Cheianu: O dragoste, cu care românii nu aveau ce face

Adevărul este că nu i-am găsit pe români într-un moment grozav, după revoluţia din 1989, cu entuziasmul nostru pro-Unire. După ce visasem să ne primească necondiţionat în îmbrăţişarea lor, să ne ofere înţelegere şi alinare, am dat peste Prut de o fiinţă mai hărţuită şi mai nemângâiată decât noi. Care aştepta de la Europa exact ce căutam noi la ea, adică înţelegere, susţinere şi alinare. De unde era să ni le dea nouă, dacă ei îi lipseau atât de mult?!

Şi aşa alergam unii după alţii cu limba scoasă, noi după iubirea României, România după farmecele Europei.

Dacă până în decembrie 1989 românii s-ar fi mulţumit cu semne de atenţie venite de la oricine, după această dată numai dragostea Europei şi a Americii îi putea mulţumi. E clar că noi, basarabenii, nu puteam concura cu Europa şi America.

Uimitor cât de mare era dragostea cu care românii nu aveau ce face!

Numai aşa se explică consternarea care i-a apucat, în 2001, când basarabenii au votat comuniştii. Care comunişti e puţin să spui că nu-i iubesc deloc pe români. Ei crezuseră, probabil, că, după ce nu au avut ce face cu iubirea noastră, aceasta trebuia, după o lege nouă a fizicii, nu doar să stea bine conservată, ci chiar să prolifereze. Ca şi cartofii: pui, în cuib, trei tuberculi şi toamna scoţi treisprezece. Aşa au făcut şi ei, ne-au oferit nişte „tuberculi umanitari” sub formă de cărţi, ajutoare, burse, fonduri, lăsând îngrijirea acestora pe seama intelectualilor şi politicienilor naţionalişti de la Chişinău, după care au luat-o fulger din loc de la Prut, tocmai spre NATO şi UE.

În cincisprezece ani au ajuns acolo unde şi-au dorit, după care şi-au amintit de noi. Şi când şi-au întors privirile, s-au speriat de ce-au văzut. Intelectualii noştri, după ce citiseră că unele plante se dezvoltă mai bine dacă le pui muzică simfonică, au crezut, la rândul lor, că „tuberculii” pot fi îngrijiţi bine, dacă le reciţi versuri patriotice. Când s-au trezit din recitalurile lor, era târziu, căci „gândacii de Colorado”, alias comuniştii, compromiseseră întreaga recoltă.

Vorba e că în 1989 intelectualii noştri au primit de la Moscova, pe tavă, ceea ce nu au ştiut să obţină prin efortul lor timp de 45 de ani. Adică o revoluţie. Pe care au transformat-o în una de uz personal. Reducând-o cu succes la atâta cât să le asigure acces nestingherit la valorile culturale româneşti. Şi - la fonduri româneşti. Crezând că poporul se poate mulţumi, la rândul lui, cu valori româneşti. Minus fonduri.

Nimic mai dulce pentru ei decât să-şi editeze o carte peste Prut. Pe locul doi, după gradul de dulceaţă, se situa gândul că şi poporul, oricât de înfometat ar fi, trebuie să fie tot atât de fericit ca şi ei pe chestia că îşi editează cărţi peste Prut. Asta pentru că puterea sovietică îi obişnuise pe poeţi cu ideea că poporul îi poartă pe braţe de dragi ce-i sunt pentru operele lor, în care cântau partidul, pe Lenin şi comunismul.

Acum cântau România, numai că nu mai exista Partidul Comunist, care să le dea iluzia că sunt purtaţi pe braţe de popor pentru cântecele lor. În plus, o parte a moldovenilor mai păstrase o amintire nu tocmai dulce despre românii din interbelic, care se purtaseră cu ei mai rău decât nişte străini şi iată că intelectualii basarabeni naţionalişti, într-o nefastă continuitate, confirmau gloria cea mai neagră a românilor.

Numai aşa, după 1989, românofobia avea să irumpă în Moldova independentă. Dacă Puterea Sovietică ne ţinuse în frâu dragostea faţă de România, tot ea ştia să strunească şi dispoziţiile românofobe.

Odată cu libertatea, însă, totul s-a revărsat peste margini, şi iubirea, şi ura…