9 iunie 1934: România şi U.R.S.S au reluat relaţiile diplomatice

Pe data de 9 iunie 1934 România şi U.R.S.S au reluat relaţiile diplomatice întrerupte unilateral de către Rusia la 31 decembrie 1917.

Problema Basarabiei a creat o ruptura in relatiile romano-sovietice in ianuarie 1918, cand, ca represalii pentru traversarea raului Prut de catre trupele romane si din ordinul lui Lenin, ambasadorul (ministrul plenipotentiar) al Romaniei la Petrograd, Constantin Diamandy, a fost arestat, iar ulterior expulzat.

Generalul Alexandru Averescu a aceptat retragerea din Basarabia, dar el a refuzat sa admita retragerea din Tighina, deci linia Nistru era mentinuta ca aliniament al armatei romane.

Din acel moment – 1918 – si pana in 1934, relatiile diplomatice dintre cele doua tari au ramas rupte. Nistrul a devenit frontiera inchisa, iar tranzitul intre cele doua tari era imposibil. Nu existau legaturi feroviare, postale, telegrafice si telefonice. Ultimul pod peste Nistru, cel de la Tighina-Tiraspol, a fost distrus in 1919.

Relatiile romano-sovietice pot fi caracterizate prin oscilatia politicii sovietice fata de Romania strict in functie de interesul sau momentan. Atunci cand situatia sa interna sau internationala o cerea, URSS devenea amabila si era dispusa sa discute soarta Basarabiei. In rest, cel mai adesea isi acuza micul vecin sud-vestic ca are intentii agresive, dorind sa cucereasca Transnistria, sa atace Uniunea Sovietica etc. Din acest punct de vedere, Romania nu constituia o exceptie, corespunzand perfect observatiei lui Henry Kissinger: «tara care avea sa suporte din plin ostilitatea sovietica era aceea pe care Moscova o considera principala amenintare intr-un moment sau altul».

Anul 1919 a fost marcat de conflictul Romaniei cu Ungaria comunista si de temerile unui posibil atac dinspre est. Situatia razboiului civil din Ucraina era insa defavorabila Armatei Rosii, astfel incat amenintarea nu s-a materializat. La randul sau, Romania a refuzat implicarea in razboiul ruso-polonez, 1919-1920, fapt ce a provocat o destindere intre Bucuresti si Moscova, cea din urma fiind de acord cu purtarea de negocieri privind soarta Basarabiei. (…)

Noi discutii intre diplomatii romani si cei sovietici, iritati de actuld in 1920 (sistemul tratatelor de la Versailles), au avut loc in 1921, la Varsovia. De aceasta data, avand recunoasterea occidentalilor, guvernul roman nu s-a mai aratat interesat de pozitia ruseasca, in timp ce sovieticii au continuat sa insiste, ulterior aratandu-se dispusi sa nu mentioneze problema Basarabiei, in urma renuntarii Romaniei la restituirea tezaurului Bancii Nationale a Romaniei. Discutiile au esuat.

In acelasi an, Romania s-a aliat cu Polonia impotriva URSS. Totusi, «alianta romano-polona, nascuta din necesitati obiective evidente, nu a depasit litera seaca a conventiilor incheiate, nu a inregistrat intimitatea care in mod firesc ar fi trebuit sau oricum ar fi putut sa se realizeze intre doua state vecine, cu multiple interese comune si intre care nu exista niciun diferend serios»
(Nicolae Dascalu).

Pozitia Romaniei a ramas neschimbata in probleme Basarabiei la toate intalnirile bilaterale ulterioare, pana la venirea la conducerea Ministerului Afacerilor Externe a lui Nicolae Titulescu (1932).

Sovieticii au mai deschis o data discutia cu prilejul tratativelor de la Viena (1924), fapt ce a condus la ruperea acestora. (…)

In acelasi an (1924), avea loc rebeliunea de la Tatar-Bunar si infiintarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti (Transnistria), mijloc de presiune la adresa Romaniei.

Diplomatia romaneasca s-a multumit cu recunoasterea indirecta a apartenentei Basarabiei prin Protocolul de la Moscova (1929), prin care tarile limitrofe URSS se angajau sa nu mai recurga la razboi (Pactul Briand-Kellog). Acesta a fost completat in 1933, la Londra, cu un act international ce definea agresiunea si teritoriul, acesta fiind mentionat ca spatiul pe care un stat isi exercita de facto autoritatea.

Proiectul unui tratat de neagresiune a fost negociat in 1932, dar formularea sa era atat de neclara, incat protestele lui Nicolae Titulescu, la acea data ambasador al Romaniei la Societatea Natiunilor, au dus la respingerea lui, la caderea guvernului si la includerea lui Titulescu ca ministru de Externe in noul cabinet.

Negocierea documentului din 1932 a aratat ca situatia juridica a Basarabiei era de nerezolvat. Actele pastrate demonstreaza un adevarat «razboi pentru un cuvant».

Relatiile bilaterale pareau sa se normalizeze, odata cu reluarea legaturilor diplomatice, in iunie 1934.
In anii urmatori, s-a reparat podul de peste Nistru, se calatorea cu trenul, etc»

(Sursa: Alexandru Murad-Mironov, Relatiile romano-sovietice, 1934-1940, Bucuresti, 2009)


Nota:
Extras din scrisoarea lui I. Dumitrascu, publicata in revista «Viata Basarabiei», aprilie 1932:

«S’a declarat doar de atatea ori, chiar si recent cu ocazia tratativelor dela Riga, de catre cei mai autorizati oameni politici ai Statului Roman, ca «Romania, ajungandu-si prin tratatele de pace scopul de intregire nationala, nu urmareste astazi decat stabilirea raporturilor de pace cu vecinii sai».

Poate ca anumite interese diplomatice de stat reclama ca asemenea declaratii sa fie facute cat mai des si mai solemn. N’avem nimic de zis. Insa, este oare nevoie sa se adaoge ori-decateori se prezinta ocazia, ca neamul romanesc este intregit?

Ce neajuns i s’ar pricinui Romaniei in strainatate, daca s’ar omite nelipsitul adaos de «intregita»? Si ce rau ar cauza intereselor neamului oamenii nostri de stat, daca ar cauta ori-decateori se iveste un prilej nimerit, sa arate tuturora adevarul asa cum este el : ca neamul romanesc nu este intregit, si ca dincolo de Nistru mai sunt inca 700.000 de romani, sortiti poate nimicirii depline, daca regimul sovietic se va mentine?

Ne temem de complicatii diplomatice?
Ne temem sa nu se supere vecinii de peste Nistru?
Dar de ce trebue sa ne temem noi de supararile vecinilor, cand noi nu avem cu ei nici un fel de raporturi?

Si nici nu trebue sa avem. Se cunosc doar bine rezultatele triste obtinute de statele capitaliste cari au reluat relatiile cu Uniunea Sovietelor.

Acelas rezultat va fi si la noi, daca sa ne fereasca bunul Dumnezeu, vom «reusi» sa recunoastem si sa ne recunoasca Rusia Sovietica. Nici un folos politic sau economic nu vom avea; in schimb la Bucuresti vom avea «ambasada» si in alte centre ale tarii noastre «consulate» sovietice cu «functionari» suspect de numerosi, - toti spioni si propagandisti ai comunismului si agenti ai «G.P.U.»-ului, veniti cu un singur scrop: ditrugerea Statului Roman.

Suntem pana astazi poate unul din cele mai fericite state din lume, ca n’am avut nici un fel de raporturi cu «vecinii» nostri de dincolo de Nistru. A fost, in adevar, o binefacere a Providentei, ca toate tratativele de pana acum cu Sovietele au esuat.

Numai atat timp, cat nu va avea nici un fel de relatiuni cu Sovietele, Romania se va bucura de linistea binefacatoare a pacei, caci indata ce vom incheia cu ele pace si tratate – vom avea mereu conflicte si motive de razboi.

Aceasta fiind situatia, Romania si opinia publica romaneasca sunt datoare sa recunoasca realitatea existenta si sa nu ezite de a afirma oricand si oriunde ca dincolo de Nistru locuesc in continuare si fara intrerupere mai multe veacuri romani cari au atins astazi numarul de 700.000. Insasi Uniunea Sovietica a recunoscut acest lucru in fata intregii lumi prin crearea Republicii Moldovenesti.

Natural nu este nevoie sa facem razboi pentru o desavarsita intregire nationala a romanilor care sa inglobese in Statul Roman si pe moldovenii transnistreni. Aceasta intregire se va realiza candva dela sine, in urma cine stie caror evenimente politice.

Datoria Statului Roman si a opiniei publice romanesti insa este de a-i incuraja si sustine moralmente pe moldovenii transnistreni, caci la acei frati nenorociti ai nostri, atat de crud batuti de soarta si cari poarta astazi jugul bestial si sangeros al guvernarii sovietice, licareste, deocamdata inca in sub-constient, lumina nationalismului romanesc.»