Ucraina se manifestă în relaţiile de vecinătate exact ca şi ruşii, chiar dacă nu războiul armat, ci ameninţările şi şantajul sunt puse în joc ca manieră de atac. Expansionismul a invadat şi avariat gândirea politică a Ucrainei, indiferent de doctrinele şi stilistica partidelor ajunse la guvernare. Cu singura deosebire, poate, că partidele de dreapta, spre deosebire de celelalte, nu-şi ascund intenţiile şi sunt mai categorice în mesaj.
Curios de tot. Radicalii ucraineni au ajuns să pretindă de la vecinii lor încă 61% din cât teritoriu are Ucraina de azi — chiar dacă această Ucraină nu este decât o combinaţie, la întâmplare, din rapturi teritoriale. Părtaşii Iuliei Timoşenko şi ultranaţionaliştii de la UNA-UNSO pretind că «aşa arăta Ucraina (?!) până la 1918» şi revendică teritorii de la Rusia, Belarusi, Polonia, România (Bucovina de Sud) R. Moldova (Transnitria) dar nu zic nimic cu referire la zonele româneşti, trecute arbitrar sub administraţia Kievului după 1940: Sudul şi Nordul Basarabiei, Nordul Bucovinei, Herţa, Insula Şerpilor… Lururile au mers într-atât de departe că fenomenul acestei gândiri a fost definit în mediul analiştilor politici de la Kiev, drept «ucrainoidiotism».
Ultimatumul lui Grişcenko
Ceea ce s-a produs săptămâna trecută la Palanca se încadrează perfect în aceeaşi definiţie de «ucrainoidiotism», dacă ţinem cont că, până la urmă, a avut loc un rapt teritorial. De altfel, programat. «Ucraina intenţionează să ceară Moldovei transferul controlului asupra unei părţi de pământ (sik!) din satul Palanca, aproape de autostrada Odesa-Reni, imediat după alegerile locale…». Este declaraţia ministrului ucrainean de externe, Constantin Grîşcenko, preluată de Info-Prim de pe Kyiv Post. «Partea ucraineană nu se va împăca cu nicio întârziere sau alte argumente…»- avertiza Grîşcenko.
Urmare declaraţiei lui Grîşcenko, acum zece zile Kievul era gata să declanşeze operaţiuni militare la frontiera cu R. Moldova. Evident, nu s-ar fi întâmplat nimic, dar maniera, totuşi contează, această manieră nespecifică secolului, dar foarte specifică slavilor de răsărit, peste care s-a mai revărsat şi sînge tătaro-mongol. Declaraţia oficialului ucrainean nu face decât să ne trimită cu gândul la ultimatumul sovietic din 26 iunie, 1940, impus României de Moscova în problema Basrabiei. Asta, până la urmă, s-a întâmplat.
Kievul a ameninţat şi a preluat, în urma acestor ameninţări, «controlul» asupra unui teritoriu suveran al R. Moldova. Faptul că «Acordul» (?!), semnat săptămâna trecută cu ucrainenii, a fost şi rămâne ascuns de ochii lumii, ridică, în mod cert, mai multe semne de întrebare şi lasă loc de suspiciuni că tot ce s-a făcut este lucru curat — indiferent de ce spun oficialii noştri sau cei de la Kiev. Deşi Constituţia zice altceva, documentul trebuia făcut, cel puţin, public. Aşa, însă, nu ştie nimeni ce-a fost semnat, în ce condiţii, cu ce preţ, ce şi cât i s-a dat Ucrainei (deşi Acordul adiţional la Tratatul de frontieră acceptă modificări şi putea fi chiar anulat, dacă erau luate în calcul realităţile).
A fost, însă, altfel. Chişinăul a cedat. Sau, poate, a profitat, aşa după cum s-a mai întâmplat? Potrivit unor surse neoficiale, Ucraina a preluat săptămâna trecută la Palanca terenul (suveran) de sub şosea şi a avansat în teritoriul R. Moldova cu încă 70 de metri de-a lungul autostrăzii. Respectiv, cu tot atâţia metri, Chişinăul trebuie să-şi retragă bornele de la linia iniţială de frontieră.
«Tujii» şi «ONG»-iştii
Cedările de săptămâna trecută la Palanca nu sunt primele, după 1991, făcute gratis Ucrainei. Ele sunt continuarea unui şir întreg de cedări, teritoriale şi patrimoniale şi, respectiv, a unei politici nejudicioase, ca să nu zic laşe, din partea Chişinăului. În 1998, Chişinăul renunţă la 700 metri de litoral la Dunăre, în zona Giurgiuleşti, limitându-se la doar 450 de metri din cei 1150 câţi îi revenise după război (conform hărţilor adfministrativ-teritoriale de teren).
În 1999 (premierul V. Filat era ministru de stat în guvernul Sturza) Chişinăul acceptă cedarea tronsonului de autostradă în zona Palanca (7,8 km) – un drum strategic, militar, singurul pe care Ucraina poate ajunge pe uscat la Dunăre. O face, ca şi în cazul Giurgiuleşti, gratis. În 2003 este cedat Ucrainei un alt obiectiv strategic, tronsonul de cale ferată Etulia-Reni şi Reni-Giurgiuleşti – proprietăţi ale R. Moldova, singurul pentru noi, acces, pe cale ferată, la Dunăre. Şi, iarăşi, pe gratis. După promulgarea de către V. Voronin, în 2001, a Tratatului de frontieră cu Ucraina şi a «Acordului adiţional Palanca», cedările intră în lanţ, pe tot perimetrul frontierei R. Moldova cu Ucraina şi, în special, la Nistru. În 2003, Chişinăul transmite în proprietate Ucrainei segmentul de 7,78 km de şosea la Palanca, având asigurarea Kievului că acesta va recunoaşte drepturile R. Moldova asupra proprietăţilor aflate în teritorioul Ucrainei. Ucrainenii, însă, s-au răzgândit. Ba mai mult, după ce au obţinut şoseaua la Palanca, au început a pretinde şi pământul de sub şosea (exact ca şi cu degetul dat dracului…
De altfel, Codul funciar al Ucrainei nu admite transmiterea, în proprietatea altui stat, nici a pământurilor, nici a podurilor şi nici a autostrăzilor). Voronin îi trimite pe adrese materne şi pune «Palanca» la safeu. Se schimbă, însă, puterea la Chişinău, în 2009, şi «noii» noştri de la guvernare redeschid cedările. Există voci care susţin că V. Filat, ministru de stat în 1999, ar fi fost implicat în cedările făcute Ucrainei la Palanca şi că ar avea de achitat nişte poliţe (Odesa zice că s-au plătit bani grei pentru Palanca) pe care încearcă să le achite acum, când controlează guvernul. În tot cazul, Chişinăul, în loc să repare gafele mai vechi şi să obţină de la Ucraina, elementar, nişte garanţii clare de existenţă pentru localnicii de la Palanca, care s-au pomenit izolaţi de păşunile satului şi terenurile agricole din proprietate, caută să se ascundă după tot felul de argumente sterile, gen «trebuie să avem relaţii bune cu vecinii», «avem nevoie de Ucraina în rezolvarea problemei transnistrene», «cedările au fost necesare pentru a scuti moldovenii de dovada a 1200E la intrarea în Ucraina (de parcă Chişinăul nu putea răspunde cu o decizie similară pentru ucraineni) ori, şi mai şi «Palanca este schimbul pentru cei 450m. de litoral la Dunăre, oferiţi (?!) de Ucraina…»
Braşoave. Speculaţii. În cazul «diferendului transnistean» Kievul este vasalul Rusiei şi va fi până la urmă, mai ales că nici Ucraina nu-şi ascunde pretenţiile la Transnistria, iar în cazul «metrilor de la Dunăre» nu a existat şi nu există niciun document care să probeze vre-un schimb de teritorii cu Ucraina. Nici nu avea cum. Ar fi fost grav de tot, să schimbăm un teritoriu al R. Moldova la Dunăre cu altul, tot al R. Moldova, la Nistru.
Ce-i drept, acum un an, post-factum, viceministrul A. Popov a adus un mulaj de la Kiev, dar era o improvizaţie de la şedinţa unei comisii mixte moldo-ucrainene, care numai probă în probleme de teritoriu nu era, chiar dacă premierul Filat a operat cu ea la întâlnirea cu satul, la Palnca. Şi mai grav e să auzi de la funcţionărimea noastră de la Externe (şi nu doar) că «este foarte greu să negociezi cu ucrainenii». Să admitem că ar fi, dar atunci de ce nu intraţi în arhive, de ce nu vă documentaţi, de ce nu mergeţi după consultaţii la Băsescu sau Teodorescu, ca să vă fie mai uşor? Aşa cum aleargă ucrainenii la ruşi, când au nevoie de probe. Sau, dacă vă e greu, lăsaţi diplomaţia, lăsaţi funcţiile, cedaţi locurile şi nu interesele statului.
În cazul Palanca, ca şi în cazul dosarului transnistrean, de multe ori la negocieri au mers şi merg în continuare oameni fie nepotriviţi, fie prost intenţionaţi. Aşa a fost mereu. Ucraina bagă în prim planul negocierilor cu Chişinăul tuji din domeniul apărării şi securităţii, iar noi, mai proaspăt, vrem să ţinem piept cu Andrei Popov, care a însuşit bine mai multe practici ONG-iste, dar care umblă la subţioară cu decretele lui Kirov în problema frontierelor administrative dintre R. Moldova şi Ucraina (şi acelea aduse de la Kiev), fără să ţină cont că aceste frontiere s-au schimbat după Kirov încă de trei ori, iar pe 2 august, 1940, cînd s-a format RSS Moldovenească, Sudul Basarabiei, Nordul Basarabiei şi Nordul Bucovinei nici nu erau parte a Ucrainei. Acest lucru s-a întâmplat abia în toamna aceluiaşi an. Ce să faci cu decretele lui Kirov aici?.
Euro-occidentalii s-ai grăbit să bată din palme
Problema Palanca este o bombă cu efect întârziat pentru securitatea regională în genere şi relaţile moldo-ucraunene în special. Satul nu va ceda. «Dosarul Palanca» nu este similar cazului Giurgiuleşti, unde Chişinăul a cedat pe loc de câmp, fără să curgă sânge. Sau Basarabeasca, sau Etulia-Reni. Cazul Palanca trece prin viaţa şi destinele unui sat de oameni. Cu cedările, sub presiune, problema e ca şi nerezolvată.
Paradoxul cel mare e că SUA şi UE, prin reprezentanţii lor la Chişinău, s-au grăbit (indiferent de explicaţii) să bată imediat din palme, deşi la Palanca s-a trecut pod peste drepturile şi libertăţile fundamnetale ale omului. Felul în care au «rezolvat» marii noştri «vizionari» problema de la Palanca, nu va face decât să genereze noi probleme de ordin juridic, social şi chiar politic. Şi nu doar la Palanca. Ucraina nu se va opri aici. Faptul că Kievul a refuzat să semneze cu Chişinăul un acord clar care să reglementeze accesul pălăncenilor (dar şi a satelor megieşe) la şosea şi la propiretăţile de dincolo de şosea este o dovadă clară că Ucraina şi-a lăsat portiţa deschisă pentru noi rapturi.
Următoarea «jertfă» s-ar putea să fie Centrala de la Novo-Dnestrovsk, unde Kievul pretinde nu doar cota-parte a R. Moldova, ci şi câteva zeci de hectare de terenuri adicente staţiei pe partea moldovenească a Nistrului, după care ucrainenii vor reveni, cu siguranţă, la terenurile agricole de la Palanca. După ce Chişinăul a făcut două cedări capitale, Kievul va condiţiona-o şi pe a treia: cedarea teritoriilor de dincolo de şosea şi strămutarea liniei de frontieră de-a lungul autostrăzii.
Chişinăul a mers pe o pistă falcă în relaţiile cu Ucraina. Şi va trebui, probabil, să-şi găsească sfetnici dincolo de Prut, nu de Nistru. În caz contrar, guvernul nu va face decât să reconfirme o supoziţie mai veche, că destinele R. Moldova, dincolo dar şi dincoace de Nistru, se decid pe trilaterala: Moscova-Kiev-Chişinău. Şi nu în interesele R. Moldova.
Petru Grozavu
www.zdg.md
1 comentarii:
Bravo Ghimpu. Ai intrat în istorie ca complicele cedării Palancăi.
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: