Jurământul jurnalistului - cu gândul la Eminescu (partea 4)

Chestiunea Dunării şi proclamarea regatului

Aşa cum recunoaşterea independenţei a fost obţinută prin concesii economice şi politice, la fel şi recunoaşterea proclamării regatului a fost obţinută după complicate tratative legate de statutul Dunării. Chestiunea Dunării a apărut după Războiul Crimeii când, la Congresul de pace de la Paris din 1856, s-a proclamat libera navigaţie pe Dunăre şi s-a hotărât formarea unei Comisii permanente a statelor riverane Dunării. Din cauza pretenţiilor Imperiului Habsburgic de a avea deplina supremaţie pe întregul curs al fluviului a putut fi înfiinţată doar Comisia Europeană provizorie alcătuită din reprezentanţii celor şapte puteri semnatare ale tratatului care avea sarcina de a face navigabile gurile Dunării de la Isaccea la Marea Neagră. După Congresul de la Berlin, în vara anului 1880, delegaţii Austro-Ungariei şi Germaniei au prezentat Comisiei Europene provizorii un anteproiect pentru regimul navigaţiei pe Dunărea de Jos (între Porţile de Fier şi Galaţi), care prevedea crearea unei Comisii Mixte compusă din câte un delegat al fiecărui stat riveran şi unul al Austro-Ungariei cu funcţia de preşedinte permanent şi dispunând de vot preponderent, deşi ea nu era stat riveran la Dunărea de Jos. Această Comisie Mixtă avea prerogative care încălcau flagrant suveranitatea statelor membre.

În cursul anului 1880 guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a dus negocieri secrete cu Austro-Ungaria pentru ca în schimbul acceptării Comisiei Mixte sub preşedenţia Austriei să obţină recunoaşterea viitoarei proclamări a regatului. În acest scop în martie 1880 I.C. Brătianu a făcut o vizită oficială la Viena şi Berlin iar ministrul de externe, V. Boerescu, a recunoscut ulterior că la 26 februarie şi 1 martie 1880 a trimis reprezentanţilor României din străinătate o circulară confidenţială conţinând condiţiile în care guvernul român ar fi fost de acord cu înfiinţarea Comisiei Mixte sub preşedenţia Austriei. În mai 1881, primul ministru în funcţie, Dumitru Brătianu, constata că deşi nu se luase nici un angajament scris, totuşi, în urma convorbirilor avute pe baza acestor circulare, toate puterile europene au rămas cu convingerea că România era gata să accepte condiţiile austriece. De altfel peste un an, în 1882, Mihail Kogălniceanu afirma că „ministerul din Viena păstrează scrisori autografe ale d-lui Boerescu prin care acesta acceptă Comisia Mixtă”, scrisori pe care nu le publică, pentru că „nepublicate îi rapoartă mai mult decât publicate”.

La 14 martie 1881 parlamentul a aprobat transformarea României în regat. Eminescu considera că această iniţiativă nu era decât „o tichie de mărgăritar” sau „o nouă poreclă a ţării noastre” Fără ca să fie la curent cu înţelegerile secrete făcute cu austriecii, în 5 martie el a preluat în Timpul un articol dintr-un ziar austriac, Deutsche Zeitung, care rezuma punctul de vedere austriac faţă de proclamarea regatului român. În articol se afirma că dacă celelalte mari puteri nu aveau nici o obiecţie, Austria în schimb era mai rezervată pentru că ridicarea la rang de rege a principelui Carol ar trezi „în micii potentaţi ai Orientului ambiţii noi şi dorinţe noi”. De aceea, pentru a fi de acord cu proclamarea regatului, Austria aştepta o compensaţie şi anume acceptarea anteproiectului austriac cu privire la Comisia Mixtă a Dunării de Jos.

La 10 mai 1881 s-a organizat sărbătorirea proclamării regatului. Cu această ocazie Eminescu a publicat în Timpul poezia Scrisoarea III şi un articol politic în care analiza situaţia ţării în ajunul serbării de încoronare. Mai întâi constata că din 1859 ţara a sărăcit, populaţia a scăzut datorită demoralizării şi mizeriei, meşteşugurile autohtone au dispărut şi în oraşe au prosperat străinii. Astfel, succesele formale cu care se împăunau guvernanţii nu dovedeau decât nepăsarea lor faţă de soarta ţăranilor, singura clasă productivă a societăţii.

La începutul lunii aprilie 1881, înaintea serbării de la 10 mai, în mod surprinzător, I.C. Brătianu a înaintat regelui demisia guvernului, învocând motive de sănătate. Criza a fost rezolvată la 10 aprilie când s-a format un guvern condus de Dumitru Brătianu, fratele fostului prim-ministru. Aşa cum a rezultat din desfăşurarea evenimentelor de după 10 mai 1881, motivul demisiei lui I.C. Brătianu a fost încercarea de a scăpa de consecinţele acţiunilor întreprinse de guvernul său în chestiunea Dunării prin trecerea răspunderii asupra noului guvern. Văzând că Dumitru Brătianu nu voia să semneze înţelegerile de înfiinţare a Comisiei Mixte, I.C. Brătianu s-a întors în fruntea guvernului. Ca o compensaţie pentru demiterea sa atât de rapidă, Dumitru Brătianu a fost ales preşedinte al Adunării deputaţilor. În articolul din 12 iunie Eminescu reproducea cuvântarea „pe cât de duioasă, pe atât de naivă” pe care noul ales a ţinut-o în faţa deputaţilor. [Dumitru Brătianu se considera nedreptăţit că a fost schimbat din funcţia de prim-ministru, nefiind lăsat să facă „nici bine, nici rău”. El recunoaştea cu o candoare dezarmantă că ştia lucruri atât de grave încât dacă le-ar fi spus ar fi pus în primejdie guvernarea liberală. De aceea nu a participat la şedinţa parlamentului în care a fost demis, de teamă ca la furie să nu se poată abţine. ţinând cont că singura problemă litigioasă discutată în timpul scurtei sale guvernării a fost chestiunea Dunării, este evident că informaţiile pe care le ascundea priveau această problemă.

Sub presiunea opiniei publice, guvernul liberal a dat impresia că-şi schimbă atitudinea faţă de Comisia Mixtă şi în toamna anului 1881, cu ocazia mesajului regal la deschiderea lucrărilor Parlamentului a afirmat că nu va consimţi ca „navigaţia de la Porţile de Fier la Galaţi să rămână sub acţiunea preponderentă a unei singure puteri”. Din cauza formei polemice a acestei afirmaţii, Austro-Ungaria a suspendat relaţiile diplomatice cu România. În discursul de răspuns la mesajul tronului, I.C. Brătianu a încercat să justifice afirmaţiile provocatoare spunând că au fost greşit înţelese. Deoarece Austria nu a fost mulţumită de răspuns, guvernul a trebuit să-şi ceară scuze explicite ceea ce i-a prilejuit lui Eminescu următoarele comentarii:

„„Propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, pentru a-şi păstra o viaţă nemernică, tot ce dă valoare existenţei omeneţti, iată formula după care se poartă partidul roşu. Precum, pentru popularitate, au riscat un şir de fraze viteze la adresa Austriei, tot astfel pentru a rămânea la putere se târăsc azi lingând mâna pe care voiau s-o muşte şi, loviţi de această mână, siliţi a buigui cea mai umilitoare din toate scuzele, maltrataţi ca nişte adevăraţi valeţi, ce expresie găsesc d-nia lor pentru a însemna acest act de înjosire? «O neînţelegere – zice Românul - o gratuită presupunere».”

Concluzia lui Eminescu cu privire la modul în care s-au desfăşurat negocierile privind Dunărea de Jos era că guvernul liberal a acţionat neprofesionist lăsând să-i scape momentele favorabile pentru că a dat puterea de decizie „pe mâna a diferiţi copii mari care se joacă de-a diplomaţia şi care de câte ori fac, fără s-o ştie poate, afacerile străinilor, se cred cumplit de fini”.

În aprilie 1882 reprezentantul Franţei în Comisia Europeană a prezentat un proiect de compromis bazat pe anteproiectul austriac. Cu mici modificări această propunere a fost acceptată de cele şapte mari puteri europene la Conferinţa de la Londra din 1883. Guvernele de la Bucureşti şi Sofia au refuzat să ia în considerare prevederile tratatului care nu a putut fi aplicat în practică. Conflictul s-a aplanat în octombrie 1883 la încheierea alianţei secrete româno-austro-ungare prin care se instituiau relaţii economice preferenţiale cu Austro-Ungaria şi Germania.

Monarhia

Eminescu credea că monarhul trebuia să fie regulatorul vieţii sociale care poate armoniza interesele diferitelor clase. El a analizat felul în care Carol I îşi îndeplinea îndatoririle constituţionale într-un articol prin care răspundea acuzaţiilor din ziarul Presa că dădea lecţii de constituţionalism M. Sale Domnitorul. El amintea că prerogativele domnitorului erau potrivit Constituţiei să numească şi să revoce miniştri, să sancţioneze şi să promulge legile, să dizolve camerele parlamentare şi să-i trimită în judecată pe miniştri. Prin aceste prerogative domnitorul putea să menţină „echilibrul între guvern şi guvernaţi” astfel încât voinţa corpului electoral să nu fie deformată. Prin prerogativa de a dizolva Parlamentul domnitorul putea să consulte electoratul dacă mai avea încredere în guvern. Dacă în acest raport direct dintre domnitor şi naţiune interveneau miniştrii prin acte de corupţie şi violenţă, atunci tronul era obligat să intervină. Domnitorul ar mai fi fost obligat să nu aprobe schimbarea miniştrilor fără o motivaţie serioasă şi să nu permită implicarea politică în administraţie şi justiţie. În final Eminescu făcea un „apel direct” către domnitor să îşi îndeplinească toate prerogativele care îi reveneau.

Abuzurile din viaţa politică nesancţionate de Carol I erau pentru Eminescu o mare dezamăgire faţă de aşteptările pe care le avea din partea unui monarh constituţional.

„„Dar sub o monarhie occidentală, de la care aşteptam îndreptarea, sanificarea moravurilor politice, introducerea unei discuţii limpenzi, obiective şi lipsite de patimă a chestiunilor de interes public, sub o domnie occidentală să le vedem toate acestea petrecându-se cu un cinism fără asemănare pe pământ, fără asemănare în republicile Americii de Sud chiar, o spunem drept, nu ne-am fi aşteptat.”

Din cauza acestei lipse de reacţie Eminescu îl numea pe domnitor „Carol Îngăduitorul”. Eminescu credea că explicaţia comportării acestuia se află în încercarea lui Carol I de a potoli pretenţiile liberalilor prin satifacerea poftelor lor.

„„În faţa unei ţări sărace, plină de un proletariat nesăţios care şi-a creat o organizaţie numai bună pentru a urca repede şi fără control treptele sociale, în faţa plebei permanente, de la care nu se cere nici ştiinţă, nici merit, în faţa acestui abis, cu un cuvânt, Carol Îngăduitorul are satisfacerea de a vedea rupându-se unul câte unul toţi ghimpii ce erau îndreptaţi odinioară în contra tronului, [...] toate, toate se frâng prin decrete de punere în slujbă.”

În felul acesta Carol I consolida dinastia şi viitorul ţării ca expresie geografică şi politică, dar nu „viitorul poporului care locuieşte în această ţară”. şi cea mai nocivă influenţă asupra societăţii era exemplul care se dădea tinerei generaţii care vedea nulităţile susţinute politic ducând o viaţa pe care un om cinstit nu şi-o putea permite.

De obicei Eminescu se abţinea să critice direct monarhia, dar uneori nemulţumirea sa izbucnea chiar şi în articolele din Timpul. Totuşi, părerea lui sinceră despre Carol I o aflăm din textele rămase nepublicate.

„„Îngăduitorul? Îngăduitor, da, de câte ori voim să ne sfâşiem noi între noi, îngăduitor de câte ori devenim oameni fără caracter şi fără conştiinţă, îngăduitor cu mişelia şi felonia, neîngăduitor însă cu orice caracter de om adevărat, neîngăduitor cu orice talent adevărat, cu orice superioritate. Neîngăduitor când ar fi vorba de măsuri contra evreilor sau altor străini. Condamnând la ocnă pe un nebun ca Pietraru, dar iertând pe evreii care cu sânge rece sfâşie o biată muiere bătrână care privea la înmormântarea unui rabin, îngăduitor cu Arion, cu Boteanu, cu hoţii de bani publici, neîngăduitor cu proletariatul agricol, care ar comite crime de mizerie, ***. Un păienjeniş întreg de graţii domneşti s-au făcut faţă cu orice faliment fraudulos, cu orice escrocherie ar comite un străin, dar dacă un român va comite o crimă, îi putrezesc oasele în temniţă.”

Alte subiecte politice

Eminescu s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societăţii româneşti, nu numai de marile evenimente politice şi sociale legate de Războiul de Independenţă: răscumpărarea căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul, înfiinţarea Băncii Naţionale, dările, inamovibilitatea magistraţilor, politica externă, etc. Câteva dintre ele sunt amintite foarte pe scurt în continuare.

O preocupare continuă a lui Eminescu a fost situaţia românilor din afara graniţelor, şi în primul rând a celor din Ardeal. De altfel, chiar primele articole publicate când era student la Viena conţineau o critică a dualismului austro-ungar care permitea dominaţia austriecilor şi maghiarilor asupra celorlalte naţiuni din Imperiul Austro-Ungar. Pentru aceste articole Eminescu a fost anchetat de către autorităţile ungare. Soluţia pe care o propunea ca student era aceeaşi pe care o considera valabilă şi peste zece ani, când era redactor la Timpul, „o descentralizare bazată pe coordonarea naţionalităţilor în grupuri administrative autonome”.

Eminescu credea că urmarea politicii de maghiarizare a fost trezirea sentimentului naţional al românilor ardeleni: „Sigur e că siluirea deşteaptă o rezistenţă înzecită şi că trezirea naţionalităţilor datează din momentul încercării de a le deznaţionaliza”. În plus el se mira cum puteau să creadă maghiarii că vor reuşi în câţiva ani „ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană”. Pe de altă parte, şi românii erau vinovaţi pentru situaţia în care ajunseseră pentru că s-au lăsat subjugaţi fără să reacţioneze.

„„În genere toate virtuţile omului corespund cu defecte tot atât de pronunţate. Natura blândă şi lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacţiune; dovadă e că nişte oameni curioţi ca fraţii maghiari îşi pot face de cap în patria comună de sub coroana lui Sf. Ştefan.

Noi într-adevăr nu împărtăţim tonul plângător al câtorva organe de peste Carpaţi. Având în faţă un adversar, există două probabilităţi: sau te poţi scăpa de el sau nu. Dacă poţi fă-o; dacă nu, nu te mai plânge, ci rabdă bărbăteşte. Plângerile tale îl încurajează.”

Altă preocupare importantă pentru Eminescu era şcoala românească. Ca fost revizor şcolar, el cunoştea în amănunt situaţia învăţământului. Părerea lui era că şcoala trebuie în primul rând să formeze caracterul, rămânând pentru treptele superioare să transmită cunoştinţe pozitive de specialitate.

„„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esenţa lui o fiinţă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câştig. Se vede dar câtă importanţă are educaţia care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranţă de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învăţătura numai ca atare nu are a face cu creşterea. Învăţând pe de rost numirile tuturor oraşelor de pe pământ şi toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante şi de animale, această masă de cunoştinţe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligenţă, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca şi de a distinge drept de strâmb. Învăţătura consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea cunoştinţelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe şi-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil şi care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”

În epocă problema ţărănească era intens discutată şi se căutau soluţii de către întreaga clasă politică. La baza concepţiei lui Eminescu despre această problemă stătea ideea că ţărănimea era singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pe munca ei sprijinindu-se toate instituţiile înfiinţate de la Unirea din 1859. Părerea lui era că starea proastă a ţăranilor se datora abuzurilor administraţiei.

„„Aşa, viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice şi neadevărate, ci să se raporteze la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administraţii oneste şi capabile. Dacă o lege generală este posibilă în această materie, ca să îmbunătăţească starea actuală şi să nu aducă o perturbaţie îngrozitoare în economia ţării ea va trebui să sancţioneze principiile legilor din trecut şi să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consta aşadar mai cu seamă din măsuri care ar zădărnici posibilitatea abuzurilor.”

Cea mai importantă măsură care trebuia luată era ca funcţionarii să nu mai fie aleşi conform „interesului electoral”, ci ţinând cont de capacitatea, experienţa şi integritatea lor.

În multe dintre articolele sale Eminescu a comentat lucrările parlamentare pe care le considera „o farsă constituţională”. După ce parlamentarii îşi pierdeau timpul cu discursuri politice de faţadă, la sfârşitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură şedinţă, de la ora 9 seara şi până la ora 2 după miezul-nopţii, să voteze bugetul statului, bugetul armatei, legea responsabilităţii ministeriale, rezilierea contractului monopolului tutunului, etc.

„„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas şi jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea ţării alegătoare. Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă.

Şi acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat şi votat, articolele bugetului zboară şi sfârâie unul după altul ca spiţele de la roată sau de la vârtelniţă; vicepreşedintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ş-atunci toate vor fi bune.”

Şi toate acestea se întâmplau datorită abuzurilor comise cu ocazia alegerilor: „furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţilor admnistrativi, bătăile şi încercările de ucidere”.

Cronologia activităţii jurnalistice

7 ianuarie 1870 – Publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, un răspuns în numele studenţimii române din Viena la atacurile lui D. Petrino împotriva lui Aron Pumnul.

18 ianuarie 1870 – Publică în Familia din Oradea articolul Repertoriul nostru teatral.

5, 10, 22 şi 29 aprilie 1870 – publică în Federaţiunea din Pesta articolele Să facem un congres, În unire e tăria şi Echilibrul împotriva dualismului austro-ungar.

13 iunie 1876 – Devine redactor la ziarul Curierul de Iaşi.

27 octombrie 1877 – Eminescu devine redactor la ziarul conservator Timpul din Bucureşti.

11, 13, 14, 18, 21, 23 decembrie 1877 – Publică în Timpul studiul Icoane vechi şi icoane nouă în care îşi prezintă tezele social-politice.

3, 4, 7, 8, 10, 11 martie 1878 – Publică în Timpul studiul Basarabia legat de cererea Rusiei de a i se ceda acest teritoriu.

15 martie 1878 – Scrisoare a lui P.P. Carp prin care se desolidarizează de Timpul pentru orientarea sa politică.

19 octombrie 1878 – I.A. Cantacuzino, redactorul şef al Timpului, îi cere lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul în tribună a propriilor opinii politice.

24 mai, 12, 13, 21 iunie 1879 – Publică în Timpul studiul Cestiunea evreiască.

17 iulie 1879 – Maiorescu adresează Timpului o scrisoare în care cere redacţiei să facă cunoscut că nu participă la redactarea ziarului şi nu-şi asumă răspunderea pentru articolele publicate.

3 februarie 1880 – Se constituie Partidul Conservator sub conducerea lui Manolache Costache Epureanu şi Theodor Rosetti. Acesta din urmă preia Timpul şi-l desemnează pe Eminescu redactor şef. Cei doi îi lasă libertate deplină în conducerea ziarului.

17, 19, 22, 24 februarie 1880 – Publică în Timpul Studii asupra situaţiei în care dezvoltă Programul politic al Partidului Conservator.

10 mai 1881 – La sărbătorirea proclamării regatului Eminescu publică în Timpul Scrisoarea III.

16, 17, 18, 19, 23 iulie, 3, 4 august 1881 – Publică în Timpul studiul Creditul mobiliar.

1 ianuarie 1882 – Conducerea Timpului este preluată de Grigore Păucescu iar Eminescu rămâne redactor pentru partea politică cu însărcinarea să scrie trei articole pe săptămână şi fără obigaţia de a fi prezent zilnic la redacţie.

13, 15, 27 mai, 10, 17 iunie 1882 – Publică în Timpul studiul Românii din Ungaria.

16 februarie 1883 – Adresează lui Lascăr Catargi o scrisoare de protest împotriva colaborării la Timpul a lui N. Bassarabescu care semnase câteva articole injurioase la adresa lui Maiorescu.

noiembrie 1888 – Scrie câteva articole în România liberă, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator.

4 decembrie 1888 – Acceptă conducerea revistei Fântâna Blanduziei şi în primul număr scrie articolul program şi apoi publică alte câteva articole.