Ambasadorul RM în România: Suntem fraţi şi fraţii trebuie să se ajute

„Preocupările celor cu „uşa din spate” sunt nejustificate de moment ce noi acasă avem o stare de spirit extrem de europeană. Sunt tentat să cred că ceea ce a scris presa la subiectul în cauză este o chestiune mai mult inventată”.

Astfel a comentat ambasadorul Republicii Moldova în România, Iurie Reniţă, articolele apărute în presa europeană precum că România bagă Republica Moldova prin uşa din spate în UE, acordând în masă cetăţenie română.

Iurie Reniţă consideră că ceea ce s-a scris este inventat de cei care nu s-au documentat suficient la subiectul în cauză sau care nu doresc să vadă Republica Moldova în marea familie europeană şi doresc să menţină starea conflictuală de altădată dintre Chişinău şi Bucureşti. 

„Există o voinţă foarte clară a cetăţenilor noştri de integrare europeană, un aspect care nu este ceva ce Europa nu cunoaşte. Este o chestiune absolut firească să se găsească soluţii pentru urgentarea procesului de integrare. Liberalizarea regimului de vize cu UE ar mai elimina din suspiciunile, pe care, oricum, le consider neîntemeiate. În plus, România şi Republica Moldova au acelaşi fundament lingvistic, istoric şi cultural. Este un adevăr pe care toată lumea ar trebui să-l ia în considerare atunci când se pronunţă pe un aspect sau altul al raporturilor bilaterale”, a spus Iurie Reniţă într-un interviu pentruAdevărul.

Referindu-se la ajutorul de 100 de milioane de euro, acordat de România Chişinăului în baza unor angajamente europene, în condiţiile în care românilor de rând li se taie pensile şi salariile, amabsadorul moldovean a spus că „este o chestiune firească, de vreme ce aparţinem de aceeaşi comunitate lingvistică, istorică şi culturală. Este de datoria noastră comună să ne ajutăm. Suntem fraţi şi fraţii trebuie să se ajute în momentele dificile”, a adăugat Iurie Reniţă.

Întrebat ce beneficii ar avea România de pe urma unei situaţii bune în Republica Moldova, diplomatul moldovean a spus: „Exact aceleaşi beneficii pe care le-au avut alte ţări UE când au ajutat România să se integreze în Uniunea Europeană. Investiţia în Republica Moldova este una de perspectivă, ce consolidează raporturile bilaterale, dar şi opţiunea europeană a Chişinăului”. 

Pe parcursul lunii iulie, în presa europeană au apărut mai multe articole care îl acuză pe preşedintele Traian Băsescu că păcăleşte ţările europene, urmărind visul României Mari. „Suntem 28 de state membre în Uniunea Europeană şi nici măcar nu ştiam asta. Bucureştiul are grijă de a face cadou Uniunii Europene un nou, invizibil şi nedorit stat membru. Scenariul care promite transformarea a 3,6 milioane de moldoveni într-un anexă a României - şi într-un nou colţ-dezastru al Europei - a început în urmă cu un an”, scria cotidianul italian Il Giornale, la 19 iulie.

Citește mai departe...

Cele 10 trădări din istoria României

Cum ar fi aratat oare istoria fara tradatori si tradari? De la Burebista la Mihai Viteazul si pana la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e presarata cu evenimente tragice, in care rolul principal a fost jucat de personaje fara scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei si soarta romanilor.
Prabusirea celui mai mare rege dac: Burebista
In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la Argedava - a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana si impartul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si, in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit insa - asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot - inainte de a apuca sa porneasca spre regatul dac.

Si, la putin timp dupa aceea, tot unei conspiratii i-a cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in mai multe bucati pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe Burebista si le-au impartit intre ei.

Vlad Tepes: tradat de propriul sau frate
Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in 1456 cu ajutor maghiar. Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese trimisa sa-l pedepseasca - aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului 1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in 1462), asteptand sprijin de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes (probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat Brasovul si cateva sate sasesti).
Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, considera istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in 1476 si-a recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.

Asasinat de cei care ar fi trebuit sa-l apere: Radu de la Afumati
Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si 1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti. Timp de cativa ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane (asa erau vremurile!). Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul Valahiei, pe care l-a pastrat pana in 1529.

Si aici i se incheie povestea - si totodata viata. Tragicul sau sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; sa-l citam, asadar: “Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit sa fuga. […] pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului [….] S-a intamplat aceasta mizerabila crima - unica prin imprejurarile ei in istoria noastra - in ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea vreme.”

Tradat de boieri: Petru Rares
Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse (printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel moment. In 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in 1530).

Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica) l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu - Tighina si Bugeacul. Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal. In 1541, dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in 1546.

Singur impotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Viteazul
Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca) sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan cel mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler. Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de ocrotire.

El obtinuse tronul Moldovei in 1572 - unde se obtinea la acea vreme, adica de la turci -, cu ajutorul averii stranse in tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe. In 1574, insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platita drept tribut. Ioan Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii zaporojeni - o populatie din zona Nistrului - care i-au trimis in ajutor o ceata de 1.200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit razboiul impotriva turcilor. Dupa un sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntei unei avangarzi, sa-i impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima tradare. Pe baza acestor informatii false, - in lipsa altora mai exacte - Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor. Batalia s-a dat la Oblucita, “langa iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri, avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului, “Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor, trecu si ea de partea dusmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor).

Lupta a fost cumplita; dupa trei ciocniri soldate cu numerosi morti in ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, in satul Roscani, unde a fost inconjurat de turci. Nemaiputand rezista asediului, din pricina lipsei de apa, Ioan a hotarat sa se predea. Atat Ahmed Pasa , comadantul ostii turcesti, cat si Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn ca vor cruta viata tuturor cazacilor si moldovenilor. Dar, odata ajuns in cortul capeteniei turcilor, Ioan Voda a fost injunghiat, apoi i s-a taiat capul, iar trupul lui, legat de doua camile, a fost rupt in bucati. Ostasii care ramasesera alaturi de el au fost macelariti.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus
Scurta si palpitanta cariera voievodala a acestui print neobisnuit, aparitie insolita in galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfarsit cu o incercare de fuga. De scapat a scapat cu viata, pentru moment , dar tradarea insotitorilor sai - propriile sale garzi, in care avusese deplina incredere - i-a retezat sansele de a recapata domnia. Instalat pe tronul Tarii Romanesti in 1583, dupa ce castigase “cursa” pentru domnie invingandu-si potrivnicul - pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel si-a inceput “mandatul” sub auspicii bune. Si-a asezat curtea la Targoviste, a investit in imbunatatiri edilitare si infrumusetari arhitecturale ale orasului, a adus cu el un suflu de Renastere occidentala si totul parea sa prevesteasca o epoca de liniste si progres. Dar datoriile facute pentru a procura banii cu care isi cumparase tronul l-au determinat sa puna biruri mari, care au impovarat poporul, iar ciocnirea dintre conceptiile sale moderne, occidentale si traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut sa intre in conflict cu acestia.
In 1585 - dupa mai putin doi ani de domnie -, afland ca urma sa fie mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat si inchis. Cativa ani mai tarziu, dupa ce evadase din inchisoare, a “candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competitia in favoarea fostului sau inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambitioasa lui mama, a izbutit sa domneasca, in total, de trei ori, iar dupa ultima mazilire, pentru a scapa cu viata, a trecut la mahomedanism, ramanand in istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul si temutul voievod al celor trei tari romanesti
In vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stapanea acum toate cele trei trei tari romanesti, iar aceasta izbanda il facuse pe cat de celebru, pe atat de respectat in Europa. Cu atat mai tragica pare prabusirea sa, cu cat a venit foarte curand dupa acest moment de glorie. Dupa opinia istoricului Constantin C. Giurescu, “Cauzele caderii lui Mihai au fost, pe de o parte, rascoala nobililor ardeleni si intelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de alta parte, dusmania polonilor.”
 Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.

In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri - de forma - cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu. Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins - si a devenit victima - in jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea aceluiasi mare istoric citat mai sus:
“La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. In zorii zilei cand voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: “esti prins”. Mihai rosti un singur cuvant: “ba”, si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele”.

Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat, totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari romanesti e un fapt realizabil. Aveau sa treaca mai mult de trei veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp, nadejdea a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase ca se poate.

Lunga domnie si tragica prabusire a lui Constantin Brancoveanu
Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci - care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata - si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor - cei de care depindea mentinerea lui pe tron - si interesele Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre Rasarit.
Jongland abil cu relatiile diplomatice cu toate marile puteri care ii amenintau tara, platind turcilor ceea ce ii cereau, dar cultivand si relatiile cu vestul, Brancoveanu a reusit sa mentina Tara Romaneasca intr-o stare de stabilitate politica remarcabila.

Dupa 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viata - un privilegiu rar - parea ca nu mai are a se teme de nimic. Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul au savarsit fapte care i-au grabit caderea. Un boier ruda cu el, spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului, ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea pe domn de necredinta fata de ei. O alta ruda, unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnuia “pe viata”, n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit, ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in timpul lungii sale domnii.

Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai sai au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il silisera sa asiste la executia celor patru fii. I-a urmat la tron Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: “Ca o rasplata dumnezeiasca, i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie. Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau foarte batran. “

Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan
Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati. Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor - constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare. S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou - pentru a cincea oara - la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca - acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului - si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor. Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda - tragerea pe roata. Trupul lui Crisan, care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel. Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in parte, schimbarile pe care le-a urmarit. In anul urmator rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit sa si-l faca aliat
Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse de el, in 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor - si indeosebi a grecilor - de sub stapanirea otomana - a avut filiale in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a manifetstat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind sa contribuie la eliberarea Valahiei de sub apasatoarea vasalitate fata de Inalta Poarta otomana si sa o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a imbratisat idealurile Eteriei si a incheiat o intelegere cu conducatorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, insa, a dezaprobat miscarea. In plus, organizarea armatei eteriste lasa mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodarii, starnind nemultumirea populatiei romanesti. Intelegerea dintre Alexandru Ipsilanti - devenit epitrop general al Eteriei - si Tudor Vladimirescu, conducatorul miscarii in Tara Romaneasca, prevedea ca Ipsilanti - dupa ce trecuse prin Moldova si Muntenia - sa iasa din tara cu trupele sale, pentru a nu starni o reactie dura si o interventie armata din partea turcilor. Dar, cand a devenit evident ca Ipsilanti nu era un conducator si un aliat de nadejde, conflictul intre cei doi a ajuns atat de grav, incat Alexandru Ipsilanti a hotarat sa se descotoroseasca de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin tradare, Tudor Vladimirescu - pe care poporul il numea deja “domnul Tudor”, - a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la Targoviste.

Citește mai departe...

Un mileniu pierdut de istorie valahă

„Multa lume isi inchipuie navalirile barbare ca la cinematograf: apare barbarul scrasnind din dinti, invartind niste ochi rosii, cu parul valvoi si facand semne de zdrobire si decapitare indata ce vede un colonist roman. Si atunci stramosii nostri, persoane foarte delicate, se speriau si luau cel dintai tren ca sa treaca dincolo de Dunare, caci evident podurile erau destule pentru inlesnirea circulatiei”, Nicolae Iorga.
Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se datoreaza, spun istoricii, unei asa numite “taceri a surselor istorice”, motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o “Terra deserta” odata cu retragerea administratiei romane de la nordul Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub Basarab I.

Despre retragerea aureliana si continuitatea daco-romanilor
Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive, in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii. De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales, dupa moartea imparatului Traian - fapt ce vine sa contrazica scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona fusese redusa la maxim 40 de indivizi. Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii romane.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie dacica.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman. Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.

Desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea. Nu trebuie uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama “transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit de catre cei apropiati, Armenterius - Ciobanul - referire mai mult decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel, populatiei romane de origine daco-getica. La fel de important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi cu dacii liberi si cu sarmatii.

Continuitatea crestina si culturile de la nordul Dunarii
Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri (agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana) sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti. Totodata se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile de la nordul Dunarii.

Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc autoritatea bulgara. Secolele XI-XII aduc o alta cultura, Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza si cresterii demografice.

Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte daco-romana. Aparitia unor necropole de incineratie sau chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu cea romana este si mai evident, primul nume romanesc “Petre”, fiind descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.

Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe care o numeste barbara:
:”[...] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr-o regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea noastra…Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea”.

Aparitia valahilor pe scena istoriei
“Desigur ca un bandit are un dosar mult mai bogat decat un onest taran care si-a cautat de rostul lui. Iar inscriptii si sculpturi lasa cei care au posibilitati materiale, deci bogatii, ci nu oamenii saraci si umili. Aceasta este o greseala: istoria reconstituita numai prin inscriptii si statui este una a celor bogati. Iar stramosii nostri, nu erau bogati, ci formau un popor de tarani, traitor in sate. Cate sunt, in toate timpurile, inscriptiile din regiunea Pindului sau chiar pe teritoriul grecesc, dupa ce viata stralucita a cetatilor creatoare ajunsese la o repede scadere?”. Astfel isi argumenta marele nostru istoric raspunsul la o intrebare care dusese la nasterea unei disensiuni de veacuri si care privea marile migratii in spatiul european, in asa numitul mileniu intunecat de dupa retragerea aureliana.

Originile termenului de valah se regasesc cu mult inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de origine germanica in ale caror idiomuri, “walha” desemna celtii din triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau Welsh. Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine, incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor, valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.

Descoperita sub forma unei copii, in 1746, la Biblioteca familiei imperiale din Viena, si publicata pentru prima data in 1765, de catre Johannes Georgius Schwandtner, sub titlul Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica, Cronica Notarului Anonymus a facut subiectul multor dezbateri controversate de-a lungul timpului. Prezentata initial de catre istoricii occidentali, in special cei din Austria si Ungaria, drept o dovada incontestabila a istoriei glorioase a Regatului Ungar la inceputul acestuia, Cronica a cazut prada, secolul trecut, unui veritabil tir al celor care o considerau un fals bine elaborat. Controversa, asa cum era de asteptat, este reprezentata de desele mentiuni ale prezentei valahilor in spatiul transilvanean si in Pannonia si, mai mult, a prezentei principilor vlaho-slavi si a primelor formatiuni prestatale pe teritoriul fostei colonii Dacia.

Prin cenusa imperiului
Daca la sfarsitul secolului al VII-lea e definitivata marea migratie bulgara prin stabilirea grupului lui Asparuh in nord estul Peninsulei Balcanice, secolul al IX-lea gaseste un alt popor migrator, ungurii, la nordul Marii Negre. Conflictul din anul 896 dintre bulgari si pecenegi, pe de o parte, si unguri, pe de alta parte, duce la infrangerea celor din urma si ii sileste pe acestia sa se refugieze in Pannonia prin pasul Verecke din Carpatii Padurosi si nu prin trecatorile din Carpatii Orientali sau Meridionali, asa cum se crezuse initial. Urmeaza o serie de incursiuni armate in vestul Europei, incursiuni stopate in batalia de la Lechfeld, langa Augsburg, aceasta fiind, de altfel, si ultima tentiva de expansiune in vest a ungurilor, ei concentrandu-se, din acest moment, asupra raidurilor in partea rasariteana a Batranul Continent.

Odata cu incetarea atacurilor asupra popoarelor din vestul Europei, ungurii isi indreapta atentia catre teritoriile de la est de Tisa, teritorii pe care, asa cum mentioneaza Anonymus, existau deja primele formatiuni prestatale ale ducilor vlaho-slavi: “…Tara aceea ar fi foarte buna si acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare, al caror nume ar fi, dupa cum noi am spus mai sus, Danubius, Tyscia (Tisa), Morisius, Crisius, Temus (denumire evident latina a raurilor Mures, Cris si Timis), Wag si altele , tara care fusese mai inainte a regelui Athila. Si prin moartea acestuia, principii romani au ocupat tara Pannoniei pana la Dunare, unde si-au asezat pastorii lor. Dar tara care se afla intre Tisa si Dunare a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei, bunicul ducelui Salanus, pana la hotarul rutenilor si polonezilor si a facut sa locuiasca acolo pe sclavi si pe bulgari. Iar tara care este intre Tisa si padurea Igfron, care se afla in Erdeuelu (Ardeal), de la fluviul Mures pana la fluviul Zomus, o ocupase pentru sine ducele Morout, al carui nepot este numit de unguri Menu Morout…Dar tara care este la fluviul Mures pana la castrul Urscia (Orsova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, din ai carui urmasi s-a nascut Ohtum (Ahtum), pe care, mult mai tarziu dupa aceea, in timpul sfantului rege Stefan, Sunad, fiul lui Dobuca, nepotul regelui, l-a omorat in cetatea sa de langa Mures, deoarece a fost in toate razvratit regelui numit mai inainte..”, “Tuhutum, tatal lui Horca, dupa cum era un barbat siret, in timp ce apuca sa auda de la locuitori bunatatea pamantului foarte paduros, unde un oarecare blac Gelou detinea stapanirea, a apucat sa ravneasca la aceasta cat ar fi sa poata sa cucereasca pentru sine si urmasii sai tara foarte paduroasa.”

Primul atacat a fost ducele Salanus (nume cu vadite conotatii latine), cel care, in ciuda ajutorului primit de la aliatii bulgari si greci, este invins in anul 903. Acesta va ceda partea de nord a tarii sale, pana la raul Souyoy (azi Sajo, afluent al Tisei), impreuna cu toti locuitorii sai, dovada incontestabila a prezentei populatiei autohtone. Salanus ramane, in schimb, duce in restul teritoriilor necucerite de unguri. Odata cu ocuparea partii de nord a ducatului lui Salanus, ungurii condusi de Arpad isi indreapta atentia catre teritoriile stapanite de Menu Morut. Refuzul sfidator al liderului valah de a ceda fara lupta pamanturile stramosilor sai, imparatii Constantinopolului, dupa cum insusi Menu Morut declara in celebra sa scrisoare catre suveranul ungur, atrage dupa sine o sangeroasa batalie intre soldatii ducelui valah si cei ai triburilor ungare. Dupa mai multe zile de inclestari, Menu Morut este infrant, el acceptand, printre alti termeni ai capitularii, sa dea de sotie pe fiica sa lui Zulda, fiul lui Arpad. In urma acestei casatorii, valahul pastreaza suveranitatea asupra tarii sale, devenind in schimb, vasalul regelui ungur.

La scurt timp dupa incheierea luptelor cu ostenii lui Menu Morut, Tuhutum, unul dintre comandatii de osti ai lui Arpad, primeste permisiunea de a cuceri pentru dansul teritoriile vlahului Gelu ( nume derivat, se pare, din latinescul Julius sau, in opinia istoricului Neagu Djuvara, din numele trac Gelupara). Conform cronicii lui Anonymus, lupta dintre localnici si atacatori este una dintre cele mai crancene dintre cele inregistrate pe teritoriul Transilvaniei de catre triburile maghiare. Arcasi priceputi, ostasii lui Gelu produc pierderi uriase armatei condusa de Tuhutum, inca inainte ca aceasta sa traverseze Somesul, tragand salve repetate de sageti de pe un mal pe altul. Infrant intr-un final, Gelu incearca sa se refugieze in cetatea sa situata in zona Somesului (nelocalizata inca), fiind, insa, ucis in timpul retragerii.

Ducele Glad este ultimul atacat de o expeditie a trupelor ungare, conduse de capeteniile Zuard, Boyta si Cadusa, cel mai probabil in jurul anului 934. Infruntarea celor doua armate are loc pe raul Timis, in locul numit Vadum Arenarum (Vadul Nisipurilor), acolo unde alianta formata din valahi, bulgari si cumani este zdrobita de atacatorii maghiari. Retras in cetatea Kevee (astazi Cuvin), Glad semneaza pacea cu triburile ungare, devenind vasalul acestora. Fiul sau Ahtum (sau Ohtum, cum este numit in Cronica Notarului Anonymus), se va razvrati, insa, impotriva regelui Stefan I al Ungariei, fiind ucis intr-un final, de catre generalul maghiar Chanadin.

Dincolo de aspectele sangeroase ale confruntarilor dintre valahii transilvani si triburile ungare, din Cronica Notarului Anonymus reiese clar faptul ca pe teritoriul fostei Dacii exista o numeroasa populatiei daco-romana, puternic legata de Imperiul Roman de Rasarit, a carei vasala se recunoaste. Mai mult, Gesta Hungarorum are meritul de a mentiona primele continuitati dinastice in Evul Mediu romanesc, cea a lui Morut si Menu Morut, precum si cea a lui Glad si Ahtum.

FACTS

Diploma Cavalerilor Ioaniti si cnejii de la sudul Carpatilor

La sud de Carpati, primele formatiuni prestatale sunt mentionate la 1247 in Diploma Cavalerilor Ioaniti:
-”in numele casei ospitalierilor, s-a indatorat de buna voie, pe sine si casa ospitalierilor sa ia arme pentru ajutorarea regatului nostru in vederea apararii credintei crestine, potrivit cu actul scris mai jos, si sa se supuna si la celelalte indatoriri ce se vor arata indata in aceasta scrisoare, ii dam si ii daruim lui, si prin dansul numitei case, intreaga tara a Severinului impreuna cu muntii ce tin de ea si cu toate celelalte ce atarna de ea, precum si cnezatele lui Ioan si Farcas pana la raul Olt, afara de pamantul cnezatului voievodului Litovoi, pe care il lasam romanilor asa cum l-au stapanit acestia si pana acum. Totusi [le dam] in asa fel, incat jumatate din toate foloasele si veniturile si slujbele din intreaga tara a Severinului, amintita mai sus, din cnezatele numite mai sus sa o pastram pe seama noastra si a urmasilor nostri, cealalta jumatate cazand in folosul casei pomenite mai sus, afara de bisericile cladite si cele ce se vor cladi in toate tarile sus-zise, din veniturile carora nu pastram nimic pe seama noastra - ramanand totusi neatinse cinstea si drepturile arhiepiscopilor si episcopiilor, pe care stie ca le au - lasand deoparte si toate morile dintre hotarele tarilor amintite, atat cele cladite cat si ce se vor cladi - in afara de cele din tara Litua - precum si toate cladirile si semanaturile facute pe cheltuiala fratilor zisei case, si fanetele si pasunile pentru vitele si oile lor, si pescariile de la Dunare si iazurile de la Celei, pe care le pastram impreuna pe seama noastra si a lor.”

Printre alte mentiuni ale prezentei valahilor in zona nord dunareana se numara:
Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care in secolul a IX-lea pomeneste prezenta Tarii Balakilor (Blahilor) in nordul Dunarii;
Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbeste despre valahi ca despre colonistii romani;
Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, in “Gesta Henrici”, pomeneste Blachina - Tara Blahilor - printre cuceririle Romei;
Literatul persan Gardizi, care in secolul al XI-lea mentioneaza prezenta unui popor crestin de origine latina, situat intre neamurile rusilor, bulgarilor si ungurilor;
Cronica imparatului german Friederic Barbarossa, cel care aminteste existenta unei tari numite Walahia intre Muntii Carpati si Dunare;
Cronica turceasca din secolul al IX-lea, Ogusmane, care mentioneaza existenta unei tari a valahilor, situata la nordul Dunarii si la nordul Marii Negre, pana la Nipru;
Mentiunea din cronicile khazare a Tarii Ardil - Ardeal - nume preluat de triburile ungare si transformat in Erdely

Conform surselor istorice, primii voievozi cunoscuti in Tara Romaneasca pana la infiintarea acesteia sunt:
Seneslau -cca 1247 - (voievod asupra unui tinut din estul Oltului)
Litovoi - (1247-1277) - voievod pe malul vestic al Oltului
Barbat (1277-1290) - frate al lui Litovoi
Thocomerius ( sau Tohomir) (1290 -1310) - tatal lui Basarab I Intemeietorul
Basarab I (1310 -1352) - Intemeietorul Tarii Romanesti si fondatorul primei dinastii de domnitori romani
Material realizat cu sprijinul Muzeului National de Istorie a Romaniei
Multumim doamnei muzeograf si specialist in arheologie medievala, Dr. Irina Ene

Citește mai departe...

Câteva lucruri despre România din Republica Moldova

Imaginea României în Republica Moldova este una destul de proastă. Poate este o afirmație dură și mă aștept ca cei care se simt români să caute argumente pentru a mă contrazice însă ceea ce spun se bazează pe mai multe constatări. În România de exemplu, Republica Moldova se vede mult mai bine. Cetățenii români își asumă în totalitate dreptul de a fi "frați de sânge" iar diferențele apar la modul în care trebuie tratată Basarabia: ca sora mai mică, ca stat separat, ca provincie (Moldova, Transilvania, Oltenia, și tot așa) și cine ar trebui să suporte anumite costuri. Cu toate astea, trendul general este de a fi alături "în suflet și simțiri" de românii dintre Prut și Nistru, ținând cont de puterea și poziționarea statului român pe arena geopolitică actuală.

În Republica Moldova în schimb propaganda comunistă la nivel de stat, minoritățile etnice, mass-media controlată de pro-ruși, ultimii 70 de ani petrecuți în state diferite își pun accentul negativ mult mai pregnant asupra populației. Homo Sovieticus a produs mutații cu care noi, cei care studiem sau am studiat în România, suntem obligați să luptăm. În Republica Moldova, din păcate, nu putem vorbi de un mainstream pro-românesc, ci de un mainstream individualist, axat pe… ”interesu' poartă fesu'”.

Relațiile efervescente de după '90 au fost înecate de politici greșite la nivelul ambelor state. Sangheli zicea că ”România nu ne-a dat nici un carandaș (creion)”. Apoi România a luat-o spre UE, iar Moldova spre nicăieri. Comuniștii ne-au depărtat tot mai mult de România și au criticat statul vecin ori de câte ori au avut ocazia, astfel că atât în zonele rurale cât și în cele urbane, România este privită ca un stat care dorește să se implice în treburile interne ale Moldovei, ba ”chiar să ne anexeze”. Minoritățile etnice și toți veneticii se tem de un eventual revizionism astfe că țin cu dinții de limba rusă și de moldovenism, iar România este criticată constant de aceștia.

În urma alegerilor din 2009 s-a schimbat optica de stat asupra României – țară europeană care poate face lobby pentru noi, însă viziunea populară e greu de modificat . Pentru moldoveni, nici cu 100 de milioane de euro nu se face primăvară. România ne oferă acești bani pentru proiecte de infrastructură. Prima tranșă (25 de milioane de euro) se va duce însă pentru casele sinistraților din lunca Prutului. Există de asemenea greșeli minore din partea statului român, care provoacă frustrări mari: procedura de obținere a vizei sau cel mai recent exemplu, schimbările în orarul admiterii la studii în România. Mii de aplicanți pentru o bursă în România și familiile lor sunt purtați pe drumuri pentru a-și depunde dosarul și nu pot spune că sunt tratați ”frățește”. Toate acestea se pot evita printr-un bun management al procedurilor, atât de admitere, cât și de acordare a vizelor sau cetățeniilor. Prin respectarea termenelor și promisiunilor.

Pe termen lung însă, s-au pus bazele pentru o colaborare la nivel european: 3 consulate generale, granturi, colaborări în context regional, investiții bilateral avantajoase, 5000 de burse, tabere de creație în România. Vom culege ceea ce semănăm.

Autor: Dan Caranfil
Sursa: dancaranfil.com

Citește mai departe...

Unde au ascuns românii tezaurul de frica rușilor

200 de tone de aur, reprezentând tezaurul Băncii Naţionale a României, au stat ascunse în 1944-1947, într-o peşteră de la poalele Munţilor Vâlcan, la doi paşi de Mănăstirea Tismana. Operaţiunea, desfăşurată în mare secret, a avut ca scop protejarea averii naţionale de trupele sovietice care se pregăteau să invadeze ţara.
În oraşul Tismana mai trăiesc astăzi puţini oameni care au apucat timpurile când mănăstirea fusese transformată într-o adevărată cazemată. Oraşul de azi era pe vremuri un sat în care se ajungea cu greu, pe drumuri de căruţă. Mihail Slivilescu are acum 80 de ani. Era un puştan în 1944, abia se băgase ucenic la Căile Ferate, povesteşte el. Locuia într-un sat din apropiere, la Ciocârlii. „Veneau dubiţe una după alta, negre. Au cărat zi şi noapte, vreo trei-patru zile. Noi n-am ştiut la început ce era în maşini”, zice Mihail. Apăruseră deja militarii în preajma Mănăstirii Tismana. „Au pus santinele peste tot, mai ales în jurul mănăstirii, dar şi pe drumul care ducea spre mănăstire”, se înfioară şi acum omul când vede cu ochii minţii ce-a fost atunci.

Maşina răsturnată
Lumea a aflat până la urmă ce se întâmpla în zilele acelea ale lui 1944 în urma unui incident cu una dintre maşinile care cărau aurul. S-a rupt un podeţ pe şoseaua care tranzita satul Tismana, spre mănăstire. „Maşinile erau grele, aşa, încărcate cu aur. A trosnit podul şi s-a dus. Maşina s-a răsturnat”, povesteşte bărbatul. Uşile automobilului s-au deschis imediat şi o ladă din lemn a fost aruncată cât colo, pe caldarâm. Din ea s-au împrăştiat multe monede aurii care străluceau de-ţi luau ochii. „Au fost câţiva săteni prin preajmă care au văzut. Militarii au venit imediat. Unii au înconjurat maşina, alţii au strâns tot, au luat celelalte lăzi din maşina stricată şi le-au pus într-o altă dubiţă, apoi au plecat mai departe”, îşi încheie bătrânul scurta relatare.

Baluri cu ofiţeri
Ipatia Rădulescu, de 88 de ani, s-a aflat în apropierea tezaurului ascuns la Tismana. Tatăl ei, Ghiţă Barbu Bărbulescu, a fost primar al localităţii chiar în timpul acelor evenimente. „Tata nu ne-a zis nimic acasă, despre ce se întâmpla. Aşa se ţinea secret”, spune femeia. Ce-i drept, unele persoane, dintre cei cu funcţii înalte pe plan local, dar şi rudele acestora, puteau să intre în Mănăstirea Tismana, chiar şi în timpul cât aurul a fost ţinut acolo. Dar te puteai închina la icoanele făcătoare de minuni numai cu autorizaţie specială dată de cei de la Armată. „Se mai făceau baluri, în sat, la şcoală. Noi, fetele, dansam cu ofiţerii încartiruiţi la mănăstire”, surâde femeia. De-asta au fost unii militari care, după 1947, când aurul s-a întors la Bucureşti, s-au însurat cu fete din localitate, şi-au făcut case şi aici au rămas toată viaţa. Dar nici unul dintre acei ofiţeri sau gradaţi nu mai trăieşte azi.

La mănăstire
La Mănăstirea Tismana trăiesc acum 55 de măicuţe. Este cunoscută drept cea mai veche mănăstire din Ţara Românească, ale cărei origini coboară în negura timpului, până la 1377. Locul a fost ales de primul stareţ al aşezământului monahal - azi cunoscut ca Sfântul Nicodim, făcătorul de minuni. Biserica şi chiliile, cu ziduri a căror grosime ajunge până la un metru şi jumătate, par să se sprijine de peretele drept al Muntelui Stârmina.

Ghid în sutană
Urcăm câteva trepte şi ajungem la baza uriaşului de piatră. O mică deschizătură şi un grilaj cu lacăt. Ghidul a luat cheia şi deschide. Gura peşterii a fost mai largă la originile sale. Dar obturată apoi cu un zid gros, din piatră de râu, când s-a adus aurul aici. Intrăm într-o primă încăpere, aproape rotundă, cu o boltă înaltă şi o mică „ferestruică” deasupra capetelor noastre, prin care o rază de soare ne luminează calea. Trebuie să fim atenţi la fiecare pas, grota punându-ne în cale tot felul de capcane, de la colţuri ascuţite, la dâmburi umede, alunecoase. O conductă traversează peştera. Ni se explică faptul că aşa se trage apă pentru mănăstire, de la unul dintre cele trei lacuri subterane ale grotei. „Cu vreo 20 de ani în urmă, câteva măicuţe au mers în adâncul peşterii, o zi întreagă, fără să-i dea de capăt”, ne anunţă la un moment dat ghidul. Au venit şi speologi aici, în anii ‘70, încercând să scoată la lumină tainele adâncurilor.

Peştera aurului
Ieşim din prima cameră şi traversăm un culoar îngust. Ne strecurăm cu grijă printre protuberanţele ieşite în calea noastră din toate părţile - de sus, de jos, din lateral. De orice te poţi lovi în orice moment. Ajungem, în sfârşit, în cea de-a doua încăpere. E mai puţin înaltă decât prima - are cam doi metri. Unul dintre însoţitorii noştri, profesorul Nicolae Tomoniu, ne explică ce s-a întâmplat în subteran,cu exact 66 de ani în urmă. „Camera” în care ne aflăm acum era pe jumătate, după cum fusese creată de natură, faţă de ceea ce vedem azi. „S-a săpat foarte mult în stâncă”, zice dascălul, care apoi măsoară suprafaţa cu paşi mari. Rezultă aproape 12 metri lungime şi cam şase metri lăţime. Podeaua este plată în acest spaţiu. Călcăm doar pe mici protuberanţe, însă fără teama colţilor înşelători. „Aici s-a pus tot aurul. Metalul preţios e foarte greu, dar nu ocupă mult spaţiu”, suntem lămuriţi. Dintr-un ungher al „dormitorului” în care am ajuns porneşte alt culoar, la fel de îngust ca şi cel pe care am venit noi, continuându-se astfel drumul întunecat spre alte „odăi” ale peşterii.

Neptun
„Operaţiunea Tismana”, cunoscută şi sub numele de cod „Neptun” - cum era denumită mănăstirea unde au fost ascunse cele aproape 200 de tone de aur - a fost una dintre cele mai ample acţiuni secrete din istoria României. Asta rezultă mai ales din documentele pe baza cărora a fost scrisă o carte - „Legendele bătrânei doamne”, avându-i ca autori pe Cristian Păunescu şi Marian Ştefan, funcţionari ai Băncii Naţionale. Să vedem mai întâi despre ce cantitate de aur a fost vorba, atât cât era în visteria ţării în anul 1944. Aveam atunci un total de aproape 190 de tone de aur, între care mai mult de 67 de tone în monede, aproape 68 de tone în lingouri de tip internaţional şi peste 54 de tone în lingouri de tip standard. Trebuie spus că în Mănăstirea Tismana a fost depus şi aurul dat atunci de Polonia în grija României, însemnând peste trei tone. Tot aurul românesc ar fi încăput în 34 de vagoane.

„Să aperi aurul contra tuturor”
Cum s-a ajuns la decizia de a muta tezaurul într-o peşteră? Discuţiile au început la sfârşitul anului 1943, când, pe fondul operaţiunilor militare pe frontul de Est, România se temea că în cazul unei ofensive sovietice tezaurul BNR ar fi putut avea aceeaşi soartă cu tezaurul ajuns la Moscova în primul război mondial. După ce a fost luată decizia ascunderii aurului s-au vehiculat două destinaţii externe: Turcia şi Elveţia. După refuzul celor două ţări, singura soluţie a rămas depozitarea aurului pe teritoriul României, la Tismana.
La data de 6 septembrie 1944, când a fost convocat de premierul de atunci al ţării, Constantin Sănătescu, apoi de guvernatorul Băncii Naţionale, Constantin Angelescu, generalul Titus Gârbea a primit acelaşi mesaj din partea celor doi demnitari ai statului - să apere cu orice preţ tezaurul care urma să fie ascuns în peştera de la Tismana. Legat de dialogul pe care l-a avut cu premierul, generalul Gârbea a notat în jurnalul său: „L-am întrebat contra cui să asigur paza, la care îmi răspunde: contra tuturor - tâlhari, germani în retragere, partizani”. Discuţia ajunge şi la „proaspeţii aliaţi” ai României, adică sovieticii, la care răspunsul lui Sănătescu a fost acelaşi: „Contra tuturor!”
La 13 septembrie 1944 lucrările pentru amenajarea peşterii au fost terminate - ridicarea unor pereţi interiori, astuparea gurii de intrare în cavernă şi amenajarea unei platforme din lemn pe care să fie aşezate lăzile cu odoare. Până pe 16 septembrie, aurul a fost depozitat în grotă. Deşi iniţial fusese depozitat în pivniţa mănăstirii, el a fost mutat apoi în peşteră. De ce această decizie şi cine a luat-o? Autorii cărţii din care spicuim acum informaţii arată că hotărârea a fost luată de conducerea Băncii Naţionale şi a venit pe fondul înlăturării Guvernului Antonescu, la 23 august, la care se adaugă faptul că în noul Cabinet Sănătescu intraseră şi comuniştii.
Trupele româneşti din nordul Olteniei, dispuse în jurul Mănăstirii Tismana, au depus toate eforturile pentru a nu lăsa nici măcar un picior de soldat sovietic în vecinătatea tezaurului. Vedem în acest sens un raport al generalului Titus Gârbea, din 30 septembrie 1944, trimis Marelui Stat Major: „În zona Tismana nu am dat voie a se mişca, a cantona sau a risipi nici o unitate sau formaţie sovietică. Axul de mişcare Târgu Jiu-Turnu Severin a fost bine păzit şi orice încercare de revărsare a fost la timp oprită”. Sistemul de apărare al mănăstirii, concentrat în mâna generalului Titus Gârbea, cuprindea trupe de jandarmerie, grăniceri, Divizia 2 Munte şi garnizoana din Târgu Jiu.

Întoarcerea la Bucureşti
Abia din 30 ianuarie 1947 mai apar în arhive alte documente cu privire la tezaurul din Tismana. Se remarcă un act guvernamental adresat şefului de atunci al Băncii Naţionale, Tiberiu Moşoiu, cu privire la „asigurarea transportului de la Tismana la Bucureşti a depozitului de aur”. Operaţiunea de întoarcere a tezaurului la Bucureşti s-a încheiat pe 4 februarie 1947, „întreg şi nevătămat”, conform procesului-verbal încheiat. „Toate casetele erau intacte, însă suferiseră din cauza apei, peştera fiind în mai multe rânduri complet inundată.” Aurul a fost transportat de data asta cu trenul.

Istoria rezervei de aur
Ce s-a întâmplat după aceea cu aurul românesc? Informaţii avem din Arhivele Băncii Naţionale. În anul 1953 ţara noastră mai avea doar 53 tone de metal preţios. Şi asta în comparaţie cu cele aproape 200 de tone câte erau în 1948 primul an comunist al României. Rezerva ţării scade şi mai mult până în 1955, la 45 de tone. Situaţia cunoaşte o îmbunătăţire abia din 1968, când se înregistrează 106 tone de aur, pe urmă scade din nou, la 70 de tone - în 1973, pentru ca în 1979 să urce la 110 tone, ajungând până la 118 tone în 1985. Revoluţia din 1989 găseşte în seiful Băncii Naţionale a României numai 67 tone de aur. Ţara noastră are azi o rezervă de aproape 104 tone de aur. Pe jumătate faţă de cât aveam în anii celui de-al doilea război mondial…

„Cireada este sănătoasă”
Legat de ideea de-a se feri de comunişti şi de trupele sovietice, merită evidenţat faptul că românii care păzeau comoara de la Tismana - nu numai militari, dar şi funcţionari bancari - au început să ţină legătura cu sediul din Bucureşti al Băncii Naţionale prin scrisori cifrate. Iată un exemplu din 21 septembrie 1944, când „Parângul” trimite de la Tismana un astfel de document, în legătură cu starea tezaurului: „Totul merge foarte bine şi noi măsuri au fost luate pentru cea mai tare asigurare. Cireada este sănătoasă, la loc bun de păscut, iar argaţii, la posturi. La locul ei de păşune - linişte, şi lăcustele n-au dat, dar în restul ţinutului a fost prăpăd. Primele măsuri şi-au dat roadele, dar alte stoluri venind, pericolul reapare şi veghea trebuie să fie trează”.

Pribegie din 1943
Din relatările generalului Titus Gârbea aflăm ceva ce confirmă calitatea de „buncăr” naţional pe care o aveau în acele timpuri munţii din nordul Olteniei. Generalul Titus Gârbea era, în anii ‘40, comandantul trupelor româneşti din nordul Olteniei şi cel care a primit ordin să asigure paza comorii poporului român, ascunsă în Mănăstirea Tismana. Iată ce nota generalul în memoriile sale, legat de pribegia bogăţiilor româneşti în vreme de război: „Acest tezaur - 34 de vagoane, împreună cu alte avuţii consi-derabile, ca hrisoave şi documente, lucrări literare şi tablouri vestite, au fost evacuate în Oltenia şi depozitate, în secret, în cazemate şi peşteri, în mănăstiri şi în staţiuni climaterice, în case mari sau vestite, la mănăstirile Tismana şi Horezu, la Baia de Aramă şi la Baia de Fier, la Săcel şi Novaci, toate în munţii şi în pădurile Olteniei. Acest lucru s-a întâmplat în anii 1943-1944, în timpul campaniei contra URSS”.

Isărescu la Tismana
Chiar dacă pe aceste meleaguri s-a petrecut un capitol extraordinar din istoria noastră, demn de filmele cu aventuri, nu există totuşi în ziua de azi niciun indicator, un panou, ceva care să vorbească despre faptul că tot aurul României a fost ascuns la un moment dat în peştera Mănăstirii Tismana. Singurul “indiciu” care îl poate pune pe gânduri pe turist este lacătul de la gura peşterii. Totuşi, primim şi veşti bune, în sensul că lucrurile se vor schimba în curând. Aflăm de la maica Maria, ghidul nostru, că Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, a fost la Tismana, cu câteva luni în urmă. “Chiar eu l-am primit”, zice măicuţa, care l-a condus pe înaltul oaspete în fosta “casă” a tezaurului românesc. “Se va deschide în peşteră un muzeu, care să amintească de ceea ce s-a întâmplat aici cu mult timp în urmă, iar Banca Naţională ne va ajuta cu amenajarea muzeului”, a conchis ghidul. Am aflat mai târziu, de la purtătorul de cuvânt al Băncii Naţionale a României, Mugur Şteţ, că există un colectiv care “pune la punct proiectul viitorului muzeu”.

“Dansul” comorilor
Nu e om la poalele Muntelui Vâlcan, în nordul judeţului Gorj, prin satele Pocruia, Izvarna sau Coşteni, dar şi mai sus, la Sohodol, care să nu-ţi vorbească de “banii care joacă”. Unii spun că au văzut flăcări ieşind din pământ, ca semn că acolo se află averea cine ştie cui, îngropată cu limbă de moarte. Un cioban din satul Sohodol, Constantin Sarcină, ne-a povestit despre “oamenii cu aparate” - cum le zice el căutătorilor de aur - care umblă prin munţi şi văi, înarmaţi cu detectoare de metal, dar şi cu hărţi ale unor posibile tainiţe aurite. Unii nu s-au mulţumit doar cu detectorul, mergând până acolo încât au folosit trotil, ca să dea ziduri de piatră la o parte. Un caz de acest fel a fost în iunie 1977, când Miliţia a prins şi anchetat o reţea de “exploratori” care făceau “săpături” în peştera Rotată.

Semnul şarpelui
Mult mai avizat se dovedeşte profesorul Tomnoiu, care, de-a lungul ultimilor 40 de ani, a pus cap la cap legendele aurului, unele de pe timpul lui Decebal. “Am găsit semne - acel şarpe, în relief - care pot conduce la ideea că în locurile cu pricina ar putea fi comori ale dacilor, în peşterile de lângă mănăstirea Tismana, la Ponoare, Fuşteica şi Izvarna”, spune cel care a fost la viaţa sa director de şcoală şi de cămin cultural în Tismana. Circulă în folclorul local şi poveşti despre averile Basarabilor, ale unor călugări care ar fi zidit ulterior mănăstirea Tismana, dar şi ale unui prinţ sârb - Abramovici sau Brancovici. Bani şi odoare zidite în munţi. Se spune că până şi Tudor Vladimirescu ar fi lăsat în urma sa o astfel de ascunzătoare. “Trei comori ar fi în Şteiul Coziei”, auzim noi. Ştei înseamnă, în graiul local, stâncă. Alte informaţii se referă la tainice ateliere în care, cu sute de ani în urmă, se prelucra arama, undeva în pustietăţile Muntelui Tihomir. “Zona asta este atât de puţin cunoscută, din păcate. Am adunat legende şi poveşti, încât aş putea să scriu trei monografii despre Tismana şi satele din jurul mănăstirii. Dar e greu să publici ceva în ziua de azi, iar eu nu am bani pentru a publica aceste lucrări”, este mâhnit profesorul, acum pensionar.

2.000 de peşteri
De ce atât de multe peşteri - peste 2.000 la număr în zona montană a judeţului Gorj? Un alt localnic, tot profesor, de data asta de geologie, la un liceu din oraşul Baia de Arama, ne-a vorbit despre aşa-numitul granit de Tismana, o rocă măcinată cu uşurinţă de izvoarele subterane. “Este o piatră propice formării cavernelor, o rocă sedimentară mezozoică”, afirmă specialistul. Problema e că multe peşteri sunt greu accesibile. Unele au gura de acces la sute de metri altitudine, iar ca să intri acolo mai degrabă ar trebui să cobori de pe munte, decât să urci pe versant. Aşa a făcut profesorul Tomnoiu, cu ani în urmă, când a intrat în peştera Chiciura, cunoscută ca loc de taină al lui Tudor Vladimirescu. “Am coborât pe frânghie, 30 de metri”, ne-a povestit omul la un moment dat. Alte grote au, în schimb, apărători de nădejde, peste care nu se poate trece - viperele cu corn, care îşi fac simţită prezenţa mai ales în zilele cu soare torid.

Citește mai departe...

S-a stins din viata poetul Simion Ghimpu, fratele presedintelui interimar Mihai Ghimpu

Poetul avea 71 de ani. In ultimul timp suferea de o boala grava, iar acum doua saptamani fusese internat din cauza agravarii starii sale. Simion Ghimpu s-a stins noaptea trecuta la spital.

Cunoscutul poet, membru al Uniunii scriitorilor, profesor universitar, Simion Ghimpu a determinat cateva generatii sa-i iubeasca versurile. Multa lume le canta, desi putini stiu ca sunt scrise de el. “Numai tu”, „Amor, amor”, „Lacrimă”, sunt cateva dintre slagarele scrise de Simion Ghimpu.

Anul trecut poetul si-a sarbatorit aniversarea de 70 de ani, la care a lansat si ultima sa carte “Ia sa-mi spui, tu, spui”, dedicata copiilor.

In ultimii ani Simion Ghimpu lupta cu o boala grava, care intr-un final l-a invins. Poetul s-a stins din viata la spital, noaptea trecuta. Ieri, pe 26 iulie, fratele sau mai mare, Gheorghe Ghimpu, ar fi implinit 73 de ani.

Sicriul cu corpul lui Simion Ghimpu va fi expus maine seara, incepand cu orele 5, la Uniunea scriitorilor, iar mai tarziu va fi dus la biserica Sfanta Teodora de la Sihla, unde toti cei care l-au cunoscut si i-au indragit creatia isi vor putea lua ramas bun. Poetul va fi inmormantat joi, la cimitirul centralde pe strada Armeneasca.

Citește mai departe...

Chilia (Cetatea Licostomo) (pana in 1484, 14 iulie)

Localitatea este situata intr-o zona geografica disputata indelung de bizantini, bulgari, romani, etc. In 681, la sud de Dunare au patruns triburile turanice ale bulgarilor. Treptat, imparatul bizantin pierde controlul asupa campiei ocupate de uniunile tribale. Doar in regiunile alpine, pe malurile marii si Dunarii, unde se pastreaza populatia romanizata, pozitiile imparatului continuau sa se mentina.

Un control aproape permanent a exercitat Imperiul Bizantin pe o parte a gurii Dunarii, care, potrivit relatarilor cronicarului grec Theophanes, continua sa fie «stapanit de crestini». La inceputul sec. al VII-lea in acest teritoriu se refugiase imparatul Iustinian al II-lea, alungat de la tronul bizantin.

Bizantul avea nevoie de un port la gurile Dunarii din cauza ca vasele lui maritime, in drum spre posesiunile din Crimeea, trebuiau sa ancoreze undeva pentru aprovizionare cu apa proaspata. In sec. al IX-lea o flota bizantina era dislocata la gurile Dunarii, la Licostomo. Tot la gurile Dunarii se afla «Toma protospatar si arhonte de Licostomo», un dscipol al patriarhului Fotie.

Din sursele istorice ulterioare se stie ca pe malul drept al bratului de nord al gurilor Dunarii se afla localitatea numita Chilia sau Licostomo. Licostomo este denumirea greaca a localitatii si insemna «gura de lup», o aluzie la configuratia deltei Dunarii. De notat ca, de obicei, romanii nu traduceau denumirile straine. Pentru desemnarea localitatii mentionate ei au utilizat doar toponimul Chilia. Prin urmare, aceasta localitate a fost un sat pescaresc al romanilor, care practicau si agricultura. Langa ei, periodic, se asezau cu traiul negustori, marinari, dregatori straini. Intrand mai intai in delta, care se asemana cu o «gura de lup», ei utilizau mai des numele de Licostomo, atat pentru localitate, cat si pentru insula pe care se afla.

In 971, supunand Bulgaria, Imperiul Bizantin revine pe malul Dunarii. Se creeaza conditii favorabile pentru dizvoltarea unor localitati urbane. In 1086 este mentionat orasul Vicina. Dupa venirea la tronul bizantin, Andronic Comnen (1183-1185) expulzeaza pe nepotul sau Alexie Comnen la « «Hele», peste hotar. Oraselul acesta e langa mare, foarte aproape de gura Pontului, unde se afla si un castel, facut anume pentru acest Alexie». Citatul mentionat constituie o dovada ca autoritatea imparatului se raspandea si pe insula Licostomo, unde alaturi de localitatea romaneasca Chilia a fost constituit un castel, in care era pazit principele exilat.

Dupa ocuparea Constantinopolului (1204), o parte a negustorilor greci ai capitalei bizantine s-au asezat cu traiul la Vicina (Chilia). Negustorii greci mentineau legaturi comerciale cu provinciile bizantine ocupate de cruciati.

Dupa ce pe malurile Bosforului a fost restabilita autoritatea bizantina, imparatul numeste guvernatorul sau la Vicina. Constantinopolul isi restabileste legaturile cu Chilia, care in continuare serveste si ca loc de exil. La 11 ianuarie 1274 imparatul bizantin Mihail VIII Palcologul il sileste pe Iosif sa paraseasca scaunul de patriarh al Constantinopolului. Observand ca fostul patriarh avea multi adepti, imparatul a decis sa-l exileze. Potrivit relatarilor cronicarului bizantin Pachineres, Iosif a fost exilat la «Hili (un castel intr-o insula la extremitatea Marii Negre, bun loc de petrecut vara, dar rau cu totul pentru iarna, caci crivatul bate insula in fata si sufla amaraciunea frigului)».

In 1281 este mentionat pentru prima data orasul Caffa – colonie fondata de genovezi pe ruinele vechiului oras Theodosia. In acel an, tranzactiile la Caffa au fost de 1 476 hiperperi, cu mult mai putin fata de valoarea de 3 421 hiperperi inregistrata la Vicina (Chilia).

Spre finele sec. al XIII-lea, Vicina (Chilia) continua sa prospere. Volumul tranzactiilor cu genovezii din orasul Pera era de doua ori mai mare decat al portului Caffa si egal cu al tuturor celorlalte piete din Crimeea luate la un loc. Venituri mari avea si episcopul ortodox local, depasindu-le, in 1300, pe cele ale patriarhului.

In anul 1300, pe harta lui Giovanni de Cariagnano apare Licostomo. In 1311 si 1313, pe hartile de navigatie, numite portulane, ale lui Pietro Visconte apare orasul Licostomo de pe bratul Chilia. In 1318, apar inca doua portulane ale lui Pietro Visconte pe care e mentionat Licostomo. In 1320 localitatea e mentionata pe un portulan editat de Sanudo. Acest fapt constituie o dovada ca Chilia a devenit un oras-port cunoscut si destul de frecvent vizitat de negustorii straini.

La Chilia, pe langa populatia romaneasca se aseaza tot mai multi ortodocsi, in primul rand, de origine greaca. Cresterea numarului ortodocsilor la Chilia a fost consemnata si de patriarhia de la Constantinopol. Intr-o lista de «castele patriarhale» din anii 1318-1323 e mentionata «Chilia sau Licostomo».

Populatia romaneasca si negustorii straini preferau sa se aseze cu traiul pe malul drept al bratului Chilia, deoarece teritoriul opus se afla sub permanenta amenintare a triburilor nomade turanice. Anume in delta se afla Chilia Veche, unde s-au asezat primii pescari si agricultori romani din localitate. Denumirea localitatii, care provine de la cuvantul «chilie» (camera de pastrare a bucatelor), ar sugera ideea ca anume siguranta oamenilor si averii lor ar fi constituit un moment atractiv pentru imigranti.

Totusi, necesitatea de a efectua operatii comerciale mai intense cu producatorii romani din partea meridionala a spatiului carpato-nistrean a condus spre constituirea unei suburbii a orasului pe malul stang al bratului Chilia. Pe portulanele lui P. Visconte si Sanudo (1311-1320) Licostomo (Chilia) este notat pe ambele maluri ale bratului. Probabil, pe parcursul anilor urmatori, mai importanta devine partea de nord a orasului, deoarece pe portulanele lui A. Dulcert (1339) si Soleri, Licostomo e mentionat doar pe malul stang al bratului Chilia.

In 1339, pe portulanul lui Dulcert si Soleri, alaturi de orasul Chilia, figureaza stema Hoardei de Aur. Insa mongolii n-au instaurat o guvernare directa la Chilia, limitandu-se la perceperea tributului.

In 1345, la Chilia este mentionata o manastire francescana. In documentul din 26 mai 1351 prin care se solicita participarea comunitatilor genoveze din spatiul pontic si mediteranian nu este mentionata Chilia (ori Licostomo), un indiciu ca in acest oras prezenta genoveza era nesemnificativa. In 1358, genovezii isi creeaza la Chilia o colonie in frunte cu un consul si un notar, ale caror acte ne furnizeaza informatii din viata acestei comunitati italiene.

Actele notarului Antonio de Ponzo din 1360-1361 contin informatii bogate despre colonia genoveza de la Chilia. Colonia de la Chilia se afla in subordonarea Perei. In fruntea coloniei se afla un consul numit din randurile negustorilor, care continua sa practice comertul. El rezolva pe cale judiciara cazurile aparute in activitatea comerciala, avea calitatea de martor la incheierea contractelor, fiind mandatar al negustorilor italieni. Printre persoanele administrative mai figureaza notari, contabili, cenzori pentru controlul impozitarii, translatori, secretarul judecatii, ostasi, etc. Majoritatea italienilor de la Chilia erau persoane venite recent in localitate: din Genova au sosit 5 persoane (inclusiv trei in calitate de consuli ai coloniei), din Venetia – 3, din Liguria, Emilie-Romanio, Piemont, Toscana – 44, din coloniile genoveze pontice: Pera – 7, Caffa – 7, Trapezunt – 1.

De la 11 august 1360 pana la 12 mai 1361 din Chilia s-au exportat cereale in valoare de 13 345 perperi, ceea ce constituie jumatate din venitul vamii de la Constantinopol din 1348. Cu achizitionarea si exportul granelor de la Chilia se ocupau italienii din Genova, Pera si alte colonii pontice; grecii din Constantinopol, Adrianopol, Simisso, Trapezunt, Caffa, Cherasunta; armenii din Pera; grecii si italienii din Chilia, etc. La dispozitia negustorilor se aflau trei banci ale italienilor locali. Lipsesc, insa, informatii despre comertul cu grane ale populatieie romanesti locale din Chilia. Dar romanii sunt mentionati ca stapanii magaziilor unde se depozitau cerealele inainte de a fi exportate. Unii mestesugari locali (romani) construiau ori reparau corabii. Spre exemplu, la Chilia a fost construita corabia «Sf. Ioan».

Chilia stabileste relatii comerciale cu alte zone romanesti, inclusiv Transilvania. In 1368 regele Ungariei Ludovic de Anjou acorda inlesniri vamale negustorilor care veneau din tara «principelui tatar Dimitrie», urmand ca brasovenii sa se bucure de aceleasi drepturi in regiunea mentionata de la est de Carpati. Acest document facilita relatiile comerciale ale brasovenilor cu Chilia.

In anii 60-80 ai sec. al XIV-lea in Chilia erau in circulatie monede hibride, avand batute pe ele crucea genoveza si tamgaua (stema) mongolo-tatara cu o legenda in limba greaca – limba scrisa a ortodocsilor de la gurile Dunarii. Aceasta reflecta echilibrul de forte care se constituise in regiune intre comunitatea ortodoxa a romanilor locali cu un adaos de greci, comunitatea genoveza si tatarii din campia nord-pontica.

La sfarsitul sec. al XIV-lea, centrul de greutate a comunitatii revine pe malul drept al bratului, Chilia Veche, unde e mentionata o fortareata. In 1373 si 1383-1384 la Chilia sa afla un consul care rezolva problemele coloniei genoveze. In oras exista un guvernator al insulei care avea functii militar-administrative. In 1373 guvernator al insulei era Luciano Nigro (genovezii obtinusera o pondere mare in viata economica si administrativa a Chiliei).

In 1389 la Chilia a fost stabilita dominatia politica a domnului Tarii Romanesti Mircea cel Batran. Sub presiunea otomanilor, care i-au infrant pe cruciati la Nicopole in 1396, Chilia apeleaza, in 1397, la sprijinul unei garnizoane din Transilvania, care avea anumite interese economice la Dunarea de Jos. Insa, din cauza lipsei unui contract teritorial intre Chilia si Transilvania, Transilvania si-a retras in 1399 garnizoana din acest oras.

La sfarsitul sec. al XIV-lea, legaturile economice ale Chiliei cu spatiul carpato-nistrean erau in ascensiune. La Chilia au inceput sa circule banii emisi de Petru Musat, domnul Tarii Moldovei (1376-1391).

Inceputul secolului al XV-lea marcheaza o schimbare in relatiile politice ale Chiliei cu Tarile Romane. Pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432) situatia politica interna si externa a Tarii Moldovei s-a consolidat si tot mai mult crestea influenta ei la gurile Dunarii. In 1412 Chilia cu certitudine era in componenta tarii, deoarece tratatul de la Lublau (1412) prevedea partajarea Moldovei, o parte a ei, impreuna cu Chilia, urmand sa revina Regatului Ungar.

Din administartia Chiliei treptat dispar posturile administrative suplinite de genovezi. Mai intai dispare postul de guvernator autonom cu functii militare al insulei Licostomo; apoi, cel de consul, abilitat cu insarcinari judiciare. Insa, un timp, comunitatea genoveza continua sa detina importante pozitii economice in viata Chiliei, fapt de care tinea cont domnitorul Moldovei si negustorii straini. (Spre exemplu, conform privilegiilor acordate in 1408 si 1484 comerciantilor din Liov, acesti negustori din statul polonez veneau cu postav in mai multe orase ale Tarii Moldovei, dar nu si la Chilia. In Chilia genovezii locali continuau sa aduca postav din Italia.)

In intarirea autoritatii domnului Moldovei la Chilia un rol important l-a jucat faptul ca o parte a gurilor Dunarii apartinea Tarii Romanesti. Aceasta reise din faptul ca Mircea cel Batran (1406, 1409, 1413, 1415), Mihail (1419), Radu Prasnaglava (1421), Alexandru Aldea (1433), Vlad Tepes (1440) s-au declarat domni ai Tarii Romanesti «pana la Marea cea Mare». Nu este exclus ca domnitorii munteni puteau ajunge la litoralul pontic, stapanind un brat dunarean, spre exemplu, Sulina.

In 1429-1430, Dan al II-lea, domn al Tarii Romanesti, a incercat fara succes sa cucereasca Chilia.

Calatorul german J. Schieltbergher, care in prima treime a sec. al XV-lea vizitase Chilia, mentiona existenta aici a unei cetati: «Pe noi ne-a trimis imparatul (bizantin – n.n.) de la Constantinopol pe o corabie la o cetate ce se numeste Chilia».

Dupa batalia de la Chiperesti (4 august 1435) dintre Ilias si Stefan, feciori ai lui Alexandru cel Bun, la 1 septembrie 1435, primul frate ii daruieste celui de al doilea tinutul cu numele orasului Chilia. Dupa batalia din 8 martie 1437, cei doi frati impart Moldova in doua, lui Stefan revenindu-i Tara de Jos cu Chilia.

Aflandu-se timp de cateva decenii sub autoritatea domnului Moldovei, Chilia devine un oras cu o populatie preponderent romaneasca. In 1445, la Chilia soseste Walerand de Wavrin si alti cavaleri occidentali, care in anul precedent suferisera infrangere la Varna. Ei au ajuns «la cetatea Chilia unde au gasit pe romani, carora le-au cerut vesti despre regele Ungariei».

Un timp, la Chilia s-a aflat parcalabul care indeplinea dispozitiile domnitorului Moldovei. Potrivit unui hrisov al lui Petru al II-lea din 19 februarie 1446, parcalabul oferea unei manastiri cate doua merte de peste pe an.

In 1448, Petru al II-lea a cedat Chilia lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei si rege neincoronat al Ungariei, care a inclus-o in frontul antiotoman al Tarilor Romane pe linia Dunarii. La Chilia a fost stabilita o administartie mixta munteano-ardeleana: garnizoana era formata din ardeleni, iar administratia, vama si gestionarea pescuitului se afla in mainile muntenilor.

In 1448, sistemul de aparare al Chiliei este supus de otomani la grea incercare. Din ordinul sultanului Murad al II-lea flota otomana, care asediase fara succes Constantinopolul, s-a indreptat spre gurile Dunarii si in ultima sapatamana a lunii iunie 1448 a atacat Chilia, dar nu a reusit s-o cucereasca.

Situatia s-a complicat si mai mult dupa ce in 1453 turcii au cucerit Constantinopolul, intentionand sa transforme Marea Neagra intr-o mare interna a Imperiului Otoman. Dupa moartea lui Iancu (1456) presiunea otomanilor asupra Tarilor Romane s-a intensificat foarte mult, Tara Moldovei incepand sa plateasca tribut turcilor.

In 1462, folosindu-se de luptele interne din Tara Romaneasca, Stefan cel Mare, a incercat sa reintoarca Chilia prin forta. Insa garnizoana cetatii a rezistat atacurilor din partea armatei terestre moldovenesti si a flotei otomane. Potrivit relatarilor cronicarului bizantin Duca, romanii din Licostomo au fost ingrijorati de pregatirile agresive ale otomanilor. Actiunile insistente ale lui Stefan cel Mare au determinat conducerea Transilvaniei sa-si modifice politica la gurile Dunarii, retragandu-si garnizoana din cetate si inlocuind-o cu cea munteana.

Peste trei ani, fiind constient de importanta gurilor Dunarii pentru securitatea tarii, Stefan cel Mare a reluat atacul asupra Chiliei. Conform relatarilor lui Grigore Ureche, domnul Moldovei s-a indreptat cu toata oastea tarii spre Chilia. El, probabil, s-a folosit de faptul ca in ianuarie 1465 apele Dunarii de Jos au inghetat si a trecut cu fortele sale pe malul drept al bratului Chiliei, unde se afla fortareata. La 23 ianuarie 1465 Stefan cel Mare a inceput asediul.

«Si sosind la cetate miercure spre joi, la miazanoapte, au inconjurat cetatea. Insa joi nu s-au apucat la hartu, iara vineri dins-de-dimineata au inceput a bate cetatea si asa toata zioa s-au hartuit pana in seara». Aceasta relatare este completata si de cronica de la Bistrita: «Vineri dimineata (artileria – n.n.) a lovit si a inceput sa distruga cetatea Chilia si asa a distrus-o si a batut-o pana seara. Iar sambata cetatea s-a predat si Stefan cu ajutorul Domnului a intrat in cetate». Reinglobarea Chiliei in componenta Moldovei s-a facut fara mari perturbari, deoarece atat garnizoana cetatii, cat si majoritatea populatiei orasului erau de origine romaneasca.

La Chilia veneau atat locuitorii din apropierea orasului, cat si din satele indepartate. La 13 martie 1466 domnul Moldovei permitea locuitorilor satului Negoiesti sa faca negot la Chilie, ori Dunare; iar la 15 august 1471 manastirea Pobrata, care avea in stapanire sate din Valea Botnei, a obtinut dreptul de a vinde fara vama la Chilia grau si miere. Din Liov negustorii aduceau la Chilia postav. La gurile Dunarii ei achizitionau peste, pe care il transportau in provinciile statului polonez.

In 1474, in urma deteriorarii relatiilor moldo-otomane, sultanul Mehmed al II-lea i-a cerut lui Stefan cel Mare sa-i cedeze Chilia si Cetatea Alba. Domnul a respins cererile sultanului si Mehmed al II-lea l-a trimis impotriva Moldovei pe Suleyman pasa, beilerbei al Rumeliei. Insa la 10 ianuarie 1475, la Vaslui, moldovenii au obtinut o victorie stralucitoare in fata otomanilor, silindu-i sa paraseasca in graba tara. Afland despre rezultatul bataliei, sultanul i-a declarat solului venetian Girolanni Zorzi la Istanbul ca acesta e cea mai mare infrangere pe care ar fi suferit-o turcii vreodata.

In vara 1474, flota otomana, sosind la Chilia, a gasit cetatea ruinata. Conform relatarilor italianului Longo, romanii au ruinat cetatea «ca sa nu se faca si aici o tradare ca in Caffa». De fapt, Stefan cel Mare a distrus cetatea de pe malul drept al bratului Chilia, deoarece ea era vulnerabila unu atac otoman.

In vara anului 1476 Mehmed al II-lea a pornit o campanie militara impotriva Tarii Moldovei. Conform relatarilor solului polonez M. Wrocimowski, care se intalnise cu sultanul la Varna, primul l-ar fi rugat sa opreasca campania, deoarece Moldova e pamantul regelui polon. Sultanul i-ar fi raspuns: «Daca m-ai fi intalnit la Adrianopol si nu aici, atat de departe, atunci m-as fi intors, acum insa trebuie sa ispravesc ceea ce am intreprins, mai ales si pentru a-i multumi pe tatarii mei din Perecop, care m-au rugat foarte mult sa-i ajut impotriva voievodului moldovenesc. Insa daca voievodul moldovenesc vrea sa fie lasat in pace, sa-mi intoarca prinsii, sa-mi plateasca bir si sa-mi dea Chilia». Deoarece Stefan nu a acceptat aceste conditii, sultanul a facut 5 poduri peste Dunare si a trecut cu armata sa in Moldova.

Mehmed al II-lea, in fruntea armatei otomane, a trecut Dunarea, indreptandu-se spre Suceava. Concomitent Moldova a fost atacata de tatari din est, iar o flota otomana a atacat Chilia. La 7 august 1476, Ladislau, slujitorul lui Vlad Tepes, relata: «Venind o parte din flota maritima a Turcului ca sa faca un pod mai jos de Cetatea Alba au fost respinsi de cei din loc, si de cei din Chilia. Au fost capturati vreo cinci sute de ieniceri (…)». A urmat batalia de la Valea Alba, la care, potrivit relatarilor lui Angiolello, au participat moldoveni si armeni veniti in cea mai mare parte din Cetatea Alba si Chilia. Datorita rezistentei cetatilor, si aceasta campanie a sultanului impotriva Moldovei s-a terminat fara ca otomanii sa obtina rezultatul scontat.

La 20 iunie 1479, conform cronicii moldo-germane, marele domnitor a inceput a construi cetatea Chilia cu ajutorul celor 8 000 mesteri si 17 000 lucratori auxiliari. Grigore Ureche aduce unele amanunte in aceasta privinta: «La leato 6987 (1479 – n.n.) iunie 22 au inceput Stefan Voda a zidi cetatea Chiliei si au sfarsit-o intr-acelas an, iulie 16». (Probabil, vechile cronici au surprins doar perioada de finalizare a lucrarilor pentru ridicarea cetatii.)

Cronicarul otoman Tursun bei mentiona ca Chilia se prezenta ca o cetatea puternica cu un sant adanc, in care patrundeau apele Dunarii, prefacand localitatea intr-o insula. In cetate se afla o garnizoana militara in frunte cu doi parcalabi numiti de catre domnitorul tarii, aceste functii fiind indeplinite de Maxim si Ivascu. Sub comanda unuia dintre parcalabi se afla si o mica flota militara, creata pe timpul lui Stefan cel Mare.

In 1482, la Chilia, Stefan cel Mare a zidit biserica Sf. Nicolae. Lucrarile de constructie a bisericii au fost efectuate de arhitectorul italian Ioan Provana.

In 1484, armata otomana de circa 100 000 de oameni, in frunte cu sultanul Baiazid al II-lea, sustinuta de artilerie si o flota de 100 corabii, a trecut frontiera Tarii Moldovei. Umanistul polonez Ioan Ursinus nota ca dupa ce prin fata Chiliei a trecut flota otomana, care se indrepta spre Isaccea, orasenii au strans graul inca necopt, l-a legat in snopi si l-au dus pe la casele lor.

Prima ciocnire a armatei otomane cu moldovenii a avut loc la trecerea peste Dunare. O inscriptie bulgara relateaza ca o parte din fortele moldovene il ateptau pe sultan la Isaccea. Cu certitudine, se are in vedere flota dunareana construita pe timpul lui Stefan cel Mare, care sta de paza pe acest fluviu, avandu-l in frunte pe unul din parcalabii Chiliei. Insa cele cateva corabii moldovene nu puteau sa reziste in fata unei flote otomane numeroase de 100 corabii inarmate cu tunuri, din care ceva mai tarziu s-a tras si aupra cetatii. Conform relatarilor cronicarului turc Sa’adeddin, parcalabul care s-a luptat cu otomanii a cazut in mainile sangeacbeiului de Silistra.

Sosind la 5 iulie 1484 in fata Chiliei, Baiazid a pornit lupta. Asediul a fost extrem de violent chiar de la inceput. Sa’adeddin mentioneaza: «sahul ajungand in zori de zi la Chilia, a impresurat cetatea». In continuare, Ioan Ursinus descrie luptele crancene din jurul cetatii. Cu toate ca numeroasele tunuri ale sultanului aruncau asupra zidurilor enorme ghiulele de piatra, zidurile si turnurile ramaneau acoperite de aparatori. Mai mult decat atat, prin portile cetatii a iesit un detasament de calareti, gonindu-i pe turci pana-n tabara lor. Totusi, peste cateva zile, artileria otomana a distrus turnurile si o buna parte in ziduri.

Luptele de la Chilia sunt descrise intr-un mod similar si de cronicarii turci. Conform relatarilor lui Mehmed Nesri, otomanii au sosit la Chilia si «facand lupta mare, au impresurat-o de pe uscat si de pe (apele fluviului – n.n.)». «Dupa aceea, tragand din tunuri si din pusti, au dat iures, si au fost distruse», mentioneaza Sa’adeddin. Un alt cronicar turc, Asik pasa-zade, participant la asediul cetatii, scrie ca «s-au dat multe lupte crancene», iar Mehmed Nesri informeaza ca otomanii «purtand lupte timp de 10 zile, au ingenunchiat fortareata». Aceasta s-a intamplat la 14 iulie 1484.

Din cele relatate rezulta ca nu numai umanistul polonez avea o atitudine respectuoasa fata de cei invinsi. Chiar si cronicarii turci, care de obicei erau aroganti, dispretuitori fata de cei invinsi, de data aceasta sunt mai rezervati. Baiazid al II-lea afirma ca Chilia si Cetatea Alba au fost cucerite cu pierderi grele ale multor «dreptcredinciosi», adica mahomedani.

Se intalnesc si informatii de alt gen. Malatesta, un secretar al regelui polon Sigizmund, pretinde ca cetatea a cazut din cauza tradarii dintre conducatorii superiori ai garnizoanei cetatii. Faptul pare a fi confirmat si de Asik Pasa-zade, care mentioneaza ca «un om, care era eminul acestei cetati, a venit si a intrat in cortul unui vizir de-al padisahului». Se pare ca acest emin nu a fost un parcalab al cetatii. In Moldova atributiile eminului ii reveneau vamesului, care avea mai curand functii economice decat militare. Acest «emin» ar fi spus: «Cetatea este a padisahului». Nu este exclus sa fi fost unul dintre negustorii orasului, mai cu seama de origine straina, care in cazuri similare treceau usor de partea otomanilor.

A urmat o rafuiala crunta cu populatia, care in mare parte a fost robita si dusa la Istanbul. Alta parte, speriata de comportamentul brutal al noilor stapanitori, a parasit orasul din proprie initiativa. Potrivit firmanului lui Baiazid al II-lea din 1484, de dreptul de a se transfera in alte localitati puteau profita si preotii crestini ce locuiau in cetate.

Pierderea Chiliei a adus mari prejudicii economiei si sistemului de aparare ale Tarii Moldovei, care a ramas fara iesire la mare.


Sursa extrasului: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)

Citește mai departe...