Valentin Guţu: „La 6 iulie 1949, undeva pe la orele două noaptea, nişte bătăi puternice, sălbatice chiar aş zice în uşă. Numai am întrebat cine e acolo. Ei au spus: activiştii satului.”
Europa Liberă: Da cine erau activiştii satului?
Valentin Guţu: „Erau... să nu zic poate vorbe rele, dar de obicei să zic aşa – nişte leneşi au fost. Nişte turnători de fapt, să zicem. Poate nu anume ei pe noi ne-au turnat, dar totuna erau în aceeaşi tagmă. În sfârşit, a deschis mama şi a intrat acolo un ofiţer, câţiva aşa-numiţi activişti. Au zis – gătiţi-vă de plecare. Au spus câte lucruri are dreptul să ia, maşina era deja în ogradă, să încarce.
Şi fratele, pe atunci 14 ani avea, aproape 15, îi arunca lucrurile în maşină, iar mama le arunca înapoi jos – nu le duc, mai bine să mă omoare. Mama avea atunci opt copii, dintre care doi erau căsătoriţi, erau pe la casele lor şi ceilalţi eram aici, acasă. Unul dintre acei numiţi activişti le-a îmbrâncit pe două surioare de ale mele, una avea şapte ani şi alta 10, astfel ele au fugit. Şi am rămas numai noi ceilalţi.”
Europa Liberă: Deci, patru copii au mers cu mama în Siberia?
Valentin Guţu: „Da. Ne-au dus în regiunea Tiumeni, satul Korea, din raionul Dubrovno, dar până atunci ai noştri au fost încă în câteva localităţi. Mama în fiecare localitate a construit tot câte o casă. Şi aici aveam un bordei în albia veche a Irtîşului şi am săpat acolo, în partea de sus a malului un bordei şi trăiam. După aceea am construit după bordei acolo şi o căsuţă.”
Europa Liberă: Să ne vorbiţi de ce tatăl a rămas în sat?
Valentin Guţu: „E altă istorie. Deci, el lucra în sat ca preşedinte de soviet sătesc. El a luptat pe front, a fost închis, avea patru ordine de luptă, medalii de luptă avea. Avea merite în faţa regimului sovietic.”
Europa Liberă: Şi el nu putea convinge regimul să nu despartă familia?
Valentin Guţu: „Clar lucru că nu putea să convingă. Cine putea să spună atunci un cuvânt pentru culaci? Cum ne numeau.”
Europa Liberă: Dar era în fruntea sovietului sătesc, în fruntea primăriei.
Valentin Guţu: „În fruntea sovietului sătesc, ceea ce nu ştiu eu, probabil, că el tot era un organizator al călătoriilor astea prin sat ai activiştilor.”
Europa Liberă: Deci, el ar fi fost interesat să deporteze o parte din familia lui?
Valentin Guţu: „Probabil că n-a fost interesat aici. În genere lui i-au sunat de la raion, până atunci îi sunase de la raion şi i-a spus să dea lista culacilor. El a spus că din ăştea nu am. Fiindcă el trăia cu mama.”
Europa Liberă: Dar în familie era mama mai înstărită, mai bogată decât tata?
Valentin Guţu: „Mama, da, desigur. El era sărac.”
Europa Liberă: Ce avea ea?
Valentin Guţu: „Ea avea vreo două sute şi ceva de hectare de pământ în satul Ulmu, raionul Ialoveni, fostul Hânceşti. Iar el, eu am aflat abia vreo 10 ani în umră, poate şi mai puţin, mi-a spus un cumnat de-al meu: „a fost un rău, tatăl tău”. Zice, el cu forţa s-a instalat în casă la mama ta, a luat-o cu forţa, şi iată te-ai născut tu.”
Europa Liberă: Tatăl a rămas.
Valentin Guţu: „A rămas aici, dar pe noi ne-a trimis în Siberia. Însă peste un timp, poate vreo lună sau mai mult, ne-a ajuns şi el. Cum a fost, aici iarăşi e un semn de întrebare. Că nu puteai să alegi locul. Cred că a fost ca pedeapsă că n-a vrut să spună despre noi. Şi a fost acolo cu noi vreun an de zile. După aceea i-a scris scrisoare lui Stalin, că are merite în faţa regimului şi i-au dat voie să vină.”
Europa Liberă: Şi el nu a cerut, nu a insistat ca împreună cu el să revină acasă la Ialoveni, în satul Ulmu întreaga familie?
Valentin Guţu: „Bineînţeles că nu a insistat. Una că nici nu era înregistrat oficial şi probabil el şi se bucura de asta. Ca să fii înregistrat cu un duşman al poporului, cine ştie cum avea să privească şi la dânsul. Eu aşa înţeleg, că el pentru carieră, a rupt-o cu noi pentru totdeauna.”
Europa Liberă: O mamă de una singură, cu patru copii, fiind deportaţi acolo, în siberii, cum s-a descurcat o femeie de una singură?
Valentin Guţu: „Avea noroc de fratele meu, Grigore. Eu îmi amintesc câtă foame am tras acolo şi mâncare aproape nimic. Dacă eram duşmani ai poporului, nu dădeau să mănânci ca să te saturi. Mama plângea. Îmi amintesc cum plângea, des plângea. O întrebam şi eu, copil fiind: de ce plângi, mamă? Ea zicea: iată, nu ne dau voie să ne întoarcem în Moldavia. Plângeam şi eu. Când de-acum ne-am întors, ei nu i-au dat voie să vină, însă ea totuşi a venit. Şi autorităţile locale i-au făcut atâtea zile fripte.”
Europa Liberă: Aici, la Ulmu?
Valentin Guţu: „Da. Casa nu i-au restituit-o.”
Europa Liberă: Nu i-au întors gospodăria?
Valentin Guţu: „Nu, nu, nu ne-a restituit-o. Şi iarăşi plângea. Iarăşi o întrebam: de ce plângi, mamă? Zicea: unde-i Grişa? Fratele, că el a plecat în Kazahstan, vreo opt ani a fost acolo în Kazahstan. Era un nou mod de deportări. Chipurile ca patrioţi. Duceţi-vă, lucraţi, faceţi, ridicaţi, ş.a.m.d. şi el s-a dus să facă bani şi să-şi aranjeze viaţa. Mama plângea - unde e el, ca să ne ia să ne ducă înapoi de unde am venit. Aici nu mai rezista, de-acum autorităţile locale.”
Europa Liberă: Suferinţele de aici erau comparabile cu suferinţele de acolo, din Siberia?
Valentin Guţu: „Anume comparabile, chiar mai mari erau. Că nu în zadar ea socotea că acolo e mai uşor decât aici, necătând că acolo a fost suferinţe mari.”
Europa Liberă: Deci, casa nu i-au restituit-o, gospodăria?
Valentin Guţu: „Nu.”
Europa Liberă: Averea, pământul, ce mai avea.
Valentin Guţu: „Nu, nu. În 1989, când a fost reabilitată, trebuia să ne restituie casa.”
Europa Liberă: Cui aparţinea casa?
Valentin Guţu: „Era o brigadă de câmp într-însa şi grajduri de cai. Ne-au întors numai oile, căci între timp cineva a dat foc. Ne-au dat chipurile ca restituire a averii totale 6 900 de ruble.”
Europa Liberă: Domnule Guţu, care sunt lecţiile acestor deportări? Cine le-a însuşit?
Valentin Guţu: „Dacă e să ne gândim, oamenii ceea puteau fi vii şi astăzi, mulţi puteau fi vii. Şi au fost chinuiţi, şi alţii au fost împuşcaţi. Şi din sat de la noi ştiu oameni, peste care au căzut copacii la tăiet de pădure şi acolo li-s mormintele, în Siberia ceea de gheaţă.”
Valentina Ursu
(Sursa: www.europalibera.org)
Europa Liberă: Da cine erau activiştii satului?
Valentin Guţu: „Erau... să nu zic poate vorbe rele, dar de obicei să zic aşa – nişte leneşi au fost. Nişte turnători de fapt, să zicem. Poate nu anume ei pe noi ne-au turnat, dar totuna erau în aceeaşi tagmă. În sfârşit, a deschis mama şi a intrat acolo un ofiţer, câţiva aşa-numiţi activişti. Au zis – gătiţi-vă de plecare. Au spus câte lucruri are dreptul să ia, maşina era deja în ogradă, să încarce.
Şi fratele, pe atunci 14 ani avea, aproape 15, îi arunca lucrurile în maşină, iar mama le arunca înapoi jos – nu le duc, mai bine să mă omoare. Mama avea atunci opt copii, dintre care doi erau căsătoriţi, erau pe la casele lor şi ceilalţi eram aici, acasă. Unul dintre acei numiţi activişti le-a îmbrâncit pe două surioare de ale mele, una avea şapte ani şi alta 10, astfel ele au fugit. Şi am rămas numai noi ceilalţi.”
Europa Liberă: Deci, patru copii au mers cu mama în Siberia?
Valentin Guţu: „Da. Ne-au dus în regiunea Tiumeni, satul Korea, din raionul Dubrovno, dar până atunci ai noştri au fost încă în câteva localităţi. Mama în fiecare localitate a construit tot câte o casă. Şi aici aveam un bordei în albia veche a Irtîşului şi am săpat acolo, în partea de sus a malului un bordei şi trăiam. După aceea am construit după bordei acolo şi o căsuţă.”
Europa Liberă: Să ne vorbiţi de ce tatăl a rămas în sat?
Valentin Guţu: „E altă istorie. Deci, el lucra în sat ca preşedinte de soviet sătesc. El a luptat pe front, a fost închis, avea patru ordine de luptă, medalii de luptă avea. Avea merite în faţa regimului sovietic.”
Europa Liberă: Şi el nu putea convinge regimul să nu despartă familia?
Valentin Guţu: „Clar lucru că nu putea să convingă. Cine putea să spună atunci un cuvânt pentru culaci? Cum ne numeau.”
Europa Liberă: Dar era în fruntea sovietului sătesc, în fruntea primăriei.
Valentin Guţu: „În fruntea sovietului sătesc, ceea ce nu ştiu eu, probabil, că el tot era un organizator al călătoriilor astea prin sat ai activiştilor.”
Europa Liberă: Deci, el ar fi fost interesat să deporteze o parte din familia lui?
Valentin Guţu: „Probabil că n-a fost interesat aici. În genere lui i-au sunat de la raion, până atunci îi sunase de la raion şi i-a spus să dea lista culacilor. El a spus că din ăştea nu am. Fiindcă el trăia cu mama.”
Europa Liberă: Dar în familie era mama mai înstărită, mai bogată decât tata?
Valentin Guţu: „Mama, da, desigur. El era sărac.”
Europa Liberă: Ce avea ea?
Valentin Guţu: „Ea avea vreo două sute şi ceva de hectare de pământ în satul Ulmu, raionul Ialoveni, fostul Hânceşti. Iar el, eu am aflat abia vreo 10 ani în umră, poate şi mai puţin, mi-a spus un cumnat de-al meu: „a fost un rău, tatăl tău”. Zice, el cu forţa s-a instalat în casă la mama ta, a luat-o cu forţa, şi iată te-ai născut tu.”
Europa Liberă: Tatăl a rămas.
Valentin Guţu: „A rămas aici, dar pe noi ne-a trimis în Siberia. Însă peste un timp, poate vreo lună sau mai mult, ne-a ajuns şi el. Cum a fost, aici iarăşi e un semn de întrebare. Că nu puteai să alegi locul. Cred că a fost ca pedeapsă că n-a vrut să spună despre noi. Şi a fost acolo cu noi vreun an de zile. După aceea i-a scris scrisoare lui Stalin, că are merite în faţa regimului şi i-au dat voie să vină.”
Europa Liberă: Şi el nu a cerut, nu a insistat ca împreună cu el să revină acasă la Ialoveni, în satul Ulmu întreaga familie?
Valentin Guţu: „Bineînţeles că nu a insistat. Una că nici nu era înregistrat oficial şi probabil el şi se bucura de asta. Ca să fii înregistrat cu un duşman al poporului, cine ştie cum avea să privească şi la dânsul. Eu aşa înţeleg, că el pentru carieră, a rupt-o cu noi pentru totdeauna.”
Europa Liberă: O mamă de una singură, cu patru copii, fiind deportaţi acolo, în siberii, cum s-a descurcat o femeie de una singură?
Valentin Guţu: „Avea noroc de fratele meu, Grigore. Eu îmi amintesc câtă foame am tras acolo şi mâncare aproape nimic. Dacă eram duşmani ai poporului, nu dădeau să mănânci ca să te saturi. Mama plângea. Îmi amintesc cum plângea, des plângea. O întrebam şi eu, copil fiind: de ce plângi, mamă? Ea zicea: iată, nu ne dau voie să ne întoarcem în Moldavia. Plângeam şi eu. Când de-acum ne-am întors, ei nu i-au dat voie să vină, însă ea totuşi a venit. Şi autorităţile locale i-au făcut atâtea zile fripte.”
Europa Liberă: Aici, la Ulmu?
Valentin Guţu: „Da. Casa nu i-au restituit-o.”
Europa Liberă: Nu i-au întors gospodăria?
Valentin Guţu: „Nu, nu, nu ne-a restituit-o. Şi iarăşi plângea. Iarăşi o întrebam: de ce plângi, mamă? Zicea: unde-i Grişa? Fratele, că el a plecat în Kazahstan, vreo opt ani a fost acolo în Kazahstan. Era un nou mod de deportări. Chipurile ca patrioţi. Duceţi-vă, lucraţi, faceţi, ridicaţi, ş.a.m.d. şi el s-a dus să facă bani şi să-şi aranjeze viaţa. Mama plângea - unde e el, ca să ne ia să ne ducă înapoi de unde am venit. Aici nu mai rezista, de-acum autorităţile locale.”
Europa Liberă: Suferinţele de aici erau comparabile cu suferinţele de acolo, din Siberia?
Valentin Guţu: „Anume comparabile, chiar mai mari erau. Că nu în zadar ea socotea că acolo e mai uşor decât aici, necătând că acolo a fost suferinţe mari.”
Europa Liberă: Deci, casa nu i-au restituit-o, gospodăria?
Valentin Guţu: „Nu.”
Europa Liberă: Averea, pământul, ce mai avea.
Valentin Guţu: „Nu, nu. În 1989, când a fost reabilitată, trebuia să ne restituie casa.”
Europa Liberă: Cui aparţinea casa?
Valentin Guţu: „Era o brigadă de câmp într-însa şi grajduri de cai. Ne-au întors numai oile, căci între timp cineva a dat foc. Ne-au dat chipurile ca restituire a averii totale 6 900 de ruble.”
Europa Liberă: Domnule Guţu, care sunt lecţiile acestor deportări? Cine le-a însuşit?
Valentin Guţu: „Dacă e să ne gândim, oamenii ceea puteau fi vii şi astăzi, mulţi puteau fi vii. Şi au fost chinuiţi, şi alţii au fost împuşcaţi. Şi din sat de la noi ştiu oameni, peste care au căzut copacii la tăiet de pădure şi acolo li-s mormintele, în Siberia ceea de gheaţă.”
Valentina Ursu
(Sursa: www.europalibera.org)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: