Istoria consemnează prezenţa acestei familii în puţine documente, dinainte de Evul Mediu. Existenţa ei e legată, prin ascendenţă, de unul din miturile fundamentale ale istoriei universale şi anume de cel al lui Pelasgus, Munteanul născut din Pământ Negru.
- Pământ Negru de pe vârful munţilor Carpaţi, aşa cum dovedesc Nicolae Densuşianu şi Vasile Lovinescu. -
Pausania spune că „după cum povestesc arcadii, cei mai vechi locuitori ai Eladei, consideră pe Pelasgos cel dintâi om născut pe pământ“. Era din neamul Titanilor şi acest lucru s-a păstrat în memoria colectivă a daco-românilor — pelasgi. Este considerat şi de N. Densusianu (Dacia Preistoricã) „patres progenitores“ adică primul strămoş, de acelaşi sânge. Pelasgus este la originea neamului titanilor.
Cuvântul „titan(o)s“ — are în rădăcină pe acela de „tată“ — titanii devenind „tătâni“, asimilaţi, mai târziu cu „tăta(â)ri“, prin fenomenul fonetic numit rotacism. Acest termen îl întâlnim şi în „Codicele Voroneţean“ şi în „Dumer(n)eca 7 a Sfinţilor tătari“, adică a Sfinţilor Părinţi şi n-are nici o legătură cu populaţia de origine asiatică.
Pelasgos era numit şi Uranus, adică Cerescul, Divinul, Alesul. Nu întâmplător se spune despre el că vine din pământ negru; el însuşi primind denumirea de Cel Negru. „Dacii, ca popor hiperboreean coboară din acest Pelasgos, omul primordial, născut din Pământul Negru“ (V. Lovinescu-Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin). Marea lor e Neagră, Valahii au fost numiþi Valahii Negri, iar ţara lor Valahia Neagrã, Kara Ulaghi, Kara-Iflak, de turci, Kara-Ulak de sârbi şi de bulgari. Şi astăzi există în sudul Dunării români care-şi spun Valahii Negri. Prometeu e numit în miturile româneşti Nereu(Negru). Acest cuvânt s-a păstrat în hidronimul Nera, dar şi într-un toponim cu aceeaşi structură fonică răstrăveche, Nereu, sat din apusul ţării.
Să vedem care este legătura între Basarabi şi titulatura miticului Pelasgus. Basarabii sunt reprezentanţii aleşi, de sânge albastru (negru), ai lui Saturn, (zeul, fiul lui Pelasgus) acelaşi cu Ianus, Cel cu doua Feţe, cu Zalmocsis — Stăpânul Vieţii şi al Morţii şi mai târziu cu Dumnezeu.Ei îşi au rădăcinile în ţara Neagră cu munţi maiestuoşi pe care o identificăm cu Dacia, Pelasgia hiperboreană, primordială, cu centru de iradiere în Carpaţi.
Toţi Basarabii-daci, voievozii daco-romani, erau, ca şi în perioada de primordialitate, reprezentanţii castei sacre, sacerdotale — regale, a iniţiaţilor. Această conştiinţă a aleşilor, a iniţiaţilor, au păstrat-o vievozii români până în sec. al XIX-lea.
Lexemul basarab este alcătuit din — ba(n) şi sarab. Având în vedere că aceştia erau iniţiaţi în tainele cerului şi ale pământului, conducători de neamuri nobile, admitem că ban (aşa cum pe bună dreptate afirmă Vasile Lovinescu, cel mai marte mitolog al nostru, făcând parte din casta iniţiaţilor, expert în ştiinţa heraldicii mondiale, care presupune cunoştinţe vaste de istorie, mitologie, esoterism şi nu numai, care a studiat şi cunoscut bine miturile, ca şi limba sanscrită, având ca mentor pe un alt mare iniţiat, Rene Guenon) este „cel bogat“.
Unii cercetători, pornind de la o inscripţie ce se referă la Mihai Viteazul, sau o altă inscripţie pe o monedă bătută de voievodul Brâncoveanu la 1713-Constantinus Bassaraba de Brankowan, consideră imposibilă etimologia cuvântului Bassarab, scris cu dublu „s“, provenită din lexemele amintite mai sus, acceptând structura sanscrită bha-şi saraba, traducând pe bha drept a apărea, deci a trece drept Saraba.
Considerăm că acest cuvânt s-a format pe plan local, cel de-al doilea „s“; din lexemul Bassarabă (care apare numai accidental), este o rezultantă a fenomenului de întărire fonetică, prin atracţie a consoanei “n“ din lexemul ban spre consoana „s“, evitându- se sonorizarea lui „s“, intervocalic, ca în latină, ceea ce ar fi schimbat sensul.
Saraba(ă) înseamnă cel negru, din neamul negru, adică a celor aleşi, nobili.
Eliminând fonemul n, din Ban+ Sarab(a), acesta devenine Basarab(a)(ă).
Cuvântul sarab dă, prin afereză, termenul arab, care în limbaj popular înseamnă negru.
- În Peninsula Arabia este destul de frecvent cuvântul Sarab, ori Saraba de cele mai multe ori ca şi toponim. Nicolae Densuşianu demonstra că Arabii se trag din pelasgi; din altă denumire a pelasgilor, cea de arimi, provine o denumire mai veche a arabilor acea de aromei sau aramei. -
Basmul lui Ion Creangã „(H)arap Alb“ are sigur filon popular şi nu e o întâmplare că eroul principal este de stirpe regească. Nu se pune nici o clipă în discuţie, după cum se vede, rasa neagră din Africa.
Homer (Odis., IV-84) aminteşte de arimii de la Dunăre, sub numele de erembi-arambi-care sunt, desigur, (s)arabii, cei negri, despre care am vorbit. Iniţial , negru, aşa cum s-a văzut, însemnă o funcţiune ce reprezenta pe Marele Creator — cum afirmă Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană. Ed. Rosmarin).
Timpul a reţinut semnificaţia primordială, dar a adăugat şi noi sensuri noţiunii de negru, reprezentând culoarea neagră, ca un element din simbolistică, ţinând de cei nobili. Mult mai târziu culoarea pare a se fi desacralizat, spunem pare pentru că memoria colectivă a păstrat în mituri nealterate dar încifrate, semnificaţiile primordiale, fiind percepute ca elemente caracterizatoare, de identificare. Stemele Principatelor păstrează simboluri ale căror culoare e negrul. Valahia are în stemă trei capete de negri, iar Moldova cuprinde, în stema ei , două chei încrucişate, având fiecare două capete de negri.
Toţi întemeietorii de ţară şi urmaşii lor imediaţi, sau mai îndepărtaţi, purtau numele de Negru Voievod sau de Basarab(ă) Voievod. De altfel antichitatea avea conştiinţa nobleţei şi superiorităţii lor. Nu întâmplător Ptolemeu numeşte râul Jiu — Arabon Patamos iar Măcinului îi spuneau anticii Arubium.
În această regiune era căutată şi lâna de aur, iar locuitorii o mai numeau Arabia de Sus, sau Pontica Basarabia, şi însuşi Prometeu, pelasg de neam, titan, este înlănţuit în munţii Caucas, din Dobrogea de azi, în Măcin (Arubium) şi unde băştinaşii participă, în sens larg, la suferinţele lui Prometeu, în acest ţinut pe care şi Euripide şi Ammian, ca şi Marcellin îl găsesc „inospitalier“. (Elie Dolcu — Românii, o spiritualitate străveche).
- Nicolae Densuşianu atribuie numele de Caucas Munţilor Carpaţi, în special celor Meridionali, iar despre Prometeu crede pe bună dreptate că a fost legat pe catena Munţilor Bucegi pe “Columna Ceriului”, columnă reprezentată de Brâncuşi prin “Coloana Infinitului”. Această columnă mai este numită şi Osia Lumii (Centrul Spiritual al planetei) ce face legătura între Cer (Uranus, Dumnezeu) şi Pământ (Gaeea, Fecioara Maria) sau “Ţâţânile Lumii”, de către ţăranul român, şi se află pe Vârful Omul. -
Unii consideră numele Negru provenit de la legendarul Negru Vodă, „probabil un boier mai puternic; era sistem deschis de la un anumit rang boieresc în sus, şi tocmai de aceea istoricii i-au spus neamul lui Basarab, după întemeietorul Basarab“. (N.N. Tomoniu). Alţi istorici vorbesc de un Negru Vodă ăl bătrân de la descălecatul din 1215, sau chiar îl identifică cu Seneslau, cu Litovoi, ba cu Tehomir ori cu un Negru Vodă de la Câmpulung, dar nedescălecat. Sunt şi voci care spun că legendarul Negru Vodă nu există iar Neagu Djuvara vine cu teoria cumanistă a întemeierii statelor româneşti, adică fondate de nomazi. Chiar dacă istoricul Djuvara citează numeroase surse, acestea sunt privite distorsionat, pentru că, după afirmaţiile sale, n-a respectat nişte principii de bază în cercetarea fenomenului istoric de oriunde ar fi, şi anume: — anulează principiul continuităţii evenimentelor istorice — ignoră, în mod deliberat, aşa cum am arătat, rolul şi importanţa majorităţii populaţiei valahe în aceste evenimente.
Dacă la acestea mai adăugăm că acelaşi autor admite, cu rea credinţă, având conştiinţa redeschiderii cutiei Pandorii, ideea unei Transilvanii găsită golită de populaţia majoritară valahă, la venirea ungurilor, (teză perimată şi anulată de documente viabile, de mii de ani, sau mai recente) ca şi apelarea la unii „specialişti“ unguri pentru „traducerea“ unor documente, atunci ar trebui chiar să încheiem demersul nostru.
Numeroase sunt diversiunile; de la crearea unei episcopii, care se dovedeşte — cum recunoaşte chiar autorul — eretică, neavând a face cu băştinaşii, si care durează foarte puţin (căci nomazii nu pot susţine o organizaţie statală) până la fabricarea de etimologii fantasmagorice —cumane, ale unor onomastici sau ale unor toponime, la rebotezarea românilor, deveniþi cumanii negri, înrudiţi — se vede treaba îndeaproape — cu ucrainenii-cumanii albi.Ori, după cum am demonstrat mai sus lexemul negru, este sinonim cu sarab(ă), iniţiaţii, sacerdoţi sau regi, cu sânge nobil, negru, de unde s-a transmis pentru toată nobilimea din lume formula „cei cu sânge albastru“; de altfel, nu vedem cum cuvântul Basarab, care denumeşte o funcţiune şi nu un nume propriu, din timpuri milenare, ar putea să se tragă dintr-un termen cuman.
După retragerea romană şi venirea barbarilor, dacii, în frunte cu nobilii şi cu iniţiaţii sacerdoţi, s-au adăpostit în munţii de nepătruns şi sălbatici ai Carpaţilor, dar şi prin locuri ferite de ochiul barbar, cum erau luncile mlăştinoase sau limbile de pământ ocrotite de fluviu. Viaţa capătă alt curs. Locuitorii Daciei aparţin unor organizări economice sociale şi religioase gentilice. Dispare viaţa citadină, chiar şi o ocupaţie de bază, agricultura, se face sporadic, pe spaţii mult mai restrânse.
Putem, astfel, să ne închipuim pe dacii cei mari şi negri, trăind într-un timp mitic, arhaic – atârnaţi de munţi – şi încremeniţi, revenind la îndeletnicirea primară — oieritul.
Tradiţiile străvechi daco-pelasge s-au manifestat în continuare însă.
Înconjuraţi de păduri necuprinse de ochiul omenesc şi neatinse de mâna omenească, locuitorii Daciei au ieşit din istoria cursivă — au rămas într-o Dacie Felix, originară, eternă. După ce s-au retras populaţiile barbare, dacii au reluat firul existenþei fără sincope. Astfel, când în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei devin o realitate istorică, tradiţiile şi normele legislative se transmit neatinse, ca pe timpul lui Ler Împãrat — spune Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană).
În momentul când vremurile permit, conducătorii valahi construiesc organizări stabile statale cunoscute din timpuri imemoriale, mitice, în care rolul principal îl au Basarabii, sarabii cu tiară adică nobilii, regii supranumiţi negri. Sunt amintiţi în acest fel, în documentele istorice, mai mulţi voievozi, începând cu legendarul Negru Vodă întemeietorul Valahiei. Şi astăzi locuitorii ce trăiesc în apropiere de Câmpulung, atribuie schitul Cetăţuia, legendarului Negru Vodă — bisericuţa din stâncă fiind de fapt mult mai veche, considerată de unii cercetători fără vârstă. Sigur este că Basarabii au găsit aici un punct strategic şi chiar o fortăreaţă, un posibil loc de refugiu, în care puteau să se adăpostească împreunã cu familiile.
Sarabii cu tiară, adică regii şi marii preoţi se recrutau în antichitate din rândurile nobilimii dace, purtând numele de tarabostes.
Vom încerca să convingem că Dacia n-a fost niciodată părăsită de masa covârşitoare a populaţiei şi că nu există pete albe în istoria noastră, aşa cum au susţinut şi încă mai susţin unii istorici, nu de puţine ori tendenţios.
Istoria nu admite segmentarea ei. Ea este continuă, dar nu liniară , parcursul ei admiţând şi desfăşurarea în zigzag şi în spiralã. Numai ignoranţa admite aceste pete albe. Dacă documentele aşa-zis „scrise“ nu vorbesc, fie că ele nu există, fie că nu s-au găsit încă, în schimb există altfel de documente certe, dar scrise în alt mod, consemnând evoluţia istorică.
- Unele documente au fost distruse, şi sunt prea multe pentru a fi considerate drept coincidenţe. -
Un document important este limba dar ei i se adaugă elementele construcţiilor
existente până astăzi, care trimit la semne arhetipale, ce se găsesc nu numai pe case şi pe porţi, dar şi pe ii şi pe fote, ori pe ceramică şi pe covoare.
Nu în ultimul rând amintim mitologia, cu miezul ascuns între straturile poveştii, ca document de excepţie, în fenomenul cunoaşterii. Rămâne numai să putem intra în interiorul simbolului şi să-l putem decodifica.
Aşadar, noi considerăm basarabii (negri-nobilii, cei cu sânge albastru) una din verigile din lanţul aşa-zisei discontinuităţi a vieţii dacilor, timp de o mie de ani. Aşa cum am mai spus, regii ca şi Marele Preot, în general iniţiaţii, se recrutau din rândul celor numiţi tarabostes, nobili daci. Considerăm că aceşti tarabostes sunt Basarabii, întemeietorii ţărilor româneşti, de mai târziu. Să nu uităm că ei sunt aleşii, deci de sânge albastru, ca şi în antichitate, şi în primordialitate, reprezentanţii castei sacre.
Anticii, ca şi unii cronicarii bizantini, amintesc de Basarabi, ca familii vechi, nobile din casta iniţiaţilor. Isidor din Sicilia spune că „pe la anul 149 î.e.n., peste ţinuturile din Nord, peste Balcani domnea regale Barsaban“. Iordanes (sec. al VI-lea) aminteşte de familia Zarabilor cu o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică din care se alegeau după o ordine stabilită, regii şi marii sacerdoţi ai dacilor. Geograful de la Ravena numeşte poporul aflat în nordul Scytiei Mari — bassarini. Şi Demetrios, istoric bizantin, la 1444, numeşte pe Dan Vodă, fiul lui Saraba când Basarabii deveniseră întemeietorii ţării Româneşti.“ (apud N.N. Tomoniu).
Vechimea şi continuitatea folosirii termenului a dus la evoluţii spectaculoase, uluitoare. Lexemul tarabostes a dezvoltat forme care incită la meditaţie şi reconsiderare a unor atitudini şi păreri. Evoluţia fonetică a tremenului este diferită.
Cuvântul tarabostes admite forma pelasgă de singular cu terminaţia atestată — vezi Decebalus — în — us rezultă forma tarabostus.
Având în vedere o pronunţie în grai local, se ajunge la forma barabustus. Terminaţiile cuvintelor, în procesul de evoluţie firească a limbilor, cad şi ajungem la lexemul barabustu. Legea comodităţii în vorbire impune forma barabusu; prin anagramare devine basuruba, şi prin atracţia lui u de a, se ajunge la cuvântul Basaraba. Deci urmărim fluent evoluţia fonetică (tarabostes – tarabustus – barabusu – busuraba – basaraba(ă)).
Această evoluţie vorbeşte de la sine şi ne face să înţelegem că retragerea în munţi nu a însemnat şi uitarea. Tot tarasbostes-basarabii conduceau în noile condiţii obştea. Aceasta îi recunoaşte în postura de conducători căci ei şi-au păstrat poziţiile economice, politice şi religioase, datorită prestigiului şi a averii lor. Dar să mergem mai departe. Acelaşi cuvânt b(t)arabostus stă la originea termeului saraba care are următoarea evoluţie, după aceleaşi legi fonetice prezentate mai sus: tarabostus — sarabosus — sarabus — sarab(a)(ă). Aşa cum am arătat, există o evoluţie paralelă; din basaraba prin descompunere se ajunge la ba(n) şi saraba; ban(ul) fiind conducatorul unei regiuni, cel mai bogat, şi saraba „ales, iniţiat, cu funcţie de reprezentant al divinului, în zilele noastre se păstreazã acest sens în sintagma Unsul
lui Dumnezeu“. Dintre sarabii cu tiară-sarabos tereos se consacrau regii şi sacerdoţii de rangul cel mai înalt. Cu timpul, cuvântul tarabo(u)stus a căpătat noi accepţiuni, prin lărgire de sens.
Termenul e format din tara şi bostus-bosus- bos(u). Cuvântul t(i)ara poate fi întâlnit şi cu forma greacă tereos — deci coroană şi, prin extensie, desemnând domeniul peste care domneşte bos-ul, însemnând, în sensul cel mai strict „cel cu putere mare“. De altfel cuvântul bos a dezvoltat şi forma bos-bovis, care duce cu gândul tot la „forţă“, „putere“, dar şi la animalul considerat sacru la unele popoare antice. La acestea se întâlnesc mituri legate de prezenţa simbolurilor taurine; vezi coarnele lui Moise, şi mai aproape de zilele noastre, vaca, faptura considerată sacră la indieni (în acest context nu ne miră faptul, având în vedere relaţia pelasgi — hinduşi).
Tot cuvântul t(i)ara, ca parte componentă a termenului t(i)arabosus „conducătorii cu coroană“, a dezvoltat un alt lexem de la forma pelasgã tiaranus, care dă, prin căderea terminaţiei finale „s“, forma tiaranu şi se ajunge la tiranu-tiran „cel cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor“. E, dupã cum se vede, un atribut al regilor. Acelaşi cuvânt tara, component al lexemului tarabost(u)es stă la originea termenului ţară, adică „spaţiul, pământul“ peste care domneşte bos(t)us „conducătorul“, şi apoi, prin derivare, de la ţară se ajunge la ţăran.
Unii cercetători pleacă de la cuvinte sanscrite pentru a explica sensul ca şi etimonul unor cuvinte. Considerăm că atâta vreme cât admitem apropierea de limba sanscrită, ca derivată a limbii originare pelasge, şi câtă vreme unele cuvinte precum acesta, care se găsesc şi în latinã, ce are fond comun cu daca, atunci avem în vedere cea mai apropiată soluţie şi anume existenţa în limba mamă a acestor lexeme, adică în limba pelasgă.
Puterea de influenţă şi vechimea extraordinară a cuvântului taraboste(u)s se vede şi prin aceea că este şi etimonul pentru termenul Burebista. Urmează să demonstrăm. Tarabostus (forma pelasgă cu terminaţia us) admite — cum am arătat — termenul, în graiul vorbit firesc, de barabus(t)u şi de aici formele: burubustus — burubistus — Burebistus; aceasta e forma originară pelasgă; Burebistas este numele regelui în limba greacă.
De altfel, istoricii antici îl numesc pe marele conducător dac, cu fonetisme uşor schimbate, datorată fenomenului numit „alunecarea de sunete“, când Burebistas, când Buerebistas sau Boerebistas (Strabon-Gegr.), întărind ideea că lanţul continuităţii existenţei dacilor — pelasgi — hiperboreeni a fost neîntrerupt pe aceste meleaguri,putem merge mai departe şi să justificăm afirmaţia că dacoromanii au păstrat în limba lor fapte, nume, tradiţii esenţiale neschimbate, doar evoluţia limbii a impus, aparent, alte denumiri, aşa cum am arătat.
Şi iatã, din nou un exemplu; Burebistas-Buerebistas are în radical cuvântul buer — boier, clasa din care s-a ridicat marele rege. Prolificul termen tarabost(u)es a format o familie de cuvinte, ce exprimã o realitate istorică uluitoare, prin adevărul şi concreteţea sa, dar care dovedeşte şi străvechimea lui, dar şi continuitatea milenară, atât a poporului daco-valah cât şi a limbii lui, văzută în evoluţia firească în timp. De la tarabostus s-au format cuvintele: 1. sarabii, 2. sarabii cu tiară, 3. Basaraba(ă), cum apare în cronicile şi în hrisoavele vechi (mai târziu acest fonem(a) (ă) nu e menţinut cu consecvenţa la toţi cei ce poartă acest nume); 4. Burebista, 5. boier, 6. ţară, 7. ţăran (prin derivare). Avem în vedere că încă anticii — vezi Iordanes — consideră ca şi N. Densusianu şi Haşdeu, că lexemul basaraba reprezintă o funcţiune, exprimând relaţia voievodului, nu ca persoană cu atribuþii terestre, de conducător al unui grup uman, ci de reprezentat al Divinităţii Supreme, având roluri de menţinere în sfera defensivă şi mistică a celor conduşi pe un drum pe care numai el, ca iniţiat în tainele cerului le cunoaşte. La începuturi, în vremurile miticilor hiperboreeni, dar şi ale dacilor, toţi regii erau şi mari preoţi (se crede că şi Decebal a putut fi şi mare pontif, aşa cum înaintea lui a fost Deceneu) — unele popoare, cum sunt egiptenii antici, considerau pe faraon (pe regele lor) chiar zeu, nu numai reprezentantul ales al divinităţii lor supreme, zeul Ra.
Să încheiem rotund demonstraţia care a răspuns la întrebarea: Cine sunt Basarabii? Tarabostes sunt nobilii daci din care se trag sarabii cu tiară, sau tiranii, care au dat un nume de rege vestit în antichitate, Burebista şi pe aleşii Regelui Lumii, din neamul cel mai vechi şi nobil al Basarabilor, al Negrilor, al (S(a)rabilor — cum spune Vasile Lovinescu (ibidem), întemeietori ai ţărilor româneşti, susţinuţi de boieri, conducând o ţară, sprijiniţi de ţărani. Dacii nobili, tarabostes, ne fac să ne gândim la continuitatea în timp, a existenţei noastre începând de la miticul Pelasgus cel Mare, de la rădăcinile lumii, a căror existenţă o simţim până astăzi căci ei se aflã şi în toponime; în Basarabii Dobrogei sau în Basarabi, în sudul Dunãrii. Îl mai aflăm în numele unui ţinut şi anume al Basarabiei, în hidronime în oronime nenumărate ca şi în antroponime, care conţin lexemul negru identificat cu basarab.
Demersul nostru ar putea continua amintind de numeroşii voievozi cu titlul de Negru Vodă, sau Basarab Vodă; unii păstrează chiar până târziu, în titulatura voievodală , chiar forma cea mai veche, trimiţând la cuvântul originar pelasg, care consemnează lexemul având în structură fonemul „a“ (ă) cum vom găsi pe o inscripţie referitoare la Mihai Voevod Bassaraba. Unii istorici mai vechi sau mai noi vorbesc de prezenţa Basarabilor, târziu, în evul mediu, legând acest antroponim de migratori, susţinând originea cumană a lexemului dupã cum am vorbit mai sus.
Acest lucru se întâmplă întotdeauna când faptele istorice nu se văd într-o continuitate, anulând baza realităţilor şi anume evidenţa prezentă în istoria pelasgilor daci care n-au dispărut , cum susţin, în mod neconvingător, unii cercetători, ci au existat permanent, într-un timp paralel cu al migratorilor; dovada cea mai bună este faptul că, deşi se susţine uneori cã Basarab I este fiul unui cuman, regele maghiar îl numeşte Basarab Valahul şi deşi spun unii istorici că au descălecat boieri, mai mulţi cumani, în frunte cu Basarab, totuşi ei au întemeiat Ţara Românească, sau Valahia. Ne întrebăm atunci cine erau majoritarii, cine stăpâneau pământurile, care, şi mai ales, de ce neam erau boierii, cei mai apropiaţi de domn, ce-l însoţeau, de vreme ce nu s-a întemeiat Cumania, sau ţara Cumană? Fireşte că răspunsul este foarte clar.
Dacii, valahi-pelasgi, în toată perioada de migraţii se intersectau cu străinii. Atunci când le era în pericol fiinţa neamului, ieşeau din rosturile lor, se aliau cu unii sau cu alţii, după cum le dictau interesele; altfel trăiau în timpul lor etern, mitic, conservându-şi valorile spirituale, într-o organizare socială şi mai ales, religioasă, închisă străinilor.
Dacă acesta n-ar fi un adevăr, atunci cum se poate explica păstrarea nealterată până în zilele noastre a miturilor străvechi, a obiceiurilor, a tradiţiilor, a costumele cu motive ancestrale, purtătoare de mesaje criptice, unele sacre, pre-creştine, creaţiile folclorice de excepţie care surprind, la o analiză atentă şi competentă, chiar urme evidente, legate de misterele zalmocsiene ale sacrificiului ritualic, precum „Mioriţa“, „Meşterul Manoli“, „Iovan Iorgovan“ (pe care vechii pelasgi îl identificau cu miticul Hercules, pelasg şi el, după spusele anticilor) ca să nu mai vorbim de basmele cu structuri ce cuprind încifrări iniţiatice ori de colindele cu refrene neînţelese până azi sau de acea ştiinţă a construirii caselor, cu arhitectură străveche întâlnită peste tot în ţară ridicate de aceşti „analfabeţi“ care-şi aşezau aşa fel gospodăria încât acestea respectau numărul de aur.
Zâmnicurile lor, de pildă, erau făcute dupã o formulă anume care asigura o temperatură de exact 4 grade, în orice anotimp; sunt şi azi asemenea anexe în unele sate din Munţii Apuseni.
Istoria are mijloacele ei de a consemna toate. Rămâne numai s-o ascultăm şi cu inima căci în ea stă lumina minţii iscoditoare, ce vibrează la sonurile profunde, mai aspre sau mai melodioase, ale timpului.
Numai vibrând, cu adevărat, în căutarea rădăcinilor noastre, vom putea descoperi adevăruri ce par atât de ascunse numai pentru că sunt prea aproape de noi, greu de deslulşit pentru că privirea de sus pretinde anularea subiectivului şi urmarea greu de realizat, a faptelor, anulând în primul rând prejudecăţile ce ţin de inerţia păguboasă, care deformează, schimonosind realitatea.
“Basarabi, Legi Belagine, Kogaion” de Maria Ciornei
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: