Ca stare pură în sens platonician, poezia, poezia pură în accepţia Abatelui H. Bremond, se identifică fervorii rugăciunii, rugăciunea însăşi fiind starea pură în care omul se află în legătură expresă cu Dumnezeu. Poezia, în sens larg, e o formă de rugăciune, de comunicare cu ordinea tainică a lumii, de rezonanţă cu Dumnezeu. Vorbind despre sine ca poet, Eminescu spunea: „Eu sunt organul prin care vorbeşte poezia”, având conştiinţa clară a adevărului că poetul este un intermediar între Dumnezeu şi oameni. Mesajul adevăratei poezii e un mesaj sacru. Poezia este o formă de rugăciune, o formă de extaz, trăit dincolo de raţiune şi de contingent, o modalitate de accedere la esenţe. Iar esenţele sunt urmele lăsate de Dumnezeu în lume, o dovadă că Dumnezeu nu a murit, aşa cum au afirmat marii apologeţi ai singurătăţii, începând cu Nietzsche.
Secolul al XX-lea a proclamat moartea sau retragerea din lume a lui Dumnezeu. Poezia rămâne să afirme tuturor oamenilor în limbajul marilor revelaţii că Dumnezeu se află în lume. Mircea Eliade consideră că oamenii au întemeiat o nouă religie, cea a morţii lui Dumnezeu, singura contribuţie religioasă a omului modern care ar marca declinul societăţii contemporane, o posibilă apocatastază.
Un lucru e cert şi clar însă: omul nu poate trăi în afara lui Dumnezeu, a acceptării ideii de Dumnezeu. Fără Dumnezeu nimic nu se poate justifica. Absenţa lui Dumnezeu lipseşte pe om de experienţa absolutului, poate justifica degringolada societăţii moderne şi criza ei de valori.
În vremea lui Eminescu, a doua jumătate a secolului al XlX-lea, aceste idei incipiente frământau minţile unor contemporani. Poetul nostru le preia nu fără discernământ; reverberări ale acestor opinii, atitudini transpar în poeziile sale, ca o dovadă a continuei efervescenţe a spiritului, a intelectualităţii sale.
Cel mai adesea, datorită formării/ informării în şcoală, Eminescu e receptat ca ateist. Versurile din Împărat şi proletar - Religia - o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,/ Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,/ După ce-amar muncirăţi viaţa toată/ Aţi mai purta osânda ca vita de la plug!”, foarte cunoscute, sunt singurele informaţii despre religiozitatea poetului. A reţine din Împărat şi proletar doar această cuvântare a proletarului comunard e nu numai o eroare, ci şi o limitare a fluxului poetic eminescian, a universului său liric şi ideatic şi chiar o neînţelegere. Proletarul e un revoltat romantic. El face critica prezentului în numele unui ideal, stăpânit de o melancolie a istoriei, iar ideile lui sunt conjuncturale.
Eminescu nu e un poet religios în sensul cultivării unor teme creştine, deşi acestea nu lipsesc (Învierea, de ex.), dar un poet cu un spirit religios, un poet preocupat de marile întrebări existenţiale, de viaţă şi de moarte, de locul omului în univers în raport cu lumea şi cu Dumnezeu.
Poemul postum Învierea (1878) e un poem icoană, tratând despre un motiv biblic creştin într-o atmosferă romantică păstrând ideea triumfului vieţii asupra morţii. Ritualul de Paşte repetă evenimentul originar amintind mereu oamenilor că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a jertfit pe însuşi Fiul Său pentru ca toţi care vor crede în El să primească în dar viaţa veşnică: „Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială/ Şi negrul întuneric se sperie de şoapte… / Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte… / Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală./ / Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… / Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor./ / Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ / Cântări şi laude nălţăm/ Noi, Ţie Unuia;/ Primindu-L cu psalme şi ramuri/ Plecaţi-vă neamuri,/ Cântând Aleluia!/ / Christos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.
Colinde, colinde, postumă din 1878, formulează, în ritmul poeziei populare, poemul Naşterii Domnului şi bucuria pe care o sugerează se transmite întregii firi: „Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele;/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele/ / Se bucur’ copiii,/ Copiii şi fetele;/ De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele;/ De dragul Mariei/ Ş-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”.
Într-un eseu, Poezia religioasă din Fragmente critice, I, Eugen Simion, citând pe N. Frye (Marele Cod) e de acord cu o idee mai veche formulată şi de W. Blake conform căreia: „Vechiul şi Noul Testament formează marele Cod al artei”. Literatura reia mituri, metafore, tipologii, retorica, parabole, conferindu-le semnificaţii noi, reinterpretându-le, considerându-le arhetipuri, tipare primordiale pentru starea de umanitate. Prezenţa acestor mituri, metafore etc. nu determină religiozitatea unui creator. Ar fi, din acest punct de vedere, două categorii de poeţi: adevăraţi mistici, aceia care „caută sistematic temele religioase şi construiesc mici parabole cu înţeles mistic” şi alţii care „fără a folosi în mod voit motive religioase, ating printr-o metafizică profundă şi originală starea de religiozitate în poem” (op.cit., p. 135). Misticii raportează totul la existenţa divină, aşteaptă totul de la Dumnezeu. Ei sunt ca primii creştini primitivi (în sens eliadesc, cei care trăiesc şi acceptă revelaţia ca pe un dat firesc), pentru care miracolul e o stare de normalitate, starea de armonie. Acceptând pe Dumnezeu ca făcând parte din existenţa şi fiinţa lor, ei aşteaptă dezlegarea tuturor îndoielilor, a nedumeririlor, a erorilor omeneşti trăind intens şi adevărat starea extatică de sfinţenie. Sacru şi profan e o antinomie doar pentru spiritele limitative. Pentru adevăratul mistic, nu există profanul, ci doar sacrul. De la Dosoftei la Al. Macedonski (Psalmi moderni), V. Voiculescu, N. Crainic, I. Alexandru, Daniel Turcea, sentimentul religios e o dominantă a vieţii şi creaţiei. Îi defineşte şi îi îndumnezeieşte. Unele poeme religioase dau o sugestie de nelinişte mistică, altele nu, deşi simbolurile religioase, retorica există. Unele dau impresia de autentic, de viaţă, de trăire, altele sunt convenţionale, decorative, schematice, superficiale. „Marele Cod” poate furniza o materie bogată, dar aceasta nu dă automat şi poezia, nu creează nici lirismul, nici poeticitatea. Lipsa de profunzime nu poate fi suplinită prin teme bogate sau motive şi mituri celebre. Forma îşi cere un fond, iar fondul, în cazul de faţă, presupune spiritul religios, definit de Eugen Simion drept credinţă în ordinea divină şi sugestie a solidarităţii cu lucrurile umile, la modul unui franciscanism care degajă sentimentul plenar că lumea este opera unui spirit superior, în sensul înfrăţirii cu universul, al unui panteism, al sugestiei prezenţei lui Dumnezeu în lume. În poezie, religiosul trece prin existenţial, iar Dumnezeu respiră „prin rugăciunile, neliniştile şi bucuriile” noastre (cf. E. Simion, op. cit., p. 136).
Fără a fi un mistic, în sensul celor afirmate mai sus, Eminescu e un poet atins de starea de religiozitate, un poet care nu caută neapărat temele religioase, dar ajunge, cum subliniază şi Eugen Simion, „de la un prag de reflecţie lirică şi de expresivitate la o metafizică de tip liric în care miticul şi religiosul se împletesc şi se confundă” (E. Simion, p. 136). El a supus reinterpretării nu numai miturile biblice, dar şi pe cele greceşti, romane sau nordice (germane sau scandinave), preocupat de a descifra destinul umanităţii prin recurgerea la tipare originare, la prototipuri capabile să le explice. Eminescu era convins de adevărul identităţii, al unităţii totului, de ideea armoniei universale. Unul e în tot, tot astfel precum toate sunt într-una, poemul Ta twam asi (Eu sunt tu) evidenţiind identitatea dintre om şi Dumnezeu, nu în sens luciferic, ci în sensul consubstanţialităţii. Omul păstrează în el o fărâmă de divin, acea scânteie originară. Sensul vieţii poate fi şi acesta -aflarea lui Dumnezeu ascuns în profunzimile fiinţei. Uimi¬tor este modul în care poetul leagă, dă coeziune şi coerenţă unor idei care-i vin din surse diferite. Pe fundalul acestui poem care vehiculează idei mai ales budiste, Eminescu integrează o strofă din altă postumă - Rugăciune (1878), pentru a sublinia, poate, adevărul că Dumnezeu e acelaşi, doar că oamenii îl numesc altfel.
Poeme ca Povestea magului călător în stele, Gemenii, Sarmis, Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic), Memento mori, Luceafărul, Scrisorile, fără a fi religioase în sens obişnuit şi banal, relevă o neobişnuită încordare a spiritului, o voinţă colosală de cuprindere, de dezamăgire, un fior mistic de a prinde şi de a înţelege marile mecanisme cosmice. Sentimentul religios înnobilează poezia, o înalţă, dându-i un sens prin care banalul se transcende. Accesul la esenţe, la absolut devine posibil. Metafizica poetică îndreaptă privirea spre sugestia sacralităţii, a divinului.
În Povestea magului călător în stele găsim o adevărată teorie a îngerilor, cum o numea G. Călinescu. Mai întâi, ideea banală că fiecare om are steaua lui, idee specifică mitologiei româneşti, cu origine în mitul christic, dar cu posibile legături şi cu dialogul Timaios al lui Platon. Mai interesantă e ideea următoare: oamenii comuni au un înger păzitor, oamenii excepţionali, nu; „individul fără înger, spune G. Călinescu, în Opera lui Mihai Eminescu, II, p. 617, şi fără stea reprezintă în plan metafizic o treaptă superioară umanităţii comune şi chiar celei obişnuite geniale”. Există, aşadar, sugestia diferenţierii între individul excepţional şi geniu, geniul primind o interpretare platoniciană prin trimitere la teoria ideilor pure, absolute, ca şi la teoria metempsihozei. Potrivit acestui mit, geniile beau, întrupându-se, vinul uitării, uitând substratul divin al universului. Omul fără înger şi fără stea n-a băut vinul uitării şi a rămas cu noţiunea intuitivă a esenţelor, a prototipurilor. Personajul eminescian e deasupra timpului, o fiinţă solară, un microcosm, căruia Dumnezeu îi este tată, ca Demiurgul lui Hyperion. Credinţa lui Eminescu despre destinul omului excepţional este aceasta formulată în Povestea magului călător în stele: „Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,/ Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi,/ Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază”, şi-n ea regăsim o sugestie christică despre supradestin, despre sacrificiu, jertfă şi martiriu.
Filosofia istoriei este explicată şi justificată prin/ de existenţa unui spirit al Universului care nu se poate explica decât prin existenţa unui spirit ordonator, prin existenţa lui Dumnezeu. Iată un fragment din Archaeus: „În fiece om se încearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în mod.
Ana Dobre
Secolul al XX-lea a proclamat moartea sau retragerea din lume a lui Dumnezeu. Poezia rămâne să afirme tuturor oamenilor în limbajul marilor revelaţii că Dumnezeu se află în lume. Mircea Eliade consideră că oamenii au întemeiat o nouă religie, cea a morţii lui Dumnezeu, singura contribuţie religioasă a omului modern care ar marca declinul societăţii contemporane, o posibilă apocatastază.
Un lucru e cert şi clar însă: omul nu poate trăi în afara lui Dumnezeu, a acceptării ideii de Dumnezeu. Fără Dumnezeu nimic nu se poate justifica. Absenţa lui Dumnezeu lipseşte pe om de experienţa absolutului, poate justifica degringolada societăţii moderne şi criza ei de valori.
În vremea lui Eminescu, a doua jumătate a secolului al XlX-lea, aceste idei incipiente frământau minţile unor contemporani. Poetul nostru le preia nu fără discernământ; reverberări ale acestor opinii, atitudini transpar în poeziile sale, ca o dovadă a continuei efervescenţe a spiritului, a intelectualităţii sale.
Cel mai adesea, datorită formării/ informării în şcoală, Eminescu e receptat ca ateist. Versurile din Împărat şi proletar - Religia - o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,/ Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,/ După ce-amar muncirăţi viaţa toată/ Aţi mai purta osânda ca vita de la plug!”, foarte cunoscute, sunt singurele informaţii despre religiozitatea poetului. A reţine din Împărat şi proletar doar această cuvântare a proletarului comunard e nu numai o eroare, ci şi o limitare a fluxului poetic eminescian, a universului său liric şi ideatic şi chiar o neînţelegere. Proletarul e un revoltat romantic. El face critica prezentului în numele unui ideal, stăpânit de o melancolie a istoriei, iar ideile lui sunt conjuncturale.
Eminescu nu e un poet religios în sensul cultivării unor teme creştine, deşi acestea nu lipsesc (Învierea, de ex.), dar un poet cu un spirit religios, un poet preocupat de marile întrebări existenţiale, de viaţă şi de moarte, de locul omului în univers în raport cu lumea şi cu Dumnezeu.
Poemul postum Învierea (1878) e un poem icoană, tratând despre un motiv biblic creştin într-o atmosferă romantică păstrând ideea triumfului vieţii asupra morţii. Ritualul de Paşte repetă evenimentul originar amintind mereu oamenilor că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a jertfit pe însuşi Fiul Său pentru ca toţi care vor crede în El să primească în dar viaţa veşnică: „Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială/ Şi negrul întuneric se sperie de şoapte… / Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte… / Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală./ / Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… / Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor./ / Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ / Cântări şi laude nălţăm/ Noi, Ţie Unuia;/ Primindu-L cu psalme şi ramuri/ Plecaţi-vă neamuri,/ Cântând Aleluia!/ / Christos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.
Colinde, colinde, postumă din 1878, formulează, în ritmul poeziei populare, poemul Naşterii Domnului şi bucuria pe care o sugerează se transmite întregii firi: „Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele;/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele/ / Se bucur’ copiii,/ Copiii şi fetele;/ De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele;/ De dragul Mariei/ Ş-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”.
Într-un eseu, Poezia religioasă din Fragmente critice, I, Eugen Simion, citând pe N. Frye (Marele Cod) e de acord cu o idee mai veche formulată şi de W. Blake conform căreia: „Vechiul şi Noul Testament formează marele Cod al artei”. Literatura reia mituri, metafore, tipologii, retorica, parabole, conferindu-le semnificaţii noi, reinterpretându-le, considerându-le arhetipuri, tipare primordiale pentru starea de umanitate. Prezenţa acestor mituri, metafore etc. nu determină religiozitatea unui creator. Ar fi, din acest punct de vedere, două categorii de poeţi: adevăraţi mistici, aceia care „caută sistematic temele religioase şi construiesc mici parabole cu înţeles mistic” şi alţii care „fără a folosi în mod voit motive religioase, ating printr-o metafizică profundă şi originală starea de religiozitate în poem” (op.cit., p. 135). Misticii raportează totul la existenţa divină, aşteaptă totul de la Dumnezeu. Ei sunt ca primii creştini primitivi (în sens eliadesc, cei care trăiesc şi acceptă revelaţia ca pe un dat firesc), pentru care miracolul e o stare de normalitate, starea de armonie. Acceptând pe Dumnezeu ca făcând parte din existenţa şi fiinţa lor, ei aşteaptă dezlegarea tuturor îndoielilor, a nedumeririlor, a erorilor omeneşti trăind intens şi adevărat starea extatică de sfinţenie. Sacru şi profan e o antinomie doar pentru spiritele limitative. Pentru adevăratul mistic, nu există profanul, ci doar sacrul. De la Dosoftei la Al. Macedonski (Psalmi moderni), V. Voiculescu, N. Crainic, I. Alexandru, Daniel Turcea, sentimentul religios e o dominantă a vieţii şi creaţiei. Îi defineşte şi îi îndumnezeieşte. Unele poeme religioase dau o sugestie de nelinişte mistică, altele nu, deşi simbolurile religioase, retorica există. Unele dau impresia de autentic, de viaţă, de trăire, altele sunt convenţionale, decorative, schematice, superficiale. „Marele Cod” poate furniza o materie bogată, dar aceasta nu dă automat şi poezia, nu creează nici lirismul, nici poeticitatea. Lipsa de profunzime nu poate fi suplinită prin teme bogate sau motive şi mituri celebre. Forma îşi cere un fond, iar fondul, în cazul de faţă, presupune spiritul religios, definit de Eugen Simion drept credinţă în ordinea divină şi sugestie a solidarităţii cu lucrurile umile, la modul unui franciscanism care degajă sentimentul plenar că lumea este opera unui spirit superior, în sensul înfrăţirii cu universul, al unui panteism, al sugestiei prezenţei lui Dumnezeu în lume. În poezie, religiosul trece prin existenţial, iar Dumnezeu respiră „prin rugăciunile, neliniştile şi bucuriile” noastre (cf. E. Simion, op. cit., p. 136).
Fără a fi un mistic, în sensul celor afirmate mai sus, Eminescu e un poet atins de starea de religiozitate, un poet care nu caută neapărat temele religioase, dar ajunge, cum subliniază şi Eugen Simion, „de la un prag de reflecţie lirică şi de expresivitate la o metafizică de tip liric în care miticul şi religiosul se împletesc şi se confundă” (E. Simion, p. 136). El a supus reinterpretării nu numai miturile biblice, dar şi pe cele greceşti, romane sau nordice (germane sau scandinave), preocupat de a descifra destinul umanităţii prin recurgerea la tipare originare, la prototipuri capabile să le explice. Eminescu era convins de adevărul identităţii, al unităţii totului, de ideea armoniei universale. Unul e în tot, tot astfel precum toate sunt într-una, poemul Ta twam asi (Eu sunt tu) evidenţiind identitatea dintre om şi Dumnezeu, nu în sens luciferic, ci în sensul consubstanţialităţii. Omul păstrează în el o fărâmă de divin, acea scânteie originară. Sensul vieţii poate fi şi acesta -aflarea lui Dumnezeu ascuns în profunzimile fiinţei. Uimi¬tor este modul în care poetul leagă, dă coeziune şi coerenţă unor idei care-i vin din surse diferite. Pe fundalul acestui poem care vehiculează idei mai ales budiste, Eminescu integrează o strofă din altă postumă - Rugăciune (1878), pentru a sublinia, poate, adevărul că Dumnezeu e acelaşi, doar că oamenii îl numesc altfel.
Poeme ca Povestea magului călător în stele, Gemenii, Sarmis, Rugăciunea unui dac, Odă (în metru antic), Memento mori, Luceafărul, Scrisorile, fără a fi religioase în sens obişnuit şi banal, relevă o neobişnuită încordare a spiritului, o voinţă colosală de cuprindere, de dezamăgire, un fior mistic de a prinde şi de a înţelege marile mecanisme cosmice. Sentimentul religios înnobilează poezia, o înalţă, dându-i un sens prin care banalul se transcende. Accesul la esenţe, la absolut devine posibil. Metafizica poetică îndreaptă privirea spre sugestia sacralităţii, a divinului.
În Povestea magului călător în stele găsim o adevărată teorie a îngerilor, cum o numea G. Călinescu. Mai întâi, ideea banală că fiecare om are steaua lui, idee specifică mitologiei româneşti, cu origine în mitul christic, dar cu posibile legături şi cu dialogul Timaios al lui Platon. Mai interesantă e ideea următoare: oamenii comuni au un înger păzitor, oamenii excepţionali, nu; „individul fără înger, spune G. Călinescu, în Opera lui Mihai Eminescu, II, p. 617, şi fără stea reprezintă în plan metafizic o treaptă superioară umanităţii comune şi chiar celei obişnuite geniale”. Există, aşadar, sugestia diferenţierii între individul excepţional şi geniu, geniul primind o interpretare platoniciană prin trimitere la teoria ideilor pure, absolute, ca şi la teoria metempsihozei. Potrivit acestui mit, geniile beau, întrupându-se, vinul uitării, uitând substratul divin al universului. Omul fără înger şi fără stea n-a băut vinul uitării şi a rămas cu noţiunea intuitivă a esenţelor, a prototipurilor. Personajul eminescian e deasupra timpului, o fiinţă solară, un microcosm, căruia Dumnezeu îi este tată, ca Demiurgul lui Hyperion. Credinţa lui Eminescu despre destinul omului excepţional este aceasta formulată în Povestea magului călător în stele: „Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,/ Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi,/ Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază”, şi-n ea regăsim o sugestie christică despre supradestin, despre sacrificiu, jertfă şi martiriu.
Filosofia istoriei este explicată şi justificată prin/ de existenţa unui spirit al Universului care nu se poate explica decât prin existenţa unui spirit ordonator, prin existenţa lui Dumnezeu. Iată un fragment din Archaeus: „În fiece om se încearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în mod.
Ana Dobre
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: