Basarabia, prinsă între două focuri

Ca azi, acum 70 de ani, trupele române au trecut Prutul, aliindu-se cu Germania nazistă, în încercarea de a-şi recupera teritoriile ocupate de sovietici. La 22 iunie 1941 au început operaţiunile militare pe Frontul de la Răsărit, considerat cea mai largă şi sângeroasă scenă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Disputa istorică asupra momentului declanşării ostilităţilor militare nu conteneşte. În România, acest eveniment este tratat ca operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi nordului Bucovinei de ocupaţia sovietică, în timp ce pentru ruşi atunci a început Marele Război pentru Apărarea Patriei. 

În spaţiul dintre Nistru şi Prut, părerile despre intrarea României în război sunt împărţite, în funcţie de simpatiile politice şi anii trăiţi sub comunism. Mulţi basarabeni rămân şi azi prizonierii propagandei sovietice şi cred că la 22 iunie 1941 „românii au venit să-i ocupe"

Satul Stoianovca sau Stoieneşti, din actualul raion Cantemir, este locul unde în iunie-iulie 1941 s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte la hotarul româno-sovietic. Mărturie sunt cimitirul eroilor români, reamenajat în 2006, sau memorialele gloriei militare sovietice, păstrate de autorităţile locale, dar şi de pichetul de grăniceri.

Cele mai sângeroase 

lupte s-au dat aici

Marina Râbacova, 80 de ani

Satul Stoianovca este populat preponderent de bulgari, iar oamenii de pe aici încă mai consideră că în 1941 au fost ocupaţi de români. Marina Râbacova, o bătrână în vârstă de 80 de ani, îşi aminteşte vag despre primele zile de război. „Eram mică pe atunci, dar parcă mai aud şi azi bubuiturile şi văd oamenii speriaţi ce căutau unde să se ascundă. Toţi căutau un loc mai sigur. La început s-au adăpostit în Victorovca, apoi mai departe de lupte, la Chiriet-Lunga", povesteşte Marina Râbacova. Mă sfătuieşte să vorbesc cu cineva dintre localnici. „Eu, de fapt, sunt din Victorovca şi doar după război am venit în Stoianovca, unde m-am căsătorit", încheie discuţia bătrâna. 

„Cele mai sângeroase lupte s-au dat aici, lângă satul nostru, şi nu la Ţiganca, aşa cum se vorbeşte sau se scrie", susţine Vasili Iancev, în vârstă 78 de ani, locuitor al satului Stoianovca.

AU PĂRĂSIT SATUL DE 

FRICA BOMBARDAMENTELOR

„Aveam opt ani când a început războiul. Ceea ce îmi amintesc e că la 22 iunie 1941, pe la ora patru sau cinci dimineaţa, am fost treziţi din somn de bubuituri puternice. Casa noastră se cutermura, iar geamurile zângăneau. Tata a ieşit afară şi a văzut mulţi militari ce alergau înarmaţi cu puşti şi mitraliere. Împuşcăturile nu mai conteneau, iar atunci când casele de la marginea satului au început să ardă, părinţii au decis că e mai bine să ne evacuăm. Aşa că am luat şi am încărcat ce a încăput în căruţă şi ne-am dus la Victorovca, un sat aflat la o distanţă de 10-15 kilometri. Pe la amiază, cred că deja părăsisem satul. La fel au procedat şi majoritatea celorlalţi locuitori", povesteşte Vasilii Iancev.

„Noi am rămas la Victorovca, dar noaptea tata a revenit în satul natal cu căruţa şi a încărcat şi alte bunuri ca să le salveze. Dar şi la Victorovca nu eram în siguranţă. Se auzeau foarte tare bubuiturile şi împuşcăturile, iar unele bombe ajungeau şi pe acolo. Aşa că ne-am evacuat mai departe, tocmai la Chiriet-Lunga. Acolo am stat până când armata noastră (Armata Roşie n.n.) nu s-a retras, iar românii ne-au ocupat", îşi aminteşte bătrânul, care în perioada sovietică a fost şi preşedinte al Sovietului Sătesc din Stoianovca.„Ne-am întors acasă abia pe la mijlocul lunii iulie. Cea mai mare parte a satului era arsă. Casa noastră însă a rezistat. Era doar pe jumătate distrusă. Mi s-a întipărit însă un alt detaliu de atunci: echipele de soldaţi români care adunau din balta Prutului, din desişurile de stuf, corpurile neînsufleţite ale camarazilor căzuţi în lupte. Erau foarte multe cadavre şi majoritatea ale soldaţilor români. Toţi au fost înmormântaţi într-un cimitir comun, amplasat nu departe de satul nostru. Acolo peste ceva timp a fost înălţat un cimitir frumos", spune Vasili Iancev. Şi adaugă: „După război, sovieticii l-au lăsat să ajungă în paragină, căci, după cum se spunea atunci, era a ocupanţilor români. Apoi au stricat crucile, au nivelat terenul şi au făcut o fermă de vite acolo". Vasili Iancev crede şi acum că „revenirea românilor", în anul 1941, nu a fost un prilej de bucurie pentru localnici, pentru că soldaţii români se purtau prea dur cu ei. ;

Ocupanţii români" 

le-au dat pământ

„Nu le purtam pică românilor. Era război. De altfel, tatăl meu, rămas orfan după Primul Război Mondial, a fost împroprietărit de autorităţile române în 1921. A primit atunci şase hectare de pământ. E adevărat că erau cam departe, la vreo 20 de kilometri, dar era pământul lui tata", precizează bătrânul. La întrebarea dacă cineva din sat a luptat de o parte sau de alta moşul spune că ruşii nu-i luau la armată pe bulgari. „Pe moldoveni îi înrolau, pe bulgari nu. Ne considerau trădători, pentru că Bulgaria era de partea Germaniei. Abia după moartea lui Stalin, în anul 1953, bulgarii de pe aici au început a fi înrolaţi în Armata Sovietică", adaugă Vasili Iancev.

sursa: adevarul.ro