În preajma și în slava Învierii

Cea mai mare sărbătoare a românilor şi a celorlalţi creştini răsăriteni este Paştele sau Învierea Domnului, mai întâi, fiindcă în ziua aceasta „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, apoi, pentru că ea cade mereu în plină primăvară, când toată natura învie.

Aşa cum se cuvine, bărbaţii, care, de obicei au lucrat pe ogor până în Joia Mare, nu se mai duc la câmp, ci rămân acasă, ca să îngrijească ograda şi vitele.

Tot din Joia Mare, sau chiar cu vreo câteva zile înainte, femeile deretică prin case, văruiesc, spală toate rufele, înroşesc şi încondeiază ouă, coc pasca şi alte bunătăţi pentru Duminica Paştelui.

Ouăle se încondeiază în Săptămâna Mare – şi mai ales în Joia Mare, Vinerea Seacă şi Sâmbăta Paştelui. Se fierb însă numai în ultimele trei zile, îndeosebi în Sâmbăta Paştelui, ca să poată fi păstrate peste întreaga Săptămână Luminată.

Ouăle roşii au puteri miraculoase

Venind Paştele, toţi cei ai casei se spală într-un lighean sau strachină mare, în care se află, de obicei, pe lângă apă proaspătă şi curată, unul sau mai multe ouă roşii, precum şi câţiva bani de aur sau de argint.

Oul roşu, din acea apă de spălat, înseamnă că vor fi uşori, roşii şi sănătoşi ca oul, iar banii, că le va merge bine peste tot anul, fiind curaţi ca argintul şi ca aurul şi vor avea bani de ajuns. După ce s-au spălat, se îmbracă în haine noi şi frumoase, iau blidul cu pasca şi câteva ouă roşii şi se duc la Înviere.

După ce vin de la Înviere, se aşază toţi la masă şi, gustând mai întâi din pască, din ouă şi din celelalte bucate sfinţite, încep să mănânce pe săturate. Apoi, încep a ciocni ouă roşii, mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţii şi apoi cu alte rude, vecini sau prieteni.

Se crede că toţi cei care ciocnesc ouăle unul cu altul se vor întâlni pe Lumea Cealaltă. Ouăle de Paşte se ciocnesc până în ziua de Înălţare, sărbătoare numită popular Ispas. Cojile rămase de la ouăle roşii şi încondeiate se păstrează în decursul anului împotriva muşcăturii de şarpe şi pentru farmece de dragoste.

Coji de la aceste ouă miraculoase se trimit, pe ape curgătoare, ca să afle şi Blajinii, făpturi fermecate de pe Tărâmul Celălalt, că vine şi Paştele lor.

Se vor deschide uşile Raiului

Românii cred că prin Învierea Domnului din morţi se deschide Raiul pentru toate sufletele reţinute în strânsoarea iadului, începând de la strămoşii Adam şi Eva până la venirea Mântuitorului, şi rămâne deschis de la Înviere până la Duminica Tomii, iar alţii spun că rămâne deschis până la Rusalii.

De aceea, s-a păstrat un vechi obicei, acela de a scoate în ziua de Înviere uşile împărăteşti ale altarului, adică uşile Raiului, din ţâţâni şi a le pune deoparte, unde stau apoi toată Săptămâna Paştelui sau Săptămâna Luminată.

Se mai crede că acela care moare în acest răstimp merge de-a dreptul în Rai, iertându-i-se toate păcatele. Dar nu doar cel ce moare de Paşte va fi fericit, ci şi cel ce se naşte în această zi, mai ales când se trage întâia oară clopotul la biserică, fiind fericit toată viaţa.

La Înviere, fiecare vine cu o lumânare, apoi cu acestă lumânare aprinsă, zisă şi Lumina Învierii, se întoarce acasă. Toţi cei ajunşi în faţa porţii sau uşii cu lumânarea aprinsă încep să se închine, apoi, intrând în casă, sting lumânarea în grindă, făcând cu fumul semnul crucii.

Lumânările de la Înviere se păstrează la îndemână, pentru diferite primejdii de peste an, cum ar fi vreo revărsare mare de apă, o rupere de nori, grindină, furtună mare şi sunt bune pentru alungarea fulgerelor, tunetelor, trăsnetelor şi duhurilor rele. Cu lumânări de la Înviere se afumă vitele când acestea se îmbolnăvesc.

Începând cu primele clipe ale Învierii şi până la Ispas, românii se salută cu cuvintele „Hristos a înviat”, primind răspunsul „Adevărat a înviat”. În acest sens, şi redactorii „Timpului” le urează cititorilor multă sănătate, noroc, belşug şi Sărbători fericite.

„Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

Şi negrul întuneric se sperie de şoapte,

Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie.

Cântări şi laude nălţăm

Noi, ţie Unuia.

Primindu-L cu psalme şi ramuri

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

Mihai Eminescu – „Învierea”

Adrian BUCURESCU