Komsomolul supravieţuieşte PCUS-ului

În ciuda a aceea ce se crede de obicei astăzi, declararea independenţei Republicii Moldova în 27 august 1991, precum şi a majorităţii republicilor sovietice în zilele care au urmat puciului de la Moscova, URSS încă continua să existe într-un fel. Mihail Gorbaciov mai era formal preşedinte al Uniunii Sovietice, chiar dacă multe din prerogativele sale fusese preluate de către preşedintele ales al Rusiei, Boris Elţîn. Este adevărat că PCUS nu mai exista, dar în mod formal şi paradoxal mai continua să existe Uniunea Tineretului Comunist, Komsomolul.

Abia pe 27 septembrie 1991, această organizaţie a fost dizolvată în mod oficial, cu ocazia convocării congresului al 22-lea al UTC-ului unional. În legătură cu aceasta, presa de la Moscova a amintit cititorilor scopurile pe care le-a avut Komsomolul în cadrul regimului comunist sovietic. Astfel, s-a făcut referire la faptul că organizaţia tineretului comunist a servit un instrument de educaţie ideologică a tinerei generaţii, asta în ideea ca să devină o pepinieră de cadre comuniste.

Membri ai Komsomolului erau tinerii între 14 şi 28 de ani şi puţini puteau să evite să nu devină membri ai acestei organizaţii dacă vroiau să facă o carieră reuşită sau să urmeze o facultate. Presa moscovită comenta sarcastic în septembrie 1991 ceea ce a devenit în fapt Komsomolul: dincolo de retorică, era un instrument eficient de recrutare a forţei ieftine de muncă pentru partidul comunist.

Anume Komsomolul a ridicat oraşe întregi, mai ales în Orientul Îndepărtat, unul dintre acestea purtând denumirea constructorilor săi, Komsomolsk-pe-Amur. Tot comsomoliştii au construit Magistrala Baikalo-Amur, faimosul BAM, au participat masiv la campania de desţelenire din Kazahstan în anii 1950-1960 pe timpul regimului hruşciovist şi aşa mai departe. Unii, este adevărat, au crezut sincer în ceea ce făceau şi răspundeau cu entuziasm la chemările partidului.

În ultima perioada a existenţei URSS, multe cadre din rândurile conducerii Komsomolului au devenit oameni de afaceri. Anumite deprinderi pe care le-au însuşit în organizaţie, precum şi relaţiile pe care le-au acumulat, le-au prins foarte bine pentru a începe o nouă carieră. Unii dintre liderii comsomolului sovietic au intrat în politică.

În Republica Moldova, cel mai cunoscut lider comsomolist care a făcut carieră politică după independenţă a fost Dumitru Braghiş, care era, de altfel, secretar al organizaţiei unionale a tineretului comunist în ultima etapă a existenţei URSS. Un alt fost lider comsomolist, ulterior comunist, Petru Lucinschi, care l-a promovat de altfel pe Braghiş, a devenit în 1996 al doilea preşedinte al Republicii Moldova.

În anii 2001-2009, PCRM a încercat să reanimeze mişcarea comsomolistă, atrăgând cu precădere cetăţeni moldoveni rusolingvi, frustraţi de postura de minoritari şi refuzând să se integreze într-o societate cu o majoritate românească. Tineretul comunist din Republica Moldova nu este însă o organizaţie de masă ca predecesorul său sovietic, ci mai degrabă o mişcare marginală, fără o perspectivă de a deveni una de amploare.

Igor Casu
Sursa: Europa Libera

Citește mai departe...

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea II)

Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)

Presiunea sovietică şi răspunsul românesc 1962-1964

Eliminarea consultanţilor pe probleme de informaţii

Conflictele dintre serviciile de informaţii au primit un caracter oficial, în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu" de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice.

În timp ce „nucleul", a cărui existenţă a fost ţinută secretă chiar şi în cadrul Departamentului de contrainformaţii, îşi desfăşura activitatea, Hruşciov a efectuat o vizită secretă, la jumătatea anului 1962, încercând să aducă din nou România pe linie. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu şi mai multe divergenţe în ceea ce priveşte colaborarea instituţională şi politica externă.

În loc să retragă sprijinul acordat Chinei şi statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că. dacă operaţiunile acestora de recrutare au fost justificate în perioada în care victoriile socialiste ale României erau ameninţate de „reacţii dure", în anii 1940 şi 1950, în situaţia actuală, beneficiind de „puterea poporului" şi de „organismele de combatere a reacţiilor" care funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni şi de structuri nu îşi mai găsesc rostul. Hruşciov a reacţionat cam în aceeaşi manieră ca şi în 1955 şi 1960, acuzând conducerea României că este „iraţională, egoistă şi plină de sine".

Dându-şi seama că un progres în acest domeniu nu poate apărea în urma unui acord mutual, după plecarea lui Hruşciov, Gheorghiu-Dej a făcut o mutare rapidă, punându-i în faţa faptului împlinit şi declarând în faţa Comitetului Central că „această situaţie trebuie să înceteze". Comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indica preferinţa Moscovei pentru o „relaţie între stăpân şi sclav".

Nu a mai durat mult până la apariţia în presa internaţională a ştirilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naţionalismului românesc".

Şeful DSS şi ministrul de interne, Alexandru Drăghici, i-au informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii, care rămăseseră în România, despre faptul că prezenţa lor „nu mai era necesară" şi cu siguranţă „nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele", fiind invitaţi să se retragă.

Potrivit relatării lui Drăghici:
[...] Consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei.

Capacitatea României de a-şi promova agenda în acest domeniu era incontestabil susţinută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA, din Cuba, precum şi de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române.

În acelaşi timp, Bucureştiul încerca să medieze conflictul chino-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susţinea deschis statele renegate ale Blocului, Iugoslavia şi Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnaţională. Şi se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicări cu Washingtonul, Bonnul şi Parisul (în principal, pe probleme de cooperare economică).

Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia au atras atenţia Centralei KGB. În 1962, Stasi a fost forţat să pună punct unei operaţiuni comune RDG-România, de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze.
Moscova a reacţionat imediat. Sperând să-i intimideze pe renegaţi şi să mobilizeze o fracţiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB, Vladimir Semiceastni, în care îşi exprima dezaprobarea faţă de omologul său de la DSS.

În acelaşi timp, Hruşciov le-a semnalat celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic, prin scrisori personale, faptul că serviciile lor trebuiau să îşi limiteze „schimburile de informaţii cu românii", interzicându-le acestora să dezvăluie orice „informaţie detaliată despre NATO" sau partidele social-democrate europene şi le-a ordonat să „nu le mai transmită informaţii despre China şi partidele şi guvernele prochineze", cu precădere cele din Iugoslavia şi Albania. Aşa cum remarca un fost ofiţer de informaţii din Tratat, după 1962, cooperarea dintre România şi celelalte servicii din Blocul Sovietic a început să „degenereze până când s-a rezumat doar la contacte oficiale, formale, dar neproductive".

În prima jumătate a anului 1963, întrucât Moscova încerca să „împiedice" procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului" într-o mică unitate, în cadrul Direcţiei de contraspionaj. Pe lângă identificarea agenţilor şi reţelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pen¬tru combaterea activităţilor serviciilor de informaţii sovietice pe teritoriul României. Cunoscută iniţial sub denumirea de „Biroul Ţărilor Socialiste", această unitate a evoluat ulterior în unitate pentru Serviciile de Informaţii Socialiste (sau unitatea anti-KGB), devenind astfel principala ţintă a spionajului sovietic. Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepţie", fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.

Larry L. Watts

Citește mai departe...

Dumitru Stăniloae: Baza spirituală a pactului Balcanic

Un articol al ilustrului profesor și teolog Dumitru Stăniloae legat pactul Balcanic, încheiat în 1934 între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia.

Pactul balcanic, încheiat curând, a strâns statele din sud-est Europei într-o unitate se va desăvârşi continuu, întinzându-se asupra a tot mai multe din ramurile de viaţă ale celor patru popoare. Nu e necesar să insistăm asupra adevărului ca bază spirituală care a făcut posibilă încheierea acestui pact şi care va permite legături tot mai strânse între statele semnatare este o remarcabilă comunitate de idei, simţiri şi tradiţii, comunitatea formată în ce priveşte pe trei din cele patru popoare în primul rând de aceeaşi credinţă, de acelaşi cult, iar cât priveşte pe toate la un loc de istoria comună, de familiarizarea îndelungată între ele care a creat, dincolo de formulele precise ale credinţei, mari apropieri în spirit, în gusturi, în atitudini. Sasul stă lângă român de veacuri, dar apropiere nu se face, cu atât mai puţin asimilare. Deosebirile sunt prea mari; ele sapă între ei adevărate prăpăstii. Deşi în mai mică măsură, dar acelaşi lucru se poate spune despre ungur. Sigur că tot aşa ar fi cazul cu englezul, cu francezul sau cu alte popoare de lege diferită. Între români, greci şi slavi apropierea se face însă uimitor de repede şi asimilare la fel. Câţi slavi şi câţi greci n-am înghiţit noi şi câţi români n-au înghiţit slavii şi grecii în Balcani? Nu ştiu cum, dar ca român te simţi între greci şi slavi cu mult mai acasă – într-o anumită privinţă chiar ca acasă – decât între unguri, germani, englezi sau alte naţiuni. Când constaţi că se roagă ca tine, că vorbesc despre Dumnezeu cu acelaşi cuvinte, doar traduse, cântă ca tine, îndată te simţi mai la largul tău.

Pentru consolidarea pactului se impune cultivarea factorului religios-comun

Pactul balcanic are ca temelii acest fond comun de spiritualitate. Tocmai de aceea numai ţinând seama de el, făcându-l să se dezvolte şi scoţându-l pe primul plan, se vor umbri, îşi vor pierde din importanţă şi din relief deosebirile dintre aceste popoare. O neglijare a lui însă, eventual chiar o reprimare a lui, echivalează cu o adevărată subminare a pactului balcanic.

Pactul acesta nu voieşte să rămână numai la relaţiile cele mai externe ale vieţii, la schimbul economic şi la o garantare în caz de nevoie de garantare a frontierelor. Ci voieşte să fie punctul de plecare ale unei apropieri spirituale tot mai accentuate, pentru ca din toate punctele de vedere aceste ţări să se prezinte în faţa Europei ca un tot unitar şi indisolubil. Se urmăreşte o foarte activă circulaţie de idei şi formularea unor idealuri spirituale comune, specifice răsăritului european. Avem în apropierea acestor state, fie deocamdată mai puţin conştient, o afirmare a solidarităţii popoarelor ortodoxe în faţa apusului care a ştiut până acum să le dividă şi să le domine spiritual şi material. Când Rusia îşi va reveni din starea de azi, o raliere a ei la blocul acesta, ar încheia în mod firesc grupul neamurilor ortodoxe, ajunse în sfârşit la conştiinţa specificului lor spiritual. Inevitabil deci aceste state voind să consolideze unirea lor trebuie să folosească factorul religios. Pe lângă celelalte consilii sau birouri comune va fi necesar să se instituie şi un consiliu sau birou comun pentru cunoaştere şi apropierea tot mai mare pe teren spiritual religios. Iar când îşi vor ţinea conferinţele anuale sau bianuale miniştrii acestor state, va fi ocazia să se adune, pe lângă reprezentanţii presei bunăoară, şi reprezentanţii bisericii în conferinţă. Eventual se va forma un institut comun pentru apropierea cultural-spirituală. Acest institut ar fi întreg şi ar răspunde deplin misiunii sale numai având ca o secţiune proprie pe cea bisericească, în care să între câte un reprezentant al bisericii din fiecare stat. Acestea sunt îndatoririle statelor care constituiesc pactul balcanic. Dar indiferent că vor înţelege sau nu guvernele importanţa cultivării fondului comun religios, pactul balcanic tot trebuie să fie un cadrul şi un stimulent pentru apropierea bisericească, chiar din iniţiativă bisericilor din aceste state. Dacă statele acestea simt trebuinţa apropierii între ele, cu atât mai mult trebuie să o simtă bisericile care au ca învăţătură şi misiune de la Dumnezeu să fie una. Şi dacă statele reuşesc să învingă toate asperităţile care le stau în cale nu urmăresc hegemonii în lumea aceasta. Tot ce lipseşte este urnirea la faptă şi puţină fineţe în tratativele. Sf. Sinod al nostru are chemarea să purceadă la realizarea acestui urgent deziderat, dând chestiunea în mâna unui reprezentant capabil să ducă la bun succes aceste tratative.

Metoda pentru realizarea frontului comun ortodox

Astă vară se pornise dl. G. Savin să militeze pentru această idee în „Calendar”. Domnia Sa însă n-a reuşit decât să ne depărteze şi mai mult simpatiile reprezentanţilor bisericii greceşti, care astăzi nu mai contenesc să ne acuze de tendinţe de hegemonie în biserica ortodoxă. Graţie articolelor d-lui I.G. Savin, grecii privesc azi cu bănuială orice idee de apropiere ortodoxă. Cu metoda d-lui Savin de a împroşca în toţi şi de-a te bate cu pumnul în piept ca român, nu ajungem la nici un rezultat. Această metodă trebuie părăsită, cu atât mai mult cu cât de fapt nu poate fi nici vorba de scopuri de hegemonie ale bisericii româneşti asupra celorlalte. Ceea ce vrem cu toţii este binele ortodoxiei, puterea şi solidaritatea ei. Dacă există vreo ambiţie în această privinţă, apoi este aceea de-a ne întrece fiecare biserică naţională întru a ajuta ortodoxia întreagă: prin muncă spirituală şi prin ajutor material. Dacă ajutorul nostru va covârşi pe al celorlalte naţiuni, o va judeca istoria.

Să nu cerem modificări prea radicale în statul de funcţiuni şi de onoruri al bisericii ortodoxe. Să cerem acum numai atât cât e de lipsă pentru începutul unei activităţi de strânsă apropiere a bisericilor ortodoxe. Patriarhul din Constantinopol trebuie să rămână grec; o cere şi tradiţia şi locul şi populaţia ortodoxă din acele ţinuturi, care e greacă. Nici centrul geografic al ortodoxiei nu trebuie mutat. Constantinopol, cetatea vechii glorii a creştinismului, are atâtea urme din timpurile mari, care pot inspira continuu drumul ce trebuie urmat în viitor. El este aşezat la mijlocul Peninsulei Balcanice, pe când Bucureştii, Atena, sau Belgradul sunt la margini. Poziţia geografică în care e situat îi asigură şi pe viitor o mare însemnătate comercială şi spirituală. Prin el popoarele balcanice menţin legături mai strânse şi cu poporul turc care, cine ştie, poate să nu fie prea depărtat timpul când, părăsind islamul, se va încorpora şi mai bine în organismul popoarelor înfrăţite prin aceeaşi istorie şi prin fondul comun al vechii culturii bizantine. Până la acel fericit eveniment legăturile tot mai prietenoase între aceste popoare în cadrul pactul balcanic pot avea ca rezultat retrocedarea bisericii Sf. Sofii ortodocşilor, chiar dacă ar fi să dea aceştia altceva în schimb: eventual o mare sumă de bani plătită de toţi. Pentru turci, Sf. Sofie nu reprezintă mare lucru, pentru ortodocşi, însă, da.

În Constantinopol fiecare ortodox s-a simţi mai acasă s-ar simţi în altă capitală balcanică. Ceea ce e necesar deocamdată e foarte puţin: un birou în Constantinopol compus din câte un cleric cult al fiecărei bisericii ortodoxe. La acest birou s-ar trimite toate informaţiile din biserica ortodoxă, ca el să le răspândească la foile religioase din fiecare stat ortodox. Tot acest birou ar avea să adune material şi să studieze anumite planuri de lucru în comun pentru toată biserica ortodoxă, lui i s-ar trimite sugestiile pe care unul sau altul din ortodocşi le-ar putea da pentru o chestiune sau alta interesând toată ortodoxia. O conferinţă bisericească care s-ar aduna din an în an ar lua apoi hotărâri pe baza referatelor lucrate de acest birou. Probabil că mai târziu s-ar putea constitui şi un sinod permanent compus din câte un ierarh fără eparhie din fiecare biserică, în frunte cu patriarhul din Constantinopol, având ca atribuţie chestiunile interortodoxe (nu şi cele din interiorul fiecărei biserici), dar atât de necesar nu e. Mai necesară este, afară de acel birou, o şcoală teologică tot în Constantinopol în care materiile teologice să se predea în limba greacă, română şi una slavă. Fiecare neam ortodox şi-ar trimite un număr de 10-15 studenţi anual. Toţi studenţii, viitori clerici fruntaşi, ar ajunge să cunoască toate trei limbile ortodoxe putând să stea în legătură toată viaţa cu ce se petrece pretutindeni în biserica ortodoxă, şi s-ar forma într-o ambianţă de solidaritate practică ortodoxă simţindu-se mai apropiaţi de ortodocşii de alte neamuri. Câte idei de acţiune sobornicească, câte planuri de activitate unitară, câte ţinte comune nu s-ar formula între profesorii şi studenţii unei astfel de şcoli, în care trebuie să domnească un duh de absolută frăţie ortodoxă! Şcoală ar scoate desigur şi o revistă în cele 3 limbi, răspândită în toate ţările ortodoxe, la fiecare preot şi la mulţi credincioşi, o revistă, iarăşi, în cel mai mic ecumenic duh. Operele teologice pe care le-ar produce şcoala ar purta şi ele aceeaşi pecete de preocupare solidaristă. Întreţinerea unei astfel de şcoli ar fi în interesul guvernelor s-o suporte. Să ne gândim că suntem în veacul în care popoarele au ieşit din izolare.

Astăzi toate caută să se cunoască, să formeze legături de acţiuni solidară. Cu atât mai mult trebuie să evite biserica de aceeaşi credinţă izolarea. Până târziu în veacul al XIX-lea această reciprocă cunoaşterea ortodoxă a existat. Legăturile trebuie făcute şi acum mai strânse de cum sunt astăzi, căci cu toţii facem parte din marea biserică ortodoxă a Domnului. Ar dispare astfel micile deosebiri de măsuri şi de atitudini în chestiunile bisericeşti. Nu preconizăm o ştirbire a principiului autocefaliei, ceea ce ar desconsidera caracterul naţional aşa de scump bisericii ortodoxe. Nici nu ne închipuim că nu se poate trăi în ecumenicitate decât în continue legături externe cu tot ce se întâmplă peste tot în biserica ortodoxă. Ecumenicitatea constă în identitatea de duh şi de viaţă spirituală în toate părţile bisericii şi nu în organizarea externă. Ceea ce cerem este o reciprocă cunoaştere, nu a fiinţei celei una a ortodoxiei pe care o cunoaştem deplin de la noi, ci a rezonanţei sale în specificul etnic ale celorlalte popoare; precum şi colaborare practică acolo unde se simte trebuinţă. Rugăm Sfântul Sinod să nu mai amâne realizarea acestei idei. Să prindă momentul pactul balcanic. Nu trebuie să ne închipuim că ortodocşii se pot întâlni numai în sinodul ecumenic e un moment mare, rar, festiv, un moment de hotărâri dogmatice. Cooperarea de fiecare zi se face pe căi ca cele enumerate mai sus.

sursa: blogul lui Octavian Racu

Citește mai departe...

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea I)

Începem publicarea unor (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., îndreptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)

Demontarea reţelelor de spionaj, blocarea penetrărilor instituţionalizate (pp. 210-214)

La scurt timp după retragerea trupelor (sovietice – n.n.), românii au început să dea la iveală reţele de informaţii ungare şi revizioniste, pe care armata sovietică le sponsorizase sau le acceptase. În anii de început ai comunismului, când consultanţii sovietici subordonaseră direct serviciile de informaţii, instituţiile militare şi poliţieneşti, guvernul român nu avea voie sau nu putea să deruleze propriile activităţi de contraspionaj sau contrainformaţii în nordul Transilvaniei şi, ulterior, în Regiunea Autonomă Maghiară (RAM).

Acest lucru s-a schimbat odată cu revolta maghiară din 1956. Potrivit anchetelor derulate de Securitate, organizaţiile clandestine care operau în România încercau:
• să trezească sentimente naţionalist-revizioniste în rândul etnicilor maghiar;
• să submineze autorităţile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panică şi propagandă;
• să izoleze populaţia de naţionalitate maghiară de cea română şi să le canalizeze sentimentele către Ungaria;
• să solicite autorităţilor statului român pretenţii pe care acestea nu le puteau satisface, în vederea facilitării propagandei revizioniste a diasporei maghiare din Occident, având ca scop compromiterea regimului comu¬nist din România;
• să promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmărind ca mai tîrziu să o alipească Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ şi coordonat:
• să creeze o stare de instabilitate în zonele locuite de etnici maghiari şi saşi pentru a impresiona forurile internaţionale şi pentru a încerca în acest fel să îi influenţeze să ia decizii împotriva intereselor României.

De exemplu, în 1957-1958, preotul catolic reformatKalaman Sass, fost membru al Rongyos Garda, a fost arestat, judecat, condamnat şi executat de către Tribunalul Militar din Cluj pentru „complot împotriva statului, spionaj favoarea Ungariei, posesie ilegală de arme şi participare la activităţi ale organizaţiilor ilegale iredentiste".

Sass fusese implicat în „ingineria" creării coridorului etnic care conecta ţinutul secuiesc cu Ungaria, prin reaşezarea etncilor maghiari din centrul regiunii în sate şi comune care, practic, nu aveau populaţie maghiară, prin maghiarizarea forţată a locuitorilor nemaghiari (de exemplu manipularea referendumurilor)sau prin eliminarea acestora din zonă, în diverse alte moduri. Împreună cu un fost ofiţer al serviciului de spionaj al armatei ungare din timpul celui de-al Doilea Război mondial, Istvan Hollos, Sass a pus bazele grupării Mişcarea de Rezistenţă la instrucţiunile centrului de informaţii de la Debreţin, Ungaria, în apropierea graniţei cu România. Cei doi au recrutat o reţea de 31 de etnici maghiari a căror misiune era să lanseze ziarul Viitorul Maghiar, să facă rost de arme şi să formeze un grup de comando gata să acţioneze la momentul potrivit pentru restituirea Transilvaniei către Ungaria.

În 1960, gruparea Mâna Neagră, formată iniţial la Universitatea din Cluj, în 1953, a fost descoperită că opera în afara oraşului Târgu Mureş, sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, membrii ei jurând „să lupte până când Transilvania va fi alipită Ungariei sau declarată autonomă".Gruparea intenţiona să ia măsuri împotriva activiştilor de partid şi autorităţilor oraşului Târgu Mureş în timpul manifestărilor de la 23 august, să-1 asasineze pe preşedintele Consiliului Popular al comunei Tulgheş şi pe şeful cooperativei agricole de producţie din comuna Lăsarea, să fure dinamită din cariera de cuarţ de lângă acea comună şi să incendieze simultan recolta, precum şi staţiunea de maşini şi tractoare.

O altă grupare descoperită în octombrie 1960, Tinerii Iubitori de Libertate, fusese formată în timpul evenimentelor din 1956. Raportul DSS arăta o oarecare îngrijorare din cauză că nu fusese descoperită în cei patru ani de cînd opera, în ciuda faptului că „existaseră denunţuri" care indicau „faptul că naţionalismul şovin reprezintă o bază solidă pentru organizarea unor operaţiuni subversive". Organizatorul grupării, profesorul Iosif Kun, a declarat în timpul interogatoriului că fusese recrutat de AVH, în Ungaria, în timp ce se afla la Budapesta, în 1956, cu scopul principal de „a organiza activităţi subversive în Republica Populară Română". Recrutorul lui Kun îl contactase, de asemenea, şi pe un informator al Securităţii cu nume de cod COVACI, care, conform raportului, nu îi informase pe agenţii săi despre existenţa organizaţiei timp de patru ani, şi o făcuse doar din cauza unei dispute personale cu Kun.

Ancheta care a urmat a scos la iveală o organizaţie de aproximativ 103 membri, dintre care doar 23 erau adulţi, cu vârsta peste 20 de ani (ceilalţi 83 fiind cu vârste între 14 şi 20 de ani). Cu toate acestea, „autorii morali ai acestei organizaţii" erau consideraţi a fi profesorii de la Şcoala Gimnazială nr. 4 din Oradea, care discutau frecvent despre „cele mai eficiente metode de îndoctrinare a elevilor de etnie maghiară cu idei şi teze şovinist-naţionaliste şi revizioniste". Această grupare, se preciza în raport, „hotărîse schimbarea programelor de studiu stabilite de către Ministerul Educaţiei cu altele, în conformitate cu scopurile pe care aceştia le urmăreau", o activitate surprinzător de facilă din cauza lipsei de control a materialelor în limba maghiară.

După retragerea din 1958 a trupelor sovietice, intensificarea şi diversificarea activităţilor grupării a devenit extrem de îngrijorătoare:
De la preocupările iniţiale, limitate în special la acte de teroare şi graffiti, au trecut la problema organizării întregii populaţii maghiare a Republicii Populare Române. Au început să întocmească hărţi ale regiunilor locuite de populaţii maghiare şi să împartă responsabilităţile de muncă în zonele respective. În aceeaşi perioadă, au ridicat chestiunea legăturilor cu organizaţiile naţionaliste maghiare din Occident, în special cu cele din Republica Populară Ungaria.

În ciuda prevederilor Tratatului de la Varşovia, care stipulau o consultare prealabilă, în timpul crizei de la Berlin, Kremlinul a mobilizat forţele armate române (şi altele din Tratat) prin intermediul agenţilor loiali - miniştrii apărării şi comandanţii recrutaţi de ofiţerii sovietici şi instruiţi în URSS -ceea ce indica clar dorinţa şi capacitatea lor de exercitare a presiunii asupra instituţiilor coercitive când şi cum le convenea lor. Această ofensă se adăuga insultei de la Moscova, care ignora complet poziţia lui Gheorghiu-Dej de a ar opune construirii Zidului Berlinului.

Ca reacţie imediată, Bucureştiul a grăbit o epurare în masă a corpului de ofiţeri din armată şi din serviciul de informaţii si a limitat radical folosirea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică în cadrul celor două organizaţii.

1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinsky (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligaţi să urmeze cursuri de reciclare în ţară".

Acest lucru a fost urmat rapid de o restricţie similară în cadrul armatei române, care a pus capăt instruirii ofiţerilor superiori la instituţiile militare sovietice. Astfel, principala cale de pătrundere a influenţei sovietice istituţionalizate în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost închisă, iar principalul instrument de control al sovieticilor a fost eliminat. În afară de Albania, care era proscrisă, nici un alt membru al Tratatului de la Varşovia nu a luat o astfel de decizie majoră, iar instruirea sovietică a continuat să fie, până la căderea comunismului 30 de ani mai târziu, o condiţie obligatorie pentru a ocupa funcţii înalte din armată, serviciile de securitate şi de informaţii din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria.

Bucureştiul a trecut rapid de la restricţionarea posibilităţilor sovietice de recrutare a personalului din armată şi serviciul de informaţii, până la eliminarea surselor identificabile de influenţă sovietică din cadrul acestor servicii. Ofiţerii DSS, şi ulterior cei din armată, care se întorseseră de la cursurile de instruire cu soţii rusoaice/sovietice - toate păstrîndu-şi cetăţenia sovietică şi legăturile secrete - aveau posibilitatea fie de a divorţa şi de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

În acest context, la sfârşitul anului 1961, Gheorghiu-Dej declara public că organele de securitate ale epocii staliniste - conduse şi controlate covîrşitor de către ofiţeri sovietici -„nu erau sub controlul conducerii partidului". Supravegherea şi ascultarea de către organele de securitate fusese atît de extinsă, a subliniat acesta, încît „nici măcar secretarul general al Comitetului Central al Partidului nu fusese scutit".

Larry L. Watts

Citește mai departe...

Memorialul Eroilor de la Cocieri

Andrei COVRIG, colonel (rez):

“Cu câteva luni în urmă, la 6 august 2011, am participat la deschidrerea Memorialului Eroilor căzuţi şi celor care au luptat pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova pe palatoul Cocieri.

Evenimentul a avut o încăcătură morală şi emoţională deosebită. La Cocieri, localitate aflată sub jurisdicţia Chişinăului, am fost prezent cu un grup de camarazi din capitală. Mulţi din noi nu au avut „mare plăcere” să plece spre această localtate prin „punctele de frontieră” controlate de securiştii, grănicerii şi vameşii lui Smirnov. Pe pielea proprie o bună parte din echipa noastră a trecut anterior prin controale umilitoare efectuate de separatişti. O bună parte din cei sosiţi, au preferat să trecă spre Cocieri cu mai puţine dureri de cap, folosind bac-ul.

La eveniment au participat oficiali de la Chisinău (..), foşti combatanţi sosiţi din localităţi de pe ambele maluri ale Nistrului. Lume multă: oaspeţi, politicieni peste politicieni, demnitari peste demnitari. M-am prins cu gîndul că, dacă într-o bună zi, o parte din aceştia s-ar fi preocupat realmente de soluţionarea conflictului transnistrean, carul ar fi fost urnit. Iar aşa, mă rog, pentru unii politicieni şi guvernaţi, manifetarea a fost un potrivit prilej de a da un semnal că «mai sunt în viaţă» şi nu ostenesc să aibă «grijă» de ţară şi neam.

Memorialul Eroilor căzuţi şi celor care au luptat pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova pe palatoul Cocieri este impunător. Bravo celor care au venit cu această idee şi au materializat-o. Pe piatra de granit au fost imortalizate numele a 64 de eroi care în acele zile şi-au pierdut viaţa. Pe o piatră de la intrare este scris: „MEMORIALUL Eroilor căzuţi şi celor care au luptat pentru independenţa şi integritatea teritorială a R. Moldova pe platoul Cocieri în conflictul armat din primăvara-vara anului 1992”.

Conflictul armat de pe Nistru a început pe 2 martie 1992, când efective ale Gărzii transnistrene şi unităţi de cazaci au atacat postul de poliţie din Dubăsari, aflat sub jurisdicţia Chişinăului. Pentru că în acea perioadă Moldova nu avea armată, autorităţile dela Chişinăuau implicat poliţia.

După mine, sîngele patrioţilor basarabeni a început să curgă pe malurile Nistrului cu mult înainte de martie al acelui an. În timpul conflictului, separatiştii din stânga Nistrului au fost susţinuţi de Armata a 14-a din Federaţia Rusă. Poliţiştii din Dubăsari, cu armament insuficient în dotare, au acceptat să predea sediul în schimbul promisiunii că vor fi lăsaţi să plece. Totuşi, ei au fost arestaţi şi duşi la Tiraspol, iar în luptă s-au implicat localnicii din Cocieri. Războiul de pe Nistru a durat din martie până în octombrie 1992 şi a afectat mai multe localităţi, printre care Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut nici până astăzi.

Potrivit unor estimări, au murit aproape 300 de combatanţi, 400 de civili din dreapta Nistrului şi peste 800 de persoane originare din regiunea transnistreană. Pe lângă sutele de morţi, conflictul armat s-a soldat cu mii de răniţi şi pagube materiale enorme.

(...) Ce mi-a rămas în memorie după ceremonia propriu-zisă, de fapt, un omagiu adus eroilor căzuţi în lupte? Oarecum, au dezgustat ochelarii fumurii al preşedintelui-interimar Marian Lupu, pe care acesta aşa şi nu i-a scos pe tot parcursul activităţii, precum şi declaraţiile ex-preşedintelui Mircea Snegur, cum că acest război, în mare măsură, ne-a fost impus de separatiştii lui Smirnov susţinuţi de aramata 14 rusească. E spus bine, însă numai o jumătate de adevăr.

În 2007 în cadrul unor conferinţe istorico-ştiinţifice cu o participare solidă, la organizarea căprora am avut contribuţie, s-a hotărît ca «în actele oficiale, evenimentele istorice desfăşurate pe teritoriul Republicii Moldova, în anii 1991-1992, să fie calificate drept război moldo-rus cu denumirea Război pentru Apărarea Independenţei şi Intergrităţii Teritoriale a Republicii Moldova». Acesta este un calificativ veridic.

În faţa noastră am avut mii de cazaci veniţi de la Don şi regiunea Kubani. Serviicile speciale ale Federaţiei Ruse, al căror scop era sugrumarea tânărului stat, recrutau pentru smirnov mercenari cu experienţa expansiunii în Afganistan şi alte «regiuni fierbinţi» ale fostului imperiului. Oare nu este o bătaie de joc faţă de memorie şi adevăr, când la Chişinău se găsesc «deştepţi» care, după douăzeci de ani, ne tratează cu minciuni şi afirmă că Armata a 14-cea, în acele zile, şi-a păstrat neutralitatea, iar ruşii ne-au adus pacea, sosind în august 92 la Nistru ca pacificatori? Oare această «operaţiune de impunere a păcii», cum o mai numesc aceşti farisei, nu este o «sucire de mini» pentru Chişinău şi favor pentru regimul smirnovist?

Puţină istorie
La război au participat peste 28.000 de combatanţi. Oficial 800 de morţi.
In seara zilei de 1 martie 1992, gardiştii şi cazacii din Dubăsari au provocat un incident la o petrecere, apoi au atacat poliţia moldovenească venită în ajutor; poliţiştii au deschis foc, omorând un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a servit drept pretext a lichidării ultimei secţii moldoveneşti de poliţie dintr-un oraş transnistrean. Sediul poliţiei a fost atacat de gardişti şi cazaci, care i-au făcut prizonieri pe politişti, dezarmându-i. La data de 2 martie 1992, Republica Moldova devine membru ONU, ceea ce conduce la recunoaşterea caracterului ilegal al auto-proclamate “republici” nistrene. Este momentul declanşării luptelor de amploare. Printr-o diversiune a separatiştilor, evenimentele au căpătat o întorsătură dramatică. Cocieri-ul a refuzat să-şi aplece capul sub smirnov.

Îmi voi permite să plasez o listă incomletă a eroilor moldoveni martiri căzuţi pe câmpul de luptă:
1. Agatiev Valentin, serg. maj.
2. Acriș Vasile, sergent
3. Andreev Sergiu, plutonier
4. Antoci Iurie, soldat
5. Balaban Anatol, loc.inf.
6. Barabaș Nicolae, soldat
7. Batrâncea Mihai, soldat
8. Babinschi Alexei, sergent
9. Bânzari Ion, sergent
10. Bâtlan Ion, soldat
11. Bălțatu Mihai, soldat
12. Bălănuță Alexei, soldat
13. Belâi Mihai, soldat
14. Beregoi Vasile, plutonier
15. Beșleaga Vasile, soldat
16. Bordian Valeriu, soldat
17. Borogea Petru, soldat
18. Bodiu Iurie, loc. maj.
19. Boț Mihai, plutonier
20. Boiarnițchi Vladimir, maior
21. Borzeac Ion, soldat
22. Botea Nicolae, soldat
23. Bratușceac Gheorghe, plutonier
24. Braga Ghenadie, soldat
25. Brânza Veaceslav, soldat
26. Brădescu Tudor, caporal
27. Briceag Valeriu, ploițist
28. Buga Tudor, plutonier
29. Buftic Iurie, caporal
30. Budurin Anatol, soldat
31. Bujac Valeriu, soldat
32. Bunesco Petru, sergent
33. Burcă Vladimir, soldat
34. Burcovschi Oleg, soldat
35. Buruiană Pavel, soldat
36. Butnaru Vladimir, caporal
37. Buzu Gheorghe, sergent
38. Calmaţui Anatol, locotenent maj.
39. Caloş Dumitru, sergent
40. Cara Dumitru, soldat
41. Cara Ion, soldat
42. Caracaci Valeriu, soldat
43. Caragacian Boris, soldat
44. Carp Igor, plutonier
45. Carpov Vitalie, sergent
46. Caşu Gheorghe, poliţist
47. Cătană Grigore, sergent
48. Cătruc Ilie, soldat
49. Căruntu Grigore, soldat
50. Ceban Alexei, locotenent
51. Ceban Constantin, soldat
52. Ceban Sergiu, soldat
53. Ceban Valeriu, soldat
54. Ceban Viorel, soldat
55. Ceban Vitale, soldat
56. Cebanu Vasile, sergent
57. Cebotari Iurie, soldat
58. Cebotari Valeriu, soldat
59. Cebotari Vasile, subloc.
60. Cecati Ion, sergent
61. Cerempei Octavian, caporal
62. Cercas Vasile, soldat
63. Cernei Vasile, soldat
64. Cernei Dumitru, soldat
65. Cimbir Dumitru, caporal
66. Cimpoies Vladimir, caporal
67. Cioban Ion, soldat
68. Ciobanu Ion, soldat
69. Ciorba Igor, sergent
70. Codiţa Robertino, caporal
71. Codreanu Iurie, sergent
72. Codreanu Petru, soldat
73. Cojocari Ion, soldat
74. Colnic Ştefan, soldat
75. Coragău Valeriu, soldat
76. Cordineanu Valeriu, poliţist
77. Coşciuc Boris, sergent
78. Coţoeana Victor, subloc.
79. Cotuc Gheorghe, plutonier
80. Craciun Ştefan, plutonier
81. Cristiuc Ghenadie
82. Cucuietu Oleg, soldat
83. Culaţchi Sergiu, sergent
84. Darii Andrei, sergent
85. Darda Victor, poliţist
86. Diaconaş Vasile, sergent
87. Digori Ion, caporal
88. Doga Petru, soldat
89. Donca Alexandru, sergent
90. Donica Grigorie, sergent
91. Danuţa Maria, angajat
92. Doroşenco Sergiu, sergent
93. Dorul Anatol, soldat
94. Dovgani Boris, soldat
95. Dumbrava Valeriu, sergent
96. Enachi Vladimir, serg. maj.
97. Eni Mihai, serg. maj.
98. Fetenea Ion, soldat
99. Fodor Sergiu, plutonier
100. Fulga Ion, serg. maj. / impuscat in cap /
101. Găină Gheorghe, caporal
102. Gamangi Valentin, soldat
103. Gargalâc Sergiu, serg. maj.
104. Gavrilan Ion, soldat
105. Gavrilovici Ghenadie, soldat
106. Gazea Alexei, soldat
107. Gazea Petru, soldat
108. Gâncota Valeriu, soldat
109. Glodarenco Vasile, soldat
110. Glinjeanu Mihai, soldat
111. Gociu Vasile, soldat
112. Godiac Ştefan, poliţist
113. Godoroja Grigore, soldat
114. Godoroja Ion, soldat
115. Gojan Vasile, soldat
116. Gongan Vasile, căpitan
117. Grama Gheorghe, soldat
118. Grecul Ion, soldat
119. Grijev Mihai, sergent
120. Gruşevschi Grigore, serg. maj.
121. Gurduială Mihai, sergent
122. Harcenco Alexandru, soldat
123. Iablocichin Ghenadie, sergent
124. Iavorschi Vasile, soldat
125. liev Sergiu, soldat
126. Ioncu Vasile, soldat
127. Isaicu Sergiu, soldat
128. uraşco Ion, loc. maj.
129. Izbaş Andrei, plutonier
130. Juravschi Semion, caporal
131. Lavrenţov Victor, plutonier
132. Lecicman Grigore, soldat
133. Leon Iurie, serg. maj.
134. Leu Igor, soldat
135. Lisnic Vitalie, soldat
136. Lisnic Ion, poliţist
137. Levandovschi Iurie, soldat
138. Lucianov Alexandru, plutonier maj.
139. Lungu Anton, sergent
140. Lupaşco Filip, sergent
141. Lupaşco Alexandru, plutonier
142. Lupu Anatol, sergent
143. Macheev Alexandru, soldat
144. Mafteluţa Tudor, soldat
145. Macariuc Valeriu, căpitan
146. Marâi Anatol, soldat
147. Marcov Petru, soldat
148. Marjanean Valeriu, soldat
149. Martâniuc Anatol, soldat
150. Mânăscurtă Igor, soldat
151. Mereacre Ştefan, soldat
152. Mereniuc Valentin, sergent
153. Mereuţă Pantelei, soldat
154. Migaevschi Petru, soldat
155. Mihailov Boris, soldat
156. Mihailov Nicolae, soldat
157. Mihailachi Ilie, soldat
158. Mocanu Ion, soldat
159. Morga Alexei, soldat
160. Morari Grigore, soldat
161. Morari Mihai, loc. col.
162. Moruz Vasile, soldat
163. Muntean Nicolae, caporal
166. Munteanu Constantin, soldat
167. Munteanu Nichifor, soldat
168. Murzin Boris, sergent
169. Musteaţă Veniamin, sergent
170. Nazarenco Valeriu, loc. maj.
171. Nacu Eugen, sergent
172. Neagu Petru, soldat
173. Negara Igor, soldat
174. Nestor Tudor, soldat
175. Nicolaev Ion, soldat
176. Nicolaev Mihai
177. Noroşean Iurie, sergent
178. Noup Mihai, sergent
179. Oglindă Mihai, soldat
180. Olari Mihai, soldat
181. Osipov Anatol, soldat
182. Osipov Ion, soldat
183. Ostaf Sergiu, serg. maj.
184. Orbu Eugen, serg. inf.
185. Panţa Ion, caporal
186. Pavaluc Vitalie, serg. maj.
187. Pavlenco Anatol, soldat
188. Pavlov Sergiu, soldat
189. Para Ion, soldat
190. Perju Iurie, maior
191. Platon Nicolae, soldat
192. Platonov Alexandru, soldat
193. Popa Ion, loc. maj.
194. Popescu Anton, soldat
195. Popescu Maria, soldat
196. Popovici Anatol, loc. maj.
197. Popuşoi Valeriu, serg. maj.
198. Projica Vasile, poliţist
199. Pruteanu Constantin, sergent
200. Purici Vasile, caporal
201. Purice Vitalie, soldat
202. Puşcarenco Simeon, soldat
203. Racoviţă Gheorghe, sergent
204. Racu Alexei, soldat
205. Railean Alexei, soldat
206. Rău Vitalie, sergent
207. Repida Pavel, soldat
208. Reutchi Vladimir, sergent
209. Rogozinschi Alexandru, sergent
210. Roman Cezar, caporal / inecat in Nistru, veteran al razboiului din Afganistan /Cavaler al ordinului “Ştefan cel Mare” (post mortem)
211. Şeremet Ovidiu, loc. maj.

212. Moraru Nicolae, locotenent /ars de viu /


Veşnică pomenire acestor eroi!
Dumnezeu să-i odihnească pe cei căzuţi la datorie!

Cocieri, cu toate că e în în prejma Dubăsarilor, mi s-a părut o localitate cu un spirit care depăşeşte pe cel dela Chişinău.Şi această manifestare este o dovadă.
Cocieri, ca şi Coşniţa, sunt mai îngrijite decît multe alte localităţi din drepta Nistrului. Se pare că mai mulţi bani se varsă din centru în bugetele locale. George Balan, şeful biroului de reintegrare, de mai multe ori vorbea despre prioritatea pentru aceste localităţi în realizarea diferitor programe sociale.
Cu toate acestea, există provocari de alt ordin. Mai mulţi localnici din acestă zonă sunt tentaţi să obţină cetăţănia transnistreană. Explicaţia e simplă, sunt favoruri provenite din colosalele injectări financiare moscovite: vârstă la pensionare mai scăzută decâtla Chişinău; pensia mai mai bună; preţuri mai mici la gaz, electricitate şi serviciile comunale. Însă asta este o altă poveste…”

Sursa: www.mazarini.wordpress.com

Citește mai departe...

2 octombrie 1935: se naște Paul Goma

Paul Goma (n. 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, judetul Orhei, România) este un scriitor și militant anticomunist român, apatrid, stabilit la Paris, Franta.

Poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici. Paul Goma s-a născut în România ca al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei URSS, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit totuși să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Fagaras, pe care l-a absolvit în iunie 1953.

În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universtatea din Bucuresti la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar a ales Institutul.

Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie „judecat” de rectoratul universității. A apărut pentru prima dată „cazul Goma”.

După înfrângerea revolutiei maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Baragan, la Latesti, azi Bordusani, din din judetul Ialomita, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.
În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Rdio Europa Libera o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilul, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarnosc. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci, din care făceau parte, între alții, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana și Ștefan Augustin Doinaș.

Paul Goma este în prezent apatrid. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și sceptic față de Occident, Goma începând prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză, primită în același timp de scriitorul ceh Milan Kundera. O petiție pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat.

Activitatea literară și civică
A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul Ostinato și a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.

Când Cehoslovacia fost invadată de armatele reunite ale organizației Tratatului de la Varsovia (august 1968), a avut loc lansarea volumului Camera de alături. În acel an, Goma făcut cerere de aderare la PCR, crezând în acel moment că o acțiune din interior ar fi putut ameliora lucrurile.

La sfârșitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor a avut loc ședința de primire în Partidul Comunist Român a unor scriitori, Mariana Costescu, Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc și Paul Goma.
În 1969, la Uniunea Scriitorilor, a fost „judecat” pe motiv că un scriitor român, „mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca și cum ar fi singur pe lume”. Cauza acestei critici au constituit-o demersurile lui Goma de a publica romanul Ostinato în Occident.

În aprilie 1970, a predat romanul Ușa editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda și Mihai Gafița. Manuscrisul romanului a fost expediat în Occident.

În octombrie 1971, a apărut în limba germana, publicat de editura vest-germană Suhrkamp, romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Goma a apărut la stand cu acest roman și cu titulatura de „carte interzisă în România”. Ca reacție, Dumitru Popescu a propus excluderea lui Goma din PCR, pentru că „a pus în mâna dușmanului o armă cu care să lovească în patria noastră”. Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru, dar îl apără Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu și Darie Novăceanu.

În 1972, a apărut, tot la Suhrkamp, ediția germană a romanului Ușa, în 1974 ediția franceză la editura Gallimard. Cu aceste cărți, Paul Goma intră în circuitul european, dar și în conflict deschis cu autoritățile comuniste de la București, conflict culminat cu mișcarea „Carta 77” și soldat cu arestarea și detenția sa la Rahova.
După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

„Săptămâna roșie”
Intrând într-o logică de „punere în concurență” a memoriei genocidurilor, Paul Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilității evreilor pentru crimele comise contra românilor”] și se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominație), economice (extorcare de fonduri) și de culpabilizare a tuturor celorlalte națiuni neevreiești, fără o analiză critică a propriilor acțiuni criminale antiromânești (și în general antigoyim), susținute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreiești”.

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămâna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie „atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”. Autorul stabilește o legătură cauzală și cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanșării războiului împotriva URSS) împotriva evreilor și ceea ce autorul numește „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.

Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române și în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu.

Prima ediție tipărită a apărut la Editura Museum din Chisinau (2003), a doua la Criterion Publishing House, București (2003), iar a treia la Editura Vremea, București (2004).

Activitatea politică
Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către șeful comisiei, Vladimir Tismaneanu.
Paul Goma este considerat drept negaționist al Holocaustului din România pentru opoziția sa față de Raportul Comisiei Wiesel.

Volume publicate
Camera de alături (1968)
Ostinato (1971)
Ușa noastră cea de toate zilele (1972)
Gherla (1976)
În cerc (1977)
Garda inversă (1979)
Culorile curcubeului '77 (1979)
Patimile după Pitești (1981)
Chassé-croisé (1983)
Soldatul câinelui (1991)
Bonifacia (1986)
Din Calidor (1987)
Roman intim (1989)
Arta refugii (1990)
Astra (1992)
Sabina (1991)
Adameva (1995)
Amnezia la români (1995)
Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995)
Justa (1995)
Jurnale (1997-2004)
Jurnal de apocrif (1999)
Garda inversă (1997)
Altina – grădina scufundată (1998)
Alte jurnale (1998)
Jurnalul unui jurnal (1998)
Scrisuri (1972-1998)
Infarct (2001)
Basarabia (2002)
Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii (2003)

Premii și distincții
„Chevalier dans l'ordre des Arts et des Lettres”, 1986

Sursa: wikipedia

Citește mai departe...

De dragul istoriei şi nu numai: unde sunt osemintele lui Corneliu Zelea Codreanu?

La 72 de ani de la uciderea întemeietorului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, spiritele par să fie mai încinse ca oricând în legătură cu moştenirea politică şi ideologică a Legiunii. De la marşurile anuale la Tâncăbeşti (locul unde a fost ucis cel supranumit “Căpitanul”) ale Partidului pentru Patrie şi a ale Noii Drepte, la declaraţiile surprinzătoare ale lui Cristoiu la TVR, la dezvăluirile tardive din jurul asasinării lui Nicoale Iorga şi la replicile deja obişnuite ale evreimii, parcă focul s-a înteţit mai abitir ca anii trecuţi. Să fie criza economică şi morală în care se scaldă acest popor, să fie o dorinţă crescândă pentru simboluri salvatoare şi pentru supraoameni care pot veni din negurile istoriei să ne rezolve problemele? Nu pot să spun, însă ceva este într-adevăr surprinzător. Că nimeni, de 20 de ani încoace, de când aceste subiecte sub dezbăture, re-dezbătute, uitate, dezgropate, fluturate şi îngropate iar, nu şi-a pus o întrebare simplă: are Corneliu Zelea Codreanu mormânt?

Nu, nu are. Şi nici nu se ştie unde îi sunt depuse rămăşiţele pământeşti. Ştim cu siguranţă unde a fost îngropat Ceauşescu, ştim că dictatorul Carol al II-lea a fost reînhumat de către Adrian Năstase în incinta mănăstirii Curtea de Argeş, ştim chiar şi faptul că la Crematoriul “Cenuşa” din Bucureşti au fost incineraţi Mareşalul Antonescu şi Ana Pauker. Dar nu ştim, încă, ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale lui Corneliu Zelea Codreanu, ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin, ale Decemvirilor şi Nicadorilor.

Ştim doar următoarele lucruri. Că în noaptea de Sf. Andrei 1938, 29 spre 30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis prin strangulare, alături de alţi 13 legionari, de către jandarmi, veşnicii câini de luptă ai oricărei conduceri autoritare din România. Căpitanul se afla încarcerat la Râmnicu Sărat sub acuzaţia de ultraj adus unui demnitar în exerciţiul funcţiunii, pentru scrisoarea trimisă fostului său mentor Nicolae Iorga, pe care îl numea un “necinstit sufleteşte”. Din ordinul dictatorului Carol al II-lea, jandarmii îi scot pe cei 14 legionari din închisoare şi îi strangulează în pădurea Tâncăbeşti, de la marginea Bucureştiului, la ordinul maiorului Dinulescu, cumnat al lui Armand Călinescu. Trupurile sunt transportate apoi la închisoarea Jilava unde sunt aruncate într-o groapă comună, împuşcate în spate pentru a simula fuga de sub escortă. Este turnat acid sulfuric peste cadavre şi sunt acoperite cu ciment şi pământ. Aceste detalii aparţin mărturiei jandarmului care l-a strangulat pe Codreanu, plutonierul Sârbu.

“O echipă de legionari, în frunte cu Corneliu Codreanu, a vrut să fugă de sub escortă şi au fost împuşcaţi!”, anunţau a doua zi radiourile, potrivit martorilor (Olimpiu Borzea, interviu publicat în volumul “Ţara, Legiunea, Căpitanul – Mişcarea Legionară în documente de istorie orală”, Editura Humanitas, 2008). Cu o zi înainte fusese împuşcat şi Stefanescu-Goanga, rectorul Universitatii din Cluj, de către trei studenţi. Forţele de ordine operează arestări masive printre studenţii din întrega ţară, iar la Cernăuţi seful jandarmeriei (din nou, Jandarmeria!), generalul Bengliu, ordonează uciderea fără judecată sau somaţie a trei studenţi legionari, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu împuşcarea rectorului clujean.

Codreanu şi cei treisprezece legionari asasinaţi sunt deshumaţi doi ani mai târziu, în timpul guvernării lui Horia Sima alături de Mareşalul Antonescu, în 26 şi 27 noiembrie 1940. De teamă ca vinovaţii pentru uciderea Căpitanului să nu fie făcuţi scăpaţi de Antonescu, o echipă de legionari condusă de Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc, împuşcă 64 de subofiteri, ofiteri si politicieni aflati în detentie într-o aripă a Jilavei, printre care şi asasinii lui Codreanu. Cadavrele legionarilor asasinaţi în 1938 au fost scoase la ora 10 după săpăturile intense au unei echipe de legionari din Ţara Moţilor (după cum relatează însuşi Horia Sima), în dimineaţa zilei de 27 noiembrie, când deja făptuitorii fuseseră pedepsiţi de către Dumitru Groza. Mircea Nicolau, fost comandant legionar, rememorează momentul deshumării într-un articol publicat în revista “Permanenţe” din 2008:

“La 27 Noiembrie, la orele 6 dimineata, încep săpăturile pentru deshumarea Căpitanului si a camarazilor săi. Abia la 10 dimineata, stratul de pământ cu care era acoperită groapa este dat la o parte, placa de beton este îndepărtată si ea si încep să apară primele corpuri. Este semnificativ că printre primele obiecte găsite de legionari a fost geamantanul Căpitanului si o cărticică de rugăciuni care îi apartinuse tot lui. Corpurile martirilor erau asezate cu fata în jos, unul lângă altul, unele chiar suprapuse. Din cauza imensei cantităti de acid sulfuric turnat în groapă, corpurile martirilor sunt aproape negre, însă toate, bine conservate. Datorită plăcii de beton turnate deasupra nu s-a permis pătrunderea aerului si a apei în groapă. Îmbrăcămintea si încăltămintea, în special, au fost găsite în bună stare. Toti martirii purtau hainele vărgate ale ocnasilor, iar în picioare, ghete sau bocanci.

Primele oseminte sunt identificate ca fiind ale decemvirului Ion Caratănase. Sub bluza vărgată, familia a recunoscut flanela pe care i-o trimiseseră la închisoare. Vin apoi la rând, rămăsitele pământesti ale lui Stefan Georgescu care sunt recunoscute după portmoneu si îmbrăcăminte. Lângă el s-a găsit un geamantan de piele cu articole de toaletă, o biblie si o iconită îmbrăcată în argint. [...] Din mijlocul gropii, dintre decemviri, sunt scoase alte oseminte recunoscute imediat ca fiind ale Căpitanului. Ele au la gât cele trei cruciulite, un săculet mic de pământ, o iconită medalion si verigheta. Ochii tuturor se îneacă de lacrimi. Rămăsitele sunt luate cu mare grijă, depuse într o pânză si asezate apoi pe platforma de ciment din partea de nord a mormântului. Doamna Elena Codreanu, sotia Căpitanului si părintii lui, cu ochii scăldati în lacrimi, asează flori peste ei. [...] Platforma de ciment de peste treizeci de mii de kg, asezată de asasini deasupra mormântului, serveste drept suport pentru osemintele găsite, învelite în giulgiuri albe. Platforma îti făcea impresia unui minunat strat de flori, albul imaculat al pânzei împletindu-se cu varietatea florilor.”

Codreanu este înmormântat creştineşte în 30 noiembrie 1940 în cripta de la Casa Verde, sediul Mişcării din strada Gutenberg din Bucureşti, unde în 13 februarie 1937 fuseseră înmormântaţi martirii Ionel Moţa şi Vasile Marin (căzuţi în luptă în Majadahonda, în timpul războiului civil din Spania, unde se înrolaseră alături de Generalul Franco ca şi voluntari). Înainte de înhumare, trupurile au fost depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani în seara de 27 noiembrie, unde zeci de mii de oameni au venit în pelerinaj. Potrivit lui Horia Sima, înmormântarea Căpitanului a fost “o manifestare religioasă şi naţională de proporţii necunoscute până atunci”, condusă de Mitropolitul Gurie al Basarabiei. Toţi cei 14 legionari au fost înhumaţi în mausoleul de la Casa Verde, în acordurile Imnului Legionarilor căzuţi.

Nu se ştie exact când a fost demolat mausoleul din curtea Casei Verzi. Cândva după venirea la putere a comuniştilor, s-a produs acest mare act de sacrilegiu, mausoleul fiind distrus cu buldozerele, iar rămăşiţele pământeşti ale celor îngropaţi acolo au fost aruncate în mare tainã într-o groapă comună, rămânând nedescoperită. Casa Verde, din strada Gutenberg din Bucureşti, a rezistat peste ani, doar ca să fie demolată în acest an. A fost timp de ani de zile sediu pentru o divizie a Căilor Ferate Române. Fără a ţine cont de imensa valoare istorică a acestei clădiri, Primăria Sectorului 5 a emis pe 22 iunie 2009 o autorizaţie de demolare care a şi intrat în practică, cu toate că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (MCPN) a solicitat prefectului Capitalei să sisteze lucrările de demolare. Demolarea a fost cerută de Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DCPN) a Municipiului Bucureşti, deoarece clădirea “nu are valoare arhitecturală”!

Cu siguranţă că există, undeva în arhivele fostei Securităţi, documente de pe vremea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, când a fost demolat mausoleul, iar rămăşiţele liderilor legionari aruncate în gropi comune. Actualul SRI le posedă, fără doar şi poate. Căci dacă regimul comunist şi Securitatea au ştiut să facă ceva, acel lucru a fost să noteze, să înregistreze şi să menţioneze aproape toate actiunile sale. Nu m-ar mira ca această informaţie să fie ţinută la secret dinadins, pentru a nu permite descoperirea trupurilor lui Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa şi Vasile Marin care, o dată reînhumate, ar putea deveni loc de pelerinaj şi prilej de manifestare pentru organizaţiile naţionaliste din România. Dar, aşa cum fostul premier Adrian Năstase a făcut nişte eforturi de neînţeles pentru aducerea în ţară a lui Carol al II-lea, uciaşul lui Codreanu şi vinovat de moartea a mii de studenţi nevinovaţi, aşa ar putea autorităţile române să facă un efort pentru a descoperi unde au fost îngropate de comunişti osemintele Căpitanului. Frica de manifestări şi pelerinaje, aceeaşi frică i-a determinat pe sovietici să mute la nesfârşit trupul lui Hitler şi al Evei Braun, până când urmele acestora s-au pierdut undeva în anii 1970 prin Rusia, după ce fostul ofiţer al Armatei Roşii, Vladimir Gumenyuk, a mărturisit că “încă sunt prea mulţi nazişti” ca să facă publică locaţia unde sunt rămăşiţele Fuhrerului. Diferenţa este, însă, una majoră. Codreanu nu a fost Hilter, iar lipsa unei locaţii pentru rămăşiţele sale pământeşti nu l-a împiedicat pe Ion Gavrilă Ogoranu să lupte în munţi împotriva comuniştilor până în 1976, pentru acelaşi idealuri pentru care au murit Moţa, Marin sau Codreanu. Pur şi simplu, nu a avut nevoie de aşa ceva. Însă acum nu mai e vorba dacă e sau nu nevoie, e vorba dacă suntem suficient de maturi, ca indivizi, ca popor, să ne acceptăm istoria senin şi fără ranchiună. Deci, dragi arhivişti care clociţi istoria ocultată de comunişti, ne daţi vreun semn în curând?

George Bara
sursa: www.napocanews.ro

în imagini, mausoleul demolat de comunişti, troiţa de la Tâncăbeşti, Casa Verde şi ce a mai rămas din ea acum…

Citește mai departe...

Românismul - Biblia românilor de pretutindeni

La sfârşitul acestei săptămâni, peste 200 de reprezentanţi ai românilor din întreaga lume s-au reunit la Bucureşti în cadrul unui forum organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.

Dincolo de orice fel de chestiuni politice trecătoare, acest forum are în faţă foarte multe probleme cu care se confruntă românii din afara ţării. Nu este nimic nou: problemele sunt vechi de câteva sute de ani.

În primul rând, este vorba de chestiunile care îi afectează pe etnicii români cetăţeni ai statelor vecine României: Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria. De mai mulţi ani am scris articole despre ce se întâmplă în aceste comunităţi româneşti. Problemele principale rămân aceleaşi: lipsa de mass-media în limba maternă, lipsa şcolilor în limba maternă, lipsa libertăţii religioase. Acestea sunt drepturi fundamentale ale românilor din statele enumerate mai sus, drepturi garantate prin tratate internaţionale semnate de aceste state. Unele din ele sunt îndeplinite parţial, altele sunt ignorate total. Lipsa acestor drepturi duce încet-încet la deznaţionalizarea comunităţilor româneşti, la asimilarea lor în etnia majoritară. Pe lângă toate acestea se adaugă şi măsurile întreprinse, mai mult sau mai puţin discret, de statele unde se găsesc români. Este vorba de o lovitură directă în fundamentul acestor comunităţi: inventarea şi promovarea limbii moldoveneşti şi a limbii vlahe ca limbi deosebite de limba română.

În al doilea rând, vin problemele românilor emigraţi peste hotare înainte şi după 1989. Cea mai arzătoare problemă în acest caz este imaginea românilor, trataţi în presa europeană ca cetăţeni de mâna a doua. Consecinţa imediată a acestui tratament din mass-media este tratarea în realitate a cetăţenilor români drept cetăţeni de mâna a doua. În esenţă este vorba de o gigantică problemă de imagine. Prestigiul se câştigă foarte greu şi se pierde foarte uşor. Munca a mii de studenţi români cu rezultate foarte bune sau a sute de cercetători este aruncată la gunoi cu un singur articol despre un cetăţean român (sau mai mulţi) care comit infracţiuni.

În tratarea acestor probleme nu trebuie să inventăm nimic nou, doar trebuie să privim la ce au făcut înaintaşii noştri. Secolul al XIX-lea a fost marcat de lupta pentru românii din afara graniţelor României, luptă care a avut ca final realizarea României Mari. Principalul mecanism a fost constituit de sprijinirea financiară a românilor din afara graniţelor ţării pentru ca aceştia să studieze. Şi în ziua de azi România acordă acest sprijin financiar – şi nu doar pentru studii. Câţi bani sunt investiţi în această direcţie reprezintă o altă discuţie – nici în secolul al XIX-lea nu erau destui bani şi de multe ori nu luau cele mai fericite direcţii. Însă există o deosebire majoră între ce se întâmplă azi şi ce se întâmpla acum 200 de ani. Românii din trecut erau mândri că sunt români. Mândri nu în sensul de a se bate cu cărămida în piept. Pur şi simplu, nu aveau inoculat sentimentul că ar fi cu ceva inferiori altor, erau români şi prin aceasta erau egali cu celelalte naţiuni. Nu aveau niciun fel de reţinere în a se comporta de la egal la egal cu alţii. Cumva acest sentiment lipseşte în ziua de azi atât la românii din România, cât şi la cei din afara ţării. Cred că doar prin regăsirea acestui sentiment de mândrie se poate face ceva durabil.

P.S. Nu m-am referit la românii din R. Moldova ca la o diasporă. Românii din R. Moldova sunt la ei acasă, nu sunt plecaţi aiurea. Doar că şi unora dintre ei le lipseşte într-o oarecare măsură mândria că sunt români. O mândrie calmă, lipsită de excese. Sunt român şi am aceleaşi drepturi cu oricare altă etnie. Nu sunt inferior nimănui şi cer să fiu tratat corect. Atât.

George Damian
sursa: www.timpul.md

Citește mai departe...