Ion Vasilenco (n. 20 ianuarie 1926, Pașcani - d. 4 martie 1977 Chișinău) a fost un critic și istoric literar român. După absolvirea Universității de Stat din Chișinău (1951), urmează aspirantura la Institutul de Literatură Universală M.Gorki al A.Ș. a U.R.S.S. Doctor în științe filologice (1956). Colaborator științific la Institutul de Limbă și Literatură al A.Ș.M.
Ion Vasilenco s-a afirmat ca istoric literar la sfârşitul anilor cincizeci pe paginile revistelor Nistru, Cultura Moldovei sau Însemnări critice, unde a publicat un şir de articole critice, în care a militat pentru revalorificarea clasicilor şi reintroducerea acestora în circuitul cultural moldovenesc.
Istoricul literar Lazăr Ciobanu are perfectă dreptate când consideră că meritul lui Ion Vasilenco în ceea ce priveşte tipărirea operelor lui Creangă sau Slavici la Chişinău este uriaş. Tot ce a scris Vasilenco în aceşti ani demonstrează un mare curaj. Ion Vasilenco nu numai că a întrebuinţat frecvent glotonimele «limbă română» şi «literatură română», dar a încercat să transforme istoria literară într-o armă de luptă contra regimului sovietic de ocupaţie.
Lui Vasilenco nu numai că nu i-a fost frică să publice Cântarea României alături de alte texte ale lui Alecu Russo într-un volum de opere alese, dar nu i-a lipsit curajul să scrie în 1955 un studiu ştiinţific întins în care făcea o pledoarie foarte bine argumentată pentru revenirea la alfabetul latin. Întitulat Să restabilim în drepturi ortografia clasică tradiţională, acest text s-a bucurat de un mare ecou în rândurile intelectualităţii moldoveneşti, aşa cum îşi amintea Lazăr Ciobanu, dar tot acest text, cât şi celelalte din acea perioadă, l-au transformat într-o persoană incomodă şi suspectă în ochii politrucilor vremii care l-au luat la ochi şi au început să-i treacă în condică orice pas pe care-l făcea.
Articolul său despre Constantin Stere a fost picătura care a umplut paharul satrapilor de atunci. În prima fază, KGB-iştii au căutat să-l racoleze, dar pentru că Vasilenco a refuzat să treacă această punte, l-au «internat cu forţa în Spitalul de psihiatrie de la Costiujeni, unde, fiind terorizat în acest fel, se sinucide la 4 martie 1977», cum îşi aminteşte criticul literar Mihai Cimpoi.
Pe bună dreptate, toate paginile de critică şi istorie literară demonstrează că Ion Vasilenco a fost unul dintre cei mai importanţi disidenţi moldoveni şi ar fi putut fi şi unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari, dacă nu ar fi fost maltratat psihic de către sovietici. Ei bine, cei care afirmă că nu am avut disidenţi, greşesc amarnic. Am avut. Şi unul dintre cei mai importanţi a fost Ion Vasilenco.
(Sursa: www.wikipedia.org, www.timpul.md text de Dumitru Crudu)
Ion Vasilenco s-a afirmat ca istoric literar la sfârşitul anilor cincizeci pe paginile revistelor Nistru, Cultura Moldovei sau Însemnări critice, unde a publicat un şir de articole critice, în care a militat pentru revalorificarea clasicilor şi reintroducerea acestora în circuitul cultural moldovenesc.
Istoricul literar Lazăr Ciobanu are perfectă dreptate când consideră că meritul lui Ion Vasilenco în ceea ce priveşte tipărirea operelor lui Creangă sau Slavici la Chişinău este uriaş. Tot ce a scris Vasilenco în aceşti ani demonstrează un mare curaj. Ion Vasilenco nu numai că a întrebuinţat frecvent glotonimele «limbă română» şi «literatură română», dar a încercat să transforme istoria literară într-o armă de luptă contra regimului sovietic de ocupaţie.
Lui Vasilenco nu numai că nu i-a fost frică să publice Cântarea României alături de alte texte ale lui Alecu Russo într-un volum de opere alese, dar nu i-a lipsit curajul să scrie în 1955 un studiu ştiinţific întins în care făcea o pledoarie foarte bine argumentată pentru revenirea la alfabetul latin. Întitulat Să restabilim în drepturi ortografia clasică tradiţională, acest text s-a bucurat de un mare ecou în rândurile intelectualităţii moldoveneşti, aşa cum îşi amintea Lazăr Ciobanu, dar tot acest text, cât şi celelalte din acea perioadă, l-au transformat într-o persoană incomodă şi suspectă în ochii politrucilor vremii care l-au luat la ochi şi au început să-i treacă în condică orice pas pe care-l făcea.
Articolul său despre Constantin Stere a fost picătura care a umplut paharul satrapilor de atunci. În prima fază, KGB-iştii au căutat să-l racoleze, dar pentru că Vasilenco a refuzat să treacă această punte, l-au «internat cu forţa în Spitalul de psihiatrie de la Costiujeni, unde, fiind terorizat în acest fel, se sinucide la 4 martie 1977», cum îşi aminteşte criticul literar Mihai Cimpoi.
Pe bună dreptate, toate paginile de critică şi istorie literară demonstrează că Ion Vasilenco a fost unul dintre cei mai importanţi disidenţi moldoveni şi ar fi putut fi şi unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari, dacă nu ar fi fost maltratat psihic de către sovietici. Ei bine, cei care afirmă că nu am avut disidenţi, greşesc amarnic. Am avut. Şi unul dintre cei mai importanţi a fost Ion Vasilenco.
(Sursa: www.wikipedia.org, www.timpul.md text de Dumitru Crudu)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: