Poveste de viață

O poveste adevărată și emoționantă trăită de un prieten

Când am aflat de decizia CEC-ului cu privire la declarațiile de ședere prin care poți vota și în altă parte decât acolo unde ai domiciliul permanent, nu prea am fost de acord. Nu din cauza că nu ar fi fost o decizie bună, ci mai mult din cauza termenului extrem de restrâns în care se puteau face aceste declarații. Dar cum unde-i lege nu'i tocmeală, am început să mă implic și eu activ în acest proces, sunându-mi prietenii care se aflau în situația de a scrie aceste declarații. Din păcate nu toți au reușit s-o facă, nu din cauza că nu ar fi dorit, ci din cauză că majoritatea lor având serviciu, le venea extrem de greu să ajungă și la preturi pentru declarații.
Tot sunând pe unul și pe altul, mi-am dat seama că bunicuța mea, care e trecută de 80 de ani și care stă la noi de vreun an, bătrânețea fiind pentru ea obstacolul de a-și trăi sfârștiul vieții acolo unde s-a născut, în Drochia, este în aceeași situație.
I-am zis bunicuței în glumă că o s-o iau și pe dânsa la Primărie pentru a scrie această declarație. Spun că am zis-o în glumă deoarece îmi dădeam seama că este aproape imposibil pentru ea să ajungă până la etajul 2 al Primăriei din sat, având serioase probleme cu deplasarea. Totuși, gluma mea a devenit un lucru foarte serios atunci când am văzut lipsa de interes a celor ce se găseasc în Chișinău, pentru a face aceste declarații, dar și văzând proasta mediatizare în presa de la noi a deciziei CEC. Amintindu-mi și de votul din 20 mai și cel repetat din 3 iunie și cât de mult a contat un vot, gluma inițială cu bunicuța mea a devenit pentru mine o datorie civică!
În următoarea zi m-am dus de dimineață cu pașaportul sovietic al bunicii să vorbesc cu secretara pentru a-mi permite să scriu eu acea declarație în locul bătrânei mele bunici, iar dacă nu mă crede să sune acasă pentru a se convinge. Din păcate nu a mers, secretara din Primărie spunându-mi că este imposibil acest lucru. Deși am ieșit din Primărie forte indignat, am realizat totuși că secretara avea partea ei de dreptate.
M-am întors casă trist și i-am spus bunicii că o voi lua a doua zi la Primărie. Bunica a fost de acord.
A doua zi m-am trezit încă de la 7, pentru a reuși să-mi duc bunica la Primărie, iar mai apoi să reușesc și la servici. Am intrat în camera bunicii, iar dânsa s-a trezit pe loc, spunându-mi că se îmbracă imediat și dându-mi de înteles printr-un zâmbet fin că nu a uitat de ce-mi promisese cu o zi înainte. Am luat bățul de care se sprijinea i-am dat mâna și am pornit spre Primărie.
Ajunși în fața Primăriei, am dat de cele 18 trepte care ne despărțeau de biroul secretarei. După primele 3 trepte, bunica a început a răsufla extrem de greu, atunci mi-am dat seama că este imposibil pentru ea să ridice și celelalte 15 trepte. Am hotărât să ne întoarcem, însă bunica nu a fost de acord: „dragul meu, am rezistat eu 40 de ani la tutun, iar tu crezi că nu voi putea ridica aceste scări?”. Știu că bunica mea de-a lungul vieții a trecut prin multe greutăți, iar aceste 18 trepte trebuiau și ele ridicate.
După 10 minute, când am ajuns în biroul secretarei, bunicuța era atât de obosită încât nici nu mai putea vorbi. Am luat eu declarația și am completat-o. Semnătura trebuia însă să aparțină bunicii. Bunicuța a scos ochelarii(despre care nici nu știam că-i avea) și zâmbind și-a scris familia cu litere latine. Secretara s-a mirat mult când a văzut că bunica mea știe alfabetul latine, la care bunica i-a răspuns că nu va uita niciodată cele 4 clase pe care le-a învățat cu românii. Secretara ne-a povestit apoi că a văzut cazuri în care tineri de 20 de ani nici nu puteau semna.
După toate aceste întâmplate m-am întrebat de ce oare soarta țării noastre este hotărâtă de inculți și agramați?
Totuși, această întâmplare fericită cu bunica mea, am început a vedea acest drum al bunicii mele spre Primărie, cu drumul Opoziției spre victorie. Un drum extrem de dificil, plin de greutăți și sacrificii. M-am mai întrebat dacă este în stare Opoziția noastră să facă aceleași eforturi precum bunicuța mea?