Top 5: ultimele regimuri comuniste din lume

5. Laos

Fostul teritoriu al celor un milion de elefanţi este condus de comunişti din 1975, de la răsturnarea monarhiei. Partidul Revoluţionar al Poporului, comunist, este singurul partid din această ţară cu şase milioane de locuitori, iar 10,6% din populaţia laoţiană trăieşte cu mai puţin de 1,25 dolari pe zi, deci sub limita de sărăcie. Politicile guvernului sunt dictate de Politburo, format din nouă membri. 
Toate ziarele sunt publicate de guvern, inclusiv cele două în limbi europene: “Vientiane Times”, în engleză, şi “Le Renovateur”, în franceză. Deşi Internet cafeurile sunt populare în oraşele mari, guvernul controlează site-urile la care au acces utilizatorii. Premierul Bouasone, considerat la 52 de ani reprezentantul unei noi generaţii de lideri ai Partidului Revoluţionar al Poporului, încearcă să schimbe tradiţionala politică a Laosului, de a se baza pe legăturile cu Vietnamul, căutând o apropiere de China.
Partidul comunist xenofob din Laos a dus o politică de epurare a etnicilor hmong, adesea cu sprijin din partea vietnamezilor, etnicii hmong participând în războiul din Vietnam de partea americanilor.
Amnesty International a acuzat guvernul laoţian că foloseşte “înfometarea ca armă de război împotriva civililor”. Deţinuţii, ţinuţi în gulaguri răspândite pe teritoriul ţării, sunt şi ei înfometaţi de gardieni. Se pare că în Laos există mai multe închisori decât şcoli. Mâncarea şi medicamentele oferite de organizaţiile internaţionale sunt adesea refuzate de guvernul din Laos, care susţine că nu există înfometare în ţară.

4. Vietnam

Partidul fondat de Ho Şi Min în anii ’30 este, după câştigarea războiului cu americanii, în 1975, unicul partid din Vietnam. Organizaţiile internaţionale acuză Vietnamul de încălcări ale drepturilor omului, apărând cazuri de arestări pentru “propagandă împotriva statului”, ca şi suspiciuni de folosire a torturii împotriva deţinuţilor. Minoritarii hmong, creştini, sunt supuşi inclusiv torturii de către reprezentanţii statului pentru a renunţa la credinţă.Ţara a decis să se reintegreze în comunitatea internaţională în 1986, când a lansat o serie de reforme economice şi politice care au permis chiar şi apariţia proprietăţii private în industrie, comerţ şi agricultură. Cu o creştere economică de 8% între 1990 şi 1997 şi de 7% între 2000 şi 2005, Vietnamul reuşise să se claseze pe locul doi în lume la creştere economică, chiar dacă a rămas o ţară săracă. Curtea Supremă a Vietnamului, cea mai înaltă curte de apel, este subordonată legislativului, neexist¬ând, deci, o separare a puterilor statului. 
Armata vietnameză, cu cei 500.000 de militari ai săi, a fost implicată din greu în reconstrucţia economiei statului: în industrie, agricultură, pescuit, telecomunicaţii.Mass-media vietnameze sunt controlate în totalitate de partidul comunist, iar faptul că guvernul îşi anunţă politicile prin intermediul ziarelor a condus la o dublare a numărului de ziare şi de reviste în ţară.

3. Cuba

Ideile lui Jose Marti, Marx, Engels şi Lenin au inspirat regimul politic de la Havana, capitala Cubei declarate republică socialistă în 1976, la 17 ani după ce Fidel Castro, adus de avântul revoluţiei, a devenit premier. Plecând de la aceste principii, Fidel şi-al lui guvern revoluţionar au început prin a expropria proprietatea privată (de regulă fără compensare) şi a naţionalizat sectoarele publice. Sănătatea şi educaţia au devenit prioritare, dar ceea ce era salutat drept un suflu reformator a devenit rapid un regim autoritar.
În nici un an, toate ziarele de opoziţie au fost închise, iar ziarele şi televiziunile au intrat sub controlul sever al statului. Majoritatea disidenţilor au ajuns după gratii, alţii au fost executaţi, iar alţii şi-au găsit refugiul în America. Pluralitatea politică e inexistentă, încălcările drepturilor omului, destul de frecvente, cenzura e la fel de actuală ca în anii ’60, iar promovarea în structurile de stat se face în funcţie de loialitatea faţă de Castro. În tot acest timp, Fidel Castro militariza mica insulă din America Centrală, ceea ce i-a permis să zădărnicească tentativa americană de invazie, dar şi să îngrozească lumea, aducând-o la un pas de război nuclear în 1962.
Economic, Cuba a fost multă vreme dependentă de subsidiile sovietice, mai ales că embargoul comercial american a devenit mai dur după 1990. Cuba s-a liberalizat puţin, mai ales în domeniul turismului, care îi aduce cele mai mari venituri. Cu toate acestea, Cuba este una dintre cele mai sărace ţări din lume şi actualmente importă 80% din necesarul de hrană. Totuşi, odată cu retragerea pe caz de boală a lui Fidel Castro şi predarea puterii către fratele său Raul, Cuba dă unele semne de liberalizare. Primul pas, cubanezii au dreptul să acceseze domeniile interne de Internet. Ce-i drept, contra cost, echivalentul a 1,2 dolari pe oră. Cum salariul mediu e aproximativ de 12 dolari, nu mulţi cubanezi navighează online.

2. Coreea de Nord 

Regimul comunist cel mai prezent în mass-media occidentale este fără îndoială cel nord-coreean, care s-a făcut vizibil prin argumentul nuclear. Mai exact, în ultimele luni, Phenianul a detonat în subteran o bombă nucleară, a tras mai multe rachete balistice şi a repudiat armistiţiul cu Coreea de Sud, toate întru gloria eternă a Conducătorului Suprem, Kim Jong-il. Analiştii străini cred că efervescenţa nucleară este o strategie care să-i permită lui Kim să-i transmită puterea mezinului său. La rândul său, şi Kim Jong-il a preluat puterea de la tatăl său, Kim Ir Sen, arhitectul Nordului comunist. Coreea comunistă nu este doar belicoasă, ci şi foarte militarizată. De fapt, cea mai militarizată ţară din lume, armata cuprinzând 20% din bărbaţii nord-coreeni, adică aproximativ 1,1 milioane de soldaţi. 
Aceasta, de altfel, este o importantă particularitate a Coreii de Nord: comunismul dinastic, păstrând vechi accente staliniste. Tot Coreea de Nord poate fi creditată drept inventatoarea cultului personalităţii, prin fostul ei lider Kim Ir Sen de la care s-a inspirat şi neaoşul Nicolae Ceauşescu în organizarea mitigurilor de omagiu pe stadioane. După moartea sa, Kim Ir Sen a devenit “preşedintele etern”, iar funcţia pământească a fost eliminată din organigrama statului, aşa cum echipele de baschet retrag tricourile celor mai buni jucători. 

Puterea e în mâinile partidului unic, iar presa e mai puţin liberă doar în Eritreea. Nu doar presa e controlată, căci, potrivit Amnesty International, în Coreea de Nord au loc cam cele mai dure încălcări ale drepturilor omului. De exemplu, cei care îndrăznesc să asculte vreun program radio din Coreea de Sud sunt pasibili de pedeapsa capitală. Defectorii nord-coreeni au dezvăluit că în ţara comunistă există lagăre de concentrare în care sunt închişi aproximativ 200.000 de oameni. De asemenea, de-a lungul anilor, rarele informaţii care au transpirat din Coreea de Nord vorbesc despre deţinuţi în regim de muncă silnică, despre avorturi forţate, torturi şi despre experimente medicale. 
Economia de stat e cât se poate de centralizată. Coreea de Nord şi Cuba sunt cele două ţări - din cele 5 ţări comuniste rămase pe lume - care au economia în totalitate plănuită de guvern şi deţinută de stat. Deşi are arme din belşug, Coreea de Nord stă mai prost la capitolul hrană, dar şi la servicii şi la alte bunuri de consum. Nord-coreeni s-au hrănit multă vreme şi încă se hrănesc din ajutoarele acordate ba de Japonia, ba de la World Food Programme, UNICEF şi chiar Statele Unite. De asemenea, în timp ce Coreea de Sud, vecinul antagonic al statului comunist, este una dintre cele mai informatizate state din lume, în Coreea de Nord există puţine computere, nu există Internet în afara capitalei Phenian, iar profesorii le predau informatică studenţilor arătându-le imagini fotocopiate după interfaţa computerelor. 
Spre deosebire de Cuba, speranţele de liberalizare sunt minime, întrucât Kim Jong-un, fiul care îi va succeda unui Kim Jong-il bolnav de cancer pancreatic, împărtăşeşte trăsăturile de caracter ale tatălui său.

1. China 

Singurul stat comunist care pare să fi găsit calea spre bunăstare, Republica Populară Chineză, se pare că poate da lecţii tuturor economiilor din lume. În plină criză economică, China, a treia putere economică mondială, a anunţat o creştere economică substanţială: 7,9% pe al doilea trimestru din 2009. Aşa cum observa şi Slavoj Zizek într-un eseu publicat de ,,Le Monde Diplomatique’’, China comunistă, care nu pune prea mult preţ pe libertăţile civile, dă o lovitură zdravănă ideii vestice care leagă indisolubil bunăstarea şi creşterea economică de implementarea democraţiei.
Raportul Hurun asupra averilor pe 2009 arată că în China sunt 825.000 de cetăţeni cu o avere mai mare de 10 milioane de yuani (1,45 milioane de dolari), un număr mai mare decât cel de milionari britanici sau francezi. 51.000 de chinezi au peste 100 de milioane de yuani. China are şi 106 miliardari în dolari, clasându-se pe locul doi, după SUA, deşi ca PIB pe cap de locuitor ţara comunistă se clasează de-abia pe locul 100 în lume. Asta înseamnă însă o împărţire complet inechitabilă a avuţiei, în special pentru un stat comunist. Peste 100 de milioane de chinezi trăiesc sub pragul sărăciei, adică cu mai puţin de 1,25 dolari pe zi.
China este însă campioană şi la încălcarea drepturilor omului, fie că vorbim despre reprimarea revoltelor tibetane sau uigure, fie de simpla cenzură a site-urilor de Internet. În Republica Populară Chineză sunt încălcate şi libertatea presei, ca şi cea a religiei, iar politici precum cea referitoare la dreptul la un singur copil încalcă cele mai elementare drepturi.