi odihna în cimitire: sinucigaşii, alături de cei decapitaţi, traşi pe roată sau în ţeapă.

Prima execuţie pronunţată de Senatul Braşovului datează din anul 1442, însă despre cei care le duceau la îndeplinire nu ştim mai nimic. O primă informaţie cu privire la etnia acestora datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate.

Călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, care aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii“, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la curtea lui Sigismund Bathory.

Începând cu anul 1520, registrele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. Înregistrările amintite sunt de obicei succinte, redând doar sentinţa, cui a fost aplicată şi câţi bani s-au plătit ţiganilor. Descrieri mai ample apar în cazurile care necesitau torturarea învinuiţilor sau arderea pe rug a condamnaţilor, fiind consemnate preţurile plătite pentru materialele necesare acestor operaţiuni.

De asemenea, călăii oraşului erau însărcinaţi şi cu înmormântarea cadavrelor sinucigaşilor. Serviciile acestora erau folosite şi în satele aflate sub jurisdicţia Braşovului.

Trebuie menţionat faptul că registrele de plată în general nu consemnează numele călăilor, ei fiind desemnaţi prin pluralurile latine Czigani, Cigani ori Egiptii, doar în anul 1541 este trecut în registrul de plăţi al oraşului „ţiganul Nicolae, care a spânzurat doi răufăcători“.

Documentele păstrate permit reconstituirea dinastiei ţiganilor braşoveni între anii 1695 şi 1719. Marcu a fost decapitat în 1695 pentru mai multe crime. În 1717, călăul Simon a fost tras pe roată fiind acuzat că a ucis o fecioară şi i-a vândut sângele unor evrei. Urmaşul său, Bîţă, a murit de moarte bună, însă fiul acestuia, Gligore, devenit călău, ar fi fost ucis în 1719 de către Palko (al doilea soţ al mamei sale), care îşi dorea pentru sine slujba de călău.

De multe ori călăii braşoveni ucideau şi în afara „programului“, cum este cazul călăului Marcu, judecat în 1695 pentru crimele comise cu câţiva ani înainte. Împotriva acestuia au depus mărturie mai mulţi ţigani, principalul martor fiind Juon der Zigäner Diener (Ion slujitorul ţigan), ceea ce, în terminologia braşoveană, îl desemna pe ţiganul temnicer. În urma acestor mărturii, pe 20 martie, Senatul braşovean consemna executarea călăului Marcu: „A fost osândit la moarte fostul călău de aici Marcu pentru mai multe omoruri înfăptuite: el a omorât 7 oameni, pe doi i-a tăiat, iar pe alţi 5 i-a dat morţii prin lovituri şi de asemenea a curvit siluind o femeie; pentru împlinirea acestei sentinţe mai întâi să fie târât cu un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului şi apoi să fie dus în afara oraşului până la locul de osândă de lângă casa călăului; să-i fie tăiate ambele mâini şi la urmă să-i fie tăiat capul pe butuc şi pus în ţeapă, iar trupul să-i fie îngropat în gunoiul care se găseşte acolo“.

În 1717, pe 13 aprilie a fost pus la cazne călăul Simon împreună cu asistentul său.

Călăul Simon a fost urmat de Bîţă, călău adus de la Făgăraş, care a slujit oraşul vreme de doar doi ani, în 1719 figurând în locul lui fiul său, Gligore. Dar nici Gligore n-a rezistat foarte mult: el avea să sfârşească ucis de chiar tatăl său vitreg, Palko, mama sa fiind complice la crimă.

Călăul oraşului Braşov era un om bogat faţă de restul ţiganilor. O reglementare „din vechime“ prevedea că fiecare ţigan trebuia să-i plătească o sumă de doi denari călăului după fiecare execuţie, în afară de banii plătiţi de primăria oraşului. De asemenea, călăul primea câte 4 florini de patru ori pe an (de Paşte, Sfântul Ioan, Sfântul Mihail şi de Crăciun), iar ajutorul său primea câte 2 florini la aceleaşi sărbători. Oficial însă, de la primărie, un călău primea următoarele sume, în funcţie de pedepsele duse la îndeplinire: pentru spânzurarea unui tâlhar – 1 florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roată – câte 2 florini, iar pentru torturarea învinuiţilor – câte 25 de denari.

„Bucata de pâine“ a călăului era zdravănă, însă era legată de conceptul de „necurăţenie“, care servea drept bază a organizării sociale a lumii medievale. În orice oraş al acelei perioade, dominat politic de bresle, nu puteai deveni cetăţean decât dacă făceai parte dintr-o astfel de corporaţie. Dar toate statutele breslelor precizau că eventualul candidat trebuia să fie ehrlich – onorabil şi ehelich – născut dintr-o căsătorie legitimă. Prin natura activităţii lor, călăii erau consideraţi unrein – impuri, ceea ce le anula statutul de onorabilitate. Conceptul de impuritate a călăului stătea la baza excluderii sale sociale şi ducea, în Occident, la apariţia „dinastiilor“ de călăi.

Din cauza statutului lor de impuri, călăii Braşovului aveau, evident, probleme în a-şi găsi soţii, Astfel, călăul Marcu, judecat şi executat în 1695, a adus-o în casa lui cu forţa pe fiica ţiganului Dumitru cu care a făcut un copil. Martorii din procesul lui Marcu spun că biata ţigancă se temea de Marcu, aşa că a fugit în secuime, lăsându-şi copilul pe mâinile călăului. Mama soţiei fugare a încercat să îşi recupereze nepotul, dar fără succes, şi niciunul dintre martori nu ştia ce s-a întâmplat mai departe cu acest copil.

Mult mai târziu, în anul 1785, mai mulţi ţigani au depus mărturie împotriva călăului braşovean din perioadă. În acest caz, ţiganul Constantin Ţire a mărturisit autorităţilor că a aflat despre călău că acesta „se poartă în mod nepermis cu o altă ţigancă, Stanca Lupulaş“, iar atunci când preotul catolic von Beldi s-a întâlnit cu călăul la o cârciumă şi a încercat să-l convingă să o lase pe ţigancă în pace, călăul l-a bătut cu un toiag şi l-a lovit cu palma peste gură.

Călăii braşoveni întâmpinau dificultăţi şi în recrutarea ajutoarelor, de multe ori servitorii călăului fiind luaţi cu forţa. Conform mărturiei lui Ion temnicerul, călăul Marcu l-a făcut slujitor cu forţa pe Gologanul, „târându-l în coliba sa“, după care „l-a torturat şi i-a tăiat urechile“. La şase săptămâni după aceasta, lui Marcu nu i-a plăcut cum săpase Gologanul o groapă în care trebuia pusă o ţeapă pentru o execuţie, aşa că „l-a bătut pe acesta cu o secure peste piept şi între umeri încât nu mai putea să se ridice în picioare şi doar se târa pe pământ, iar după trei zile a murit“. În anul 1785, ţiganul Ion Colţa s-a plâns de faptul că a fost silit cu forţa de călău să-i fie ajutor şi să participe la două execuţii, mai mult, a fost chiar sechestrat în casa călăului, care l-a obligat să recunoască că îi este dator cu bani ameninţându-l că îl va tăia în bucăţi cu sabia.

Chestiunea impurităţii rezultate în urma atingerii călăului era cât se poate de serioasă în Braşovul secolului al XVIII-lea. Ancheta asupra călăului din 1785 consemnează mărturia ţiganului Matei Moldovan care se plânge că, într-o seară, în vreme ce mergea la o nuntă în Altstadt împreună cu soţia şi copilul său, a fost atacat fără motiv de călăul oraşului, care l-a bătut. Urmarea imediată a fost că vecinii săi l-au declarat impur, unrein, în urma contactului cu călăul, şi a început să nu îşi mai poată găsi de lucru în oraş. Matei Moldovan se mai plângea că „a trebuit să dau socoteală vecinilor şi să mă curăţ pentru că spuneau că am avut de-a face cu un ceva necurat şi în felul acesta nici eu, nici alţi oameni cinstiţi nu mai putem umbla pe stradă fără să ne temem de el“.

Încet-încet, călăii braşoveni şi-au pierdut importanţa şi sursele de venit. Taxa de doi denari pe care fiecare ţigan trebuia s-o plătească după fiecare execuţie a fost abolită în 1785. În 1856 s-a renunţat la serviciile călăului oraşului, execuţiile fiind duse la îndeplinire prin împuşcare de către un pluton de execuţie. Spânzurătoarea din piatră ridicată în secolul al XVIII-lea, al cărei prim client a fost chiar meşterul zidar care a înălţat-o, a fost demolată în anul 1870.

În 1872 au fost desfiinţate breslele, dispărând şi conceptul de „puritate“ a cetăţeanului.

In baza textului de George Damian, Historia.ro