În condiţiile europenizări noastre şi al fenomenului de globalizare este necesar să punctăm unele repere importante din istoria noastră, dar şi din tezaurul etnofolcloric, inclusive din istoria literaturii române, în scopul perenizării lor ca zestre specifică şi multiculturală într-o Europă unită. De data aceasta am ales pe Eminescu ca promotor al dragostei de neam şi ţară, în scopul de a sublinia faptul că sentimentul acesta nu trebuie să ne părăsească, el fiind aceea vibraţie specifică şi singulară pe care o simţim faţă de limba şi ţara în care ne-am născut. Nu demult într-o convorbire pe care am avut-o la Drăgăşani cu Guvernatorul Bancii Naţionale,Mugurel Isărescu, întrebându-l de ce vine , aproape lunar , în oraşul natal de la poalele Delului Viilor, în care a existat castrul roman Rusidava , mi-a răspuns textual: Dragă Florine, prima înghiţitură de aer pe care o respiră copilul când se naşte rămâne veşnic în plămânul omului. Aceasta ne face să ne întoarcem ,mereu, pe locurile natale, pentru a o înprospăta. Lărgind aria, acest fenomen se întâmplă şi la nivelul ţării.
În acest context, este necesar s-o spunem, că încă de la primele poezii Eminescu şi-a manifestat sentimentele de dragoste pentru ţară şi neamul nostru daco-român, cum l-a denumit , renumitul dacolog, părintele Dumitru Bălaşa.
În poezia Din străinătate, pe care-o scrie în 1865 şi o publică în 1866 în revista Familia, Eminescu exprimă nostalgia ţinutului natal. Această nostalgia provine tocmai de la acea primă înghiţitură de aer absorbită de plămâni la naştere. În jurul său poetul vede numai veselie, oamenii se lasă cuprinşi de încântările şi plăcerile vieţii. Însă, dintre toţi numai un om este nemângâiat-Poetul Eminescu:”Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L`a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.” Eminescu ar vrea să se afle din nou în satul său natal, să rătăcească în labirintul pădurii pe care a iubit-o din copilărie, să salute colibele liniştite, respiratoare de viaţă simplă, capabile să deştepte vizări poetice. Într-o poezie din copilărie, scrisă la vârsta de 17 ani” Ce-ţi doresc eu ţie,dulce Românie”,în versuri entruziaste urează patriei sale un viitor mare, biruinţă asupra duşmanilor, glorie, dragoste de pace şi frăţie între fii ţării.
Pe parcursul vieţii sale scurte , poetul va rătăcii ani întregi de-a lungul ţării, trecând prin Ardeal, ajungând şi la Floreşti de Gorj, ne mai vorbind de Bucureşti, va petrece o parte din tinereţe studiind la universităţi străine; va schimba locuri, dar nu sufletul. Acelaşi cald patriotism îl va însoţi pe Eminescu tot timpul vieţii sale. Numai experienţa şi adâncirea problemelor naţionale îl va face să alieze sentimentul-gândirea, cu entuziasmul- prudenţa. În 1876, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, el ne arată ce înţelege prin adevăratul patriotism. Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie nepărtinitoare, cu atât cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o astfel de ţară poate fi îndreptată pe căi bune, zbuciumările deşarte pot fi ferite, relele pot fi stârpite, conchide Eminescu. Va păstra Eminescu acest calm în manifestarea patriotismului său? Este o întrebare retorică. Eminescu era prea poet ca să nu se lase vrăjit de fantezie, prea aprins la suflet ca versul ori fraza să nu devină uneori pana sa o explozie de indignare şi revoltă. În momentul când ţara se apropia de punctul independenţei, Mihai Eminescu scrie cu înflăcărare aceste rânduri încărcate de duioşie şi dragoste:”E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o;dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc.”
O indignare împotriva acelora care nu îndrăznesc până şi să rostească numele ţării o găsim în “Scrisoarea a lll-a”; totuşi , într-o anexă la aceeaşi poezie, duioşia triumfă şi Eminescu scrie cuvinte simple, dar pline de cuprins şi mesaj:”O maică ţarină dulce!”
Acelaşi sentiment de dragoste îl găsim la Eminescu şi pentru neamul său în ciclul “Cântâri patriotice”, ediţia l-a, apărută în 1883.Poetul face distincţie între popor şi conducători, iubind poporul fără noroc care a ajuns să servească de “calici” celor ce se înalţă la putere:”Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăveşte împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece;iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înnalţă la putere-popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri”.Am citat din una din scrierile sale politice cuprinse în volumul “Opere complete” , ediţia A.C.Cuza, 1914.
Cuvântul naţiune are pentru Eminescu măreţia unei expresii sfinte. A-l pronunţa fără rost, spune Eminescu, şi numai pe vârful buzelor e a face doar paradă de naţionalism:”Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura.Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.”Poetul ne învaţă şi cum trebuie iubită naţia. Nu este nevoie de manifestaţii de uliţă şi nici de fraze, naţia trebuie iubită aşa cum e şi cum ne-a lăsat Dumnezeu:”Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile-mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată.” În alt articol Eminescu spune:”Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele secularte până în zilele noastre.O iubim sans phrase”. Din textele Poetului Naţional reiese că cine are dragoste de naţiune, nu-I cere acesteia nimic, dar îi dă totul: nu-i cere nici chiar încredere, nici chiar iubire:”o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea , înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.” Era o perioadă când se forma ideea statului unitar care în epocă stârnise o exaltare naţionalistă. Românismul ca principiu călăuzitor e reprezentat de diferiţi fruntaşi ai vieţii noastre publice. Ideea că românismul trebuie pretutindeni să triumfe- în limbă, în legi, în credinţe, în comerţ şi industrie-străbate toată activitatea lui Simion Bărnuţiu ,mai ales prin opera sa “Dreptul public al românilor”, apărută la Iaşi, în 1867.În lumina acestei idei a mai scris Bogdan Petriceicu Haşdeu care spunea”Să fim români mai pe sus de toate. Ca Români să nu uitâm că suntem Latini. Numai Români şi numai Latini”,în cuvântarea sa având ca titlu”Cosmopolitism şi Naţionalism”,ţinută la Societatea Românismul, la 26 septembrie 1870.Şi Eminescu a fost însufleţit de ideea românismului. El dorea ca geniul naţional să fie scos din amorţire. El simte că Românii nu vor produce nimic de seamă, decât când vor renunţa la vorbe mari dar sterpe, pentru a fi Români înainte de orice.Toma Nour din “Geniul pustiu” subliniază mijloacele de mântuire a neamului:”Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional- spiritual propriu şi characteristic al poporului, din adâncurile în care doarme-faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideia românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi Români şi iar Români…”.Dragostea de neam îl face pe Eminescu să exagereze calităţile Românilor. El ajunge uneori să fie foarte violent faţă de duşmanii ţării şi sensiblitatea sinceră şi năvalnică se revarsă în textele poetului. Voind să cânte epocile de bărbăţie ale străbunilor, Eminescu descrie astfel poporul românesc:”Popor de fală/ Cap de geniu, piept de foc/ Cu gândirea de proroc/ Dar cu inima regală/ Şi cu flamuri cu noroc.”.Poetul doreşte ca neamul său să aibă un destin fără seamăn:”Popoare să mai fie c`al meu- nu merit ele/ Să-i semene.Poporu-mi menitu-i ca să fie/ Astfe de cumu-s alte.Eu nu cer fericirea/ Pentru-a lui viaţă-O naţie iubită!”
Limba poporului român, după Eminescu, e bogată în figuri poetice, sufletul poporului freamătă de adânc simţământ pentru frumuseţile naturii, prietenul poporului e codru, e calul frumos, e turma de oi. Poporul nostru, scrie Eminescu, e “plin de originalitate şi de-o feciorească putere, formată prin o muncă plăcută, fără trudă”.Dintr-o asemenea viaţă răsare, spune Eminescu mai departe,”nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie, care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.” După cum se vede, din dragoste de neamul său, poetul este şi critic, nu numai laudativ.El scrie că ceea ce caracterizează pe Români este adevărul.” Rău sau bun, Românul e adevărat. El e inteligent, dar nu viclean, nici făţarnic;e lipsit de cocoaşa intelectuală ori fizică.”Nu odată, laudă Eminescu puterea intelectuală a poporului nostrum şi inteligenţa lui. Vorbeşte cu mândrie de craniul “în adevăr daco-romanic”omparaţie cu scorburiel găunoase ale păturii dominante! Chiar dă sfatuir tineretului de la facultatea de Medicină să facă studii cranioscopice în această direcţie.
Prin scrierile lui în care se exprimă dragostea de poporul său, Eminescu se apropie de Bărnuţiu şi de Haşdeu. Din tinereţe el îşi arată şi sila de frazeologia patriotardă, privind critic manifestările celor ce vorbesc în numele naţiunii şi, prin aceasta poetul e un reprezentant al curentului de la Junimea.Este un precursor al promovării europenismului în cultura română. Pe când era la Viena, la studii, scrie într-o notiţă că i-i ruşine să fie român în felul celora care şi-au însuşit monopolul patriotismului şi naţionalismului, că-i ruşine să fie român de paradă:”măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le alege după plac.”
Concluzionând naţionalismul lui Eminescu ia multe forme de manifestare, izvorâte din sufletul unui poet entuziast şi aprins aliat . Fiind şi un ideolog serios şi un ziarist care nu iartă şi spune lucrurile pe nume.Atât poetica lui Eminescu ,dar şi publicistica lui, emană idei ce exprimă dragostea de neam , de ţară şi tradiţii româneşti ce trebuiesc păstrate într-o Europă în plină expansiune.Acestea fiind zestrea cu care ne-am afirmat, încă de pe atunci, într-o Europă a naţiunilor, Şi astăzi tezaur al neamului românesc în Europa unită şi multiculturală.
În acest context, este necesar s-o spunem, că încă de la primele poezii Eminescu şi-a manifestat sentimentele de dragoste pentru ţară şi neamul nostru daco-român, cum l-a denumit , renumitul dacolog, părintele Dumitru Bălaşa.
În poezia Din străinătate, pe care-o scrie în 1865 şi o publică în 1866 în revista Familia, Eminescu exprimă nostalgia ţinutului natal. Această nostalgia provine tocmai de la acea primă înghiţitură de aer absorbită de plămâni la naştere. În jurul său poetul vede numai veselie, oamenii se lasă cuprinşi de încântările şi plăcerile vieţii. Însă, dintre toţi numai un om este nemângâiat-Poetul Eminescu:”Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă/ L`a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.” Eminescu ar vrea să se afle din nou în satul său natal, să rătăcească în labirintul pădurii pe care a iubit-o din copilărie, să salute colibele liniştite, respiratoare de viaţă simplă, capabile să deştepte vizări poetice. Într-o poezie din copilărie, scrisă la vârsta de 17 ani” Ce-ţi doresc eu ţie,dulce Românie”,în versuri entruziaste urează patriei sale un viitor mare, biruinţă asupra duşmanilor, glorie, dragoste de pace şi frăţie între fii ţării.
Pe parcursul vieţii sale scurte , poetul va rătăcii ani întregi de-a lungul ţării, trecând prin Ardeal, ajungând şi la Floreşti de Gorj, ne mai vorbind de Bucureşti, va petrece o parte din tinereţe studiind la universităţi străine; va schimba locuri, dar nu sufletul. Acelaşi cald patriotism îl va însoţi pe Eminescu tot timpul vieţii sale. Numai experienţa şi adâncirea problemelor naţionale îl va face să alieze sentimentul-gândirea, cu entuziasmul- prudenţa. În 1876, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, el ne arată ce înţelege prin adevăratul patriotism. Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie nepărtinitoare, cu atât cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o astfel de ţară poate fi îndreptată pe căi bune, zbuciumările deşarte pot fi ferite, relele pot fi stârpite, conchide Eminescu. Va păstra Eminescu acest calm în manifestarea patriotismului său? Este o întrebare retorică. Eminescu era prea poet ca să nu se lase vrăjit de fantezie, prea aprins la suflet ca versul ori fraza să nu devină uneori pana sa o explozie de indignare şi revoltă. În momentul când ţara se apropia de punctul independenţei, Mihai Eminescu scrie cu înflăcărare aceste rânduri încărcate de duioşie şi dragoste:”E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o;dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc.”
O indignare împotriva acelora care nu îndrăznesc până şi să rostească numele ţării o găsim în “Scrisoarea a lll-a”; totuşi , într-o anexă la aceeaşi poezie, duioşia triumfă şi Eminescu scrie cuvinte simple, dar pline de cuprins şi mesaj:”O maică ţarină dulce!”
Acelaşi sentiment de dragoste îl găsim la Eminescu şi pentru neamul său în ciclul “Cântâri patriotice”, ediţia l-a, apărută în 1883.Poetul face distincţie între popor şi conducători, iubind poporul fără noroc care a ajuns să servească de “calici” celor ce se înalţă la putere:”Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăveşte împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece;iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înnalţă la putere-popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri”.Am citat din una din scrierile sale politice cuprinse în volumul “Opere complete” , ediţia A.C.Cuza, 1914.
Cuvântul naţiune are pentru Eminescu măreţia unei expresii sfinte. A-l pronunţa fără rost, spune Eminescu, şi numai pe vârful buzelor e a face doar paradă de naţionalism:”Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura.Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.”Poetul ne învaţă şi cum trebuie iubită naţia. Nu este nevoie de manifestaţii de uliţă şi nici de fraze, naţia trebuie iubită aşa cum e şi cum ne-a lăsat Dumnezeu:”Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile-mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată.” În alt articol Eminescu spune:”Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele secularte până în zilele noastre.O iubim sans phrase”. Din textele Poetului Naţional reiese că cine are dragoste de naţiune, nu-I cere acesteia nimic, dar îi dă totul: nu-i cere nici chiar încredere, nici chiar iubire:”o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea , înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.” Era o perioadă când se forma ideea statului unitar care în epocă stârnise o exaltare naţionalistă. Românismul ca principiu călăuzitor e reprezentat de diferiţi fruntaşi ai vieţii noastre publice. Ideea că românismul trebuie pretutindeni să triumfe- în limbă, în legi, în credinţe, în comerţ şi industrie-străbate toată activitatea lui Simion Bărnuţiu ,mai ales prin opera sa “Dreptul public al românilor”, apărută la Iaşi, în 1867.În lumina acestei idei a mai scris Bogdan Petriceicu Haşdeu care spunea”Să fim români mai pe sus de toate. Ca Români să nu uitâm că suntem Latini. Numai Români şi numai Latini”,în cuvântarea sa având ca titlu”Cosmopolitism şi Naţionalism”,ţinută la Societatea Românismul, la 26 septembrie 1870.Şi Eminescu a fost însufleţit de ideea românismului. El dorea ca geniul naţional să fie scos din amorţire. El simte că Românii nu vor produce nimic de seamă, decât când vor renunţa la vorbe mari dar sterpe, pentru a fi Români înainte de orice.Toma Nour din “Geniul pustiu” subliniază mijloacele de mântuire a neamului:”Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional- spiritual propriu şi characteristic al poporului, din adâncurile în care doarme-faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideia românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi Români şi iar Români…”.Dragostea de neam îl face pe Eminescu să exagereze calităţile Românilor. El ajunge uneori să fie foarte violent faţă de duşmanii ţării şi sensiblitatea sinceră şi năvalnică se revarsă în textele poetului. Voind să cânte epocile de bărbăţie ale străbunilor, Eminescu descrie astfel poporul românesc:”Popor de fală/ Cap de geniu, piept de foc/ Cu gândirea de proroc/ Dar cu inima regală/ Şi cu flamuri cu noroc.”.Poetul doreşte ca neamul său să aibă un destin fără seamăn:”Popoare să mai fie c`al meu- nu merit ele/ Să-i semene.Poporu-mi menitu-i ca să fie/ Astfe de cumu-s alte.Eu nu cer fericirea/ Pentru-a lui viaţă-O naţie iubită!”
Limba poporului român, după Eminescu, e bogată în figuri poetice, sufletul poporului freamătă de adânc simţământ pentru frumuseţile naturii, prietenul poporului e codru, e calul frumos, e turma de oi. Poporul nostru, scrie Eminescu, e “plin de originalitate şi de-o feciorească putere, formată prin o muncă plăcută, fără trudă”.Dintr-o asemenea viaţă răsare, spune Eminescu mai departe,”nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie, care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui.” După cum se vede, din dragoste de neamul său, poetul este şi critic, nu numai laudativ.El scrie că ceea ce caracterizează pe Români este adevărul.” Rău sau bun, Românul e adevărat. El e inteligent, dar nu viclean, nici făţarnic;e lipsit de cocoaşa intelectuală ori fizică.”Nu odată, laudă Eminescu puterea intelectuală a poporului nostrum şi inteligenţa lui. Vorbeşte cu mândrie de craniul “în adevăr daco-romanic”omparaţie cu scorburiel găunoase ale păturii dominante! Chiar dă sfatuir tineretului de la facultatea de Medicină să facă studii cranioscopice în această direcţie.
Prin scrierile lui în care se exprimă dragostea de poporul său, Eminescu se apropie de Bărnuţiu şi de Haşdeu. Din tinereţe el îşi arată şi sila de frazeologia patriotardă, privind critic manifestările celor ce vorbesc în numele naţiunii şi, prin aceasta poetul e un reprezentant al curentului de la Junimea.Este un precursor al promovării europenismului în cultura română. Pe când era la Viena, la studii, scrie într-o notiţă că i-i ruşine să fie român în felul celora care şi-au însuşit monopolul patriotismului şi naţionalismului, că-i ruşine să fie român de paradă:”măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le alege după plac.”
Concluzionând naţionalismul lui Eminescu ia multe forme de manifestare, izvorâte din sufletul unui poet entuziast şi aprins aliat . Fiind şi un ideolog serios şi un ziarist care nu iartă şi spune lucrurile pe nume.Atât poetica lui Eminescu ,dar şi publicistica lui, emană idei ce exprimă dragostea de neam , de ţară şi tradiţii româneşti ce trebuiesc păstrate într-o Europă în plină expansiune.Acestea fiind zestrea cu care ne-am afirmat, încă de pe atunci, într-o Europă a naţiunilor, Şi astăzi tezaur al neamului românesc în Europa unită şi multiculturală.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: