Editorial: Uşile...

„Dumnezeu dacă îţi închide uşa, îţi deschide o fereastră.”

... şi abia acum îmi dau seama că m-am trezit! M-am trezit dintr-un somn în care am petrecut mulţi ani din viaţă. Trezirea întotdeauna înseamnă risc, riscul de a cădea din picioare din cauza anemiei spre exemplu, dar necătînd la riscul la care eram supus am îndrăznit să mă scol... în picioare! Le simţeam ca de plumb, de parcă am stat culcat un veac întreg. Dar nu erau decît nişte ani. Ani buni totuşi.

Împrejur era lumină. Însă prea puţină lumină pentru a putea spune că eşti liber să alegi ce vrei să faci încontinuare! Şi abia cînd mă sculasem deja de tot în picioare am observat umbrele din jurul meu! Erau nişte umbre care încercau cu disperare să-şi caute locul, umbre parcă pierdute pe această porţiune de teren mică dar destul de drăguţă. Prin ce drăguţă? Dar măcar prin faptul că aici te simţi liniştit, sub razele luminii ce vine de undeva de sus.
Îndrăznii să privesc în jur, undeva pe lîngă umbrele care forfoteau de ici colo în căutarea a ceva neînţeles, încă, pentru mine. Lumina slabă care venea de sus mi-a permis să văd un coridor lung, poate prea lung pentru ai vedea capătul. De o parte şi de alta a coridorului erau înşiruite uşi, de toate mărimile şi gusturile. În acel moment mă fulgeră un gînd: să deschid una dintre ele! Nu prea ştiam ce mă aşteaptă după ea dar vroiam cu tot dinadinsul s-o deschid. Pe cea roşie saupoate pe cea albastră sau... erau culori! Uşile erau colorate! De ce? Privii în jur în aşteptarea unui răspuns dar umbrele care mă înconjurau erau prea ocupate cu căutarea lor înfrigurată pentru a-mi satisface curiozitatea cu un răspuns.
Am încercat să mă apropii de una din umbrele din jurul meu, dar se feri de mine de parcă aş fi arso. Fugi speriată luînd după ea alte cîteva umbre care depărtîndu-se la o distanţă oarecare au început a rîde în hohote arătînd cu degetele spre mine. Eram nedumerit.nu înţelegeam reacţia lor. M-am gîndit să scuip şi să mă întorc cu spatele sau poate să mai încerc odată? Mă pot ele oare ajuta sau poate eu pe ele?
Uşile, aceste uşi care erau înşirate de-a lungul coridorului strîmt, în care mă aflam, nu-mi dădeau pace. Vroiam neapărat să le deschid, să văd ce e pe partea cealaltă. Poate un nou coridor care duce deja într-o altă lume, unde nu sunt doar umbre pierdute în căutările lor personale.
Am început să merg, încetul cu încetul, de parcă somnul din care m-am trezit a fost un somn de moarte. Dar chiar la primul pas simţii ceva destul de neplăcut sub picior. Era o masă cleioasă care mirosea urît, însă nu mirosul era problema cea mai mare ci faptul că poţi în orice moment să cazi călcînd în aşa ceva. În jur toate umbrele de parcă asta şi aşteptau stînd cu spume la colţurile gurilor cu ochii aţintiţi spre mine. Nu, nu le voi face eu favoarea asta! Niciodată! Făcînd un efort supraomenesc mi-am ţinut echilibrul şi mi-am continuat drumul.
Ce să aleg, pe care uşă s-o deschid? Poate pe cea roşie, sau poate pe cea albastră, sau poate...
Nu. Eu voi alege să merg înainte, să nu mă las mînat de curiozitatea caracteristică omului de rînd, eu voi căuta alte uşi colorate în nişte nuanţe mai plăcute.
Un coridor întreg este înainte el fiind mult prea lung pentru a te limita la doar două uşi. Aş fi vrut să iau şi nişte umbre dar sunt mult prea ocupate cu căutarea lor şi zbaterea între cele două uşi. Voi merge singur!
Deja m-am învăţat de-a binelea să merg. Mă ţin destul de bine pe picioare, şi deja demult m-am acomodat cu faptul că sunt înconjurat de uşi. Am şi deschis vre-o două, dar ceea ce am văzut nu mi-a prea plăcut anume de aceea le-am închis la loc. Dar coridoru-i lung şi vor mai fi şi alte uşi pe care am să le deschid. Eu pot şi singur, dar îmbucurător e faptul că zăresc pe ici colo cîte o faţă care încă destul de palidă totuşi are o umbră de speranţă că-şi va găsi şi ea uşa sa.
Merg mai departe, călăuzit doar de lumina slabă ce răzbate de sus, şi de dorinţa mea de a găsi ceva mai bun, o lată uşă care ar fi a mea. Şi chiar dacă va fi să n-o găsesc, voi fi împăcat cu gîndul că am căutat-o.