Memorialul Eroilor de la Cocieri

2 octombrie 2011


Andrei COVRIG, colonel (rez):

Cu câteva luni în urmă, la 6 august 2011, am participat la deschidrerea Memorialului Eroilor căzuţi şi celor care au luptat pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova pe palatoul Cocieri.

Evenimentul a avut o încăcătură morală şi emoţională deosebită. La Cocieri, localitate aflată sub jurisdicţia Chişinăului, am fost prezent cu un grup de camarazi din capitală. Mulţi din noi nu au avut „mare plăcere” să plece spre această localtate prin „punctele de frontieră” controlate de securiştii, grănicerii şi vameşii lui Smirnov. Pe pielea proprie o bună parte din echipa noastră a trecut anterior prin controale umilitoare efectuate de separatişti. O bună parte din cei sosiţi, au preferat să trecă spre Cocieri cu mai puţine dureri de cap, folosind bac-ul.

La eveniment au participat oficiali de la Chisinău (..), foşti combatanţi sosiţi din localităţi de pe ambele maluri ale Nistrului. Lume multă: oaspeţi, politicieni peste politicieni, demnitari peste demnitari. M-am prins cu gîndul că, dacă într-o bună zi, o parte din aceştia s-ar fi preocupat realmente de soluţionarea conflictului transnistrean, carul ar fi fost urnit. Iar aşa, mă rog, pentru unii politicieni şi guvernaţi, manifetarea a fost un potrivit prilej de a da un semnal că «mai sunt în viaţă» şi nu ostenesc să aibă «grijă» de ţară şi neam.

Memorialul Eroilor căzuţi şi celor care au luptat pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova pe palatoul Cocieri este impunător. Bravo celor care au venit cu această idee şi au materializat-o. Pe piatra de granit au fost imortalizate numele a 64 de eroi care în acele zile şi-au pierdut viaţa. Pe o piatră de la intrare este scris: „MEMORIALUL Eroilor căzuţi şi celor care au luptat pentru independenţa şi integritatea teritorială a R. Moldova pe platoul Cocieri în conflictul armat din primăvara-vara anului 1992”.

Conflictul armat de pe Nistru a început pe 2 martie 1992, când efective ale Gărzii transnistrene şi unităţi de cazaci au atacat postul de poliţie din Dubăsari, aflat sub jurisdicţia Chişinăului. Pentru că în acea perioadă Moldova nu avea armată, autorităţile dela Chişinăuau implicat poliţia.

După mine, sîngele patrioţilor basarabeni a început să curgă pe malurile Nistrului cu mult înainte de martie al acelui an. În timpul conflictului, separatiştii din stânga Nistrului au fost susţinuţi de Armata a 14-a din Federaţia Rusă. Poliţiştii din Dubăsari, cu armament insuficient în dotare, au acceptat să predea sediul în schimbul promisiunii că vor fi lăsaţi să plece. Totuşi, ei au fost arestaţi şi duşi la Tiraspol, iar în luptă s-au implicat localnicii din Cocieri. Războiul de pe Nistru a durat din martie până în octombrie 1992 şi a afectat mai multe localităţi, printre care Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut nici până astăzi.

Potrivit unor estimări, au murit aproape 300 de combatanţi, 400 de civili din dreapta Nistrului şi peste 800 de persoane originare din regiunea transnistreană. Pe lângă sutele de morţi, conflictul armat s-a soldat cu mii de răniţi şi pagube materiale enorme.

(...) Ce mi-a rămas în memorie după ceremonia propriu-zisă, de fapt, un omagiu adus eroilor căzuţi în lupte? Oarecum, au dezgustat ochelarii fumurii al preşedintelui-interimar Marian Lupu, pe care acesta aşa şi nu i-a scos pe tot parcursul activităţii, precum şi declaraţiile ex-preşedintelui Mircea Snegur, cum că acest război, în mare măsură, ne-a fost impus de separatiştii lui Smirnov susţinuţi de aramata 14 rusească. E spus bine, însă numai o jumătate de adevăr.

În 2007 în cadrul unor conferinţe istorico-ştiinţifice cu o participare solidă, la organizarea căprora am avut contribuţie, s-a hotărît ca «în actele oficiale, evenimentele istorice desfăşurate pe teritoriul Republicii Moldova, în anii 1991-1992, să fie calificate drept război moldo-rus cu denumirea Război pentru Apărarea Independenţei şi Intergrităţii Teritoriale a Republicii Moldova». Acesta este un calificativ veridic.

În faţa noastră am avut mii de cazaci veniţi de la Don şi regiunea Kubani. Serviicile speciale ale Federaţiei Ruse, al căror scop era sugrumarea tânărului stat, recrutau pentru smirnov mercenari cu experienţa expansiunii în Afganistan şi alte «regiuni fierbinţi» ale fostului imperiului. Oare nu este o bătaie de joc faţă de memorie şi adevăr, când la Chişinău se găsesc «deştepţi» care, după douăzeci de ani, ne tratează cu minciuni şi afirmă că Armata a 14-cea, în acele zile, şi-a păstrat neutralitatea, iar ruşii ne-au adus pacea, sosind în august 92 la Nistru ca pacificatori? Oare această «operaţiune de impunere a păcii», cum o mai numesc aceşti farisei, nu este o «sucire de mini» pentru Chişinău şi favor pentru regimul smirnovist?

Puţină istorie
La război au participat peste 28.000 de combatanţi. Oficial 800 de morţi.
In seara zilei de 1 martie 1992, gardiştii şi cazacii din Dubăsari au provocat un incident la o petrecere, apoi au atacat poliţia moldovenească venită în ajutor; poliţiştii au deschis foc, omorând un cazac, după care s-au retras în sediu. Acest incident a servit drept pretext a lichidării ultimei secţii moldoveneşti de poliţie dintr-un oraş transnistrean. Sediul poliţiei a fost atacat de gardişti şi cazaci, care i-au făcut prizonieri pe politişti, dezarmându-i. La data de 2 martie 1992, Republica Moldova devine membru ONU, ceea ce conduce la recunoaşterea caracterului ilegal al auto-proclamate “republici” nistrene. Este momentul declanşării luptelor de amploare. Printr-o diversiune a separatiştilor, evenimentele au căpătat o întorsătură dramatică. Cocieri-ul a refuzat să-şi aplece capul sub smirnov.

Îmi voi permite să plasez o listă incomletă a eroilor moldoveni martiri căzuţi pe câmpul de luptă:
1. Agatiev Valentin, serg. maj.
2. Acriș Vasile, sergent
3. Andreev Sergiu, plutonier
4. Antoci Iurie, soldat
5. Balaban Anatol, loc.inf.
6. Barabaș Nicolae, soldat
7. Batrâncea Mihai, soldat
8. Babinschi Alexei, sergent
9. Bânzari Ion, sergent
10. Bâtlan Ion, soldat
11. Bălțatu Mihai, soldat
12. Bălănuță Alexei, soldat
13. Belâi Mihai, soldat
14. Beregoi Vasile, plutonier
15. Beșleaga Vasile, soldat
16. Bordian Valeriu, soldat
17. Borogea Petru, soldat
18. Bodiu Iurie, loc. maj.
19. Boț Mihai, plutonier
20. Boiarnițchi Vladimir, maior
21. Borzeac Ion, soldat
22. Botea Nicolae, soldat
23. Bratușceac Gheorghe, plutonier
24. Braga Ghenadie, soldat
25. Brânza Veaceslav, soldat
26. Brădescu Tudor, caporal
27. Briceag Valeriu, ploițist
28. Buga Tudor, plutonier
29. Buftic Iurie, caporal
30. Budurin Anatol, soldat
31. Bujac Valeriu, soldat
32. Bunesco Petru, sergent
33. Burcă Vladimir, soldat
34. Burcovschi Oleg, soldat
35. Buruiană Pavel, soldat
36. Butnaru Vladimir, caporal
37. Buzu Gheorghe, sergent
38. Calmaţui Anatol, locotenent maj.
39. Caloş Dumitru, sergent
40. Cara Dumitru, soldat
41. Cara Ion, soldat
42. Caracaci Valeriu, soldat
43. Caragacian Boris, soldat
44. Carp Igor, plutonier
45. Carpov Vitalie, sergent
46. Caşu Gheorghe, poliţist
47. Cătană Grigore, sergent
48. Cătruc Ilie, soldat
49. Căruntu Grigore, soldat
50. Ceban Alexei, locotenent
51. Ceban Constantin, soldat
52. Ceban Sergiu, soldat
53. Ceban Valeriu, soldat
54. Ceban Viorel, soldat
55. Ceban Vitale, soldat
56. Cebanu Vasile, sergent
57. Cebotari Iurie, soldat
58. Cebotari Valeriu, soldat
59. Cebotari Vasile, subloc.
60. Cecati Ion, sergent
61. Cerempei Octavian, caporal
62. Cercas Vasile, soldat
63. Cernei Vasile, soldat
64. Cernei Dumitru, soldat
65. Cimbir Dumitru, caporal
66. Cimpoies Vladimir, caporal
67. Cioban Ion, soldat
68. Ciobanu Ion, soldat
69. Ciorba Igor, sergent
70. Codiţa Robertino, caporal
71. Codreanu Iurie, sergent
72. Codreanu Petru, soldat
73. Cojocari Ion, soldat
74. Colnic Ştefan, soldat
75. Coragău Valeriu, soldat
76. Cordineanu Valeriu, poliţist
77. Coşciuc Boris, sergent
78. Coţoeana Victor, subloc.
79. Cotuc Gheorghe, plutonier
80. Craciun Ştefan, plutonier
81. Cristiuc Ghenadie
82. Cucuietu Oleg, soldat
83. Culaţchi Sergiu, sergent
84. Darii Andrei, sergent
85. Darda Victor, poliţist
86. Diaconaş Vasile, sergent
87. Digori Ion, caporal
88. Doga Petru, soldat
89. Donca Alexandru, sergent
90. Donica Grigorie, sergent
91. Danuţa Maria, angajat
92. Doroşenco Sergiu, sergent
93. Dorul Anatol, soldat
94. Dovgani Boris, soldat
95. Dumbrava Valeriu, sergent
96. Enachi Vladimir, serg. maj.
97. Eni Mihai, serg. maj.
98. Fetenea Ion, soldat
99. Fodor Sergiu, plutonier
100. Fulga Ion, serg. maj. / impuscat in cap /
101. Găină Gheorghe, caporal
102. Gamangi Valentin, soldat
103. Gargalâc Sergiu, serg. maj.
104. Gavrilan Ion, soldat
105. Gavrilovici Ghenadie, soldat
106. Gazea Alexei, soldat
107. Gazea Petru, soldat
108. Gâncota Valeriu, soldat
109. Glodarenco Vasile, soldat
110. Glinjeanu Mihai, soldat
111. Gociu Vasile, soldat
112. Godiac Ştefan, poliţist
113. Godoroja Grigore, soldat
114. Godoroja Ion, soldat
115. Gojan Vasile, soldat
116. Gongan Vasile, căpitan
117. Grama Gheorghe, soldat
118. Grecul Ion, soldat
119. Grijev Mihai, sergent
120. Gruşevschi Grigore, serg. maj.
121. Gurduială Mihai, sergent
122. Harcenco Alexandru, soldat
123. Iablocichin Ghenadie, sergent
124. Iavorschi Vasile, soldat
125. liev Sergiu, soldat
126. Ioncu Vasile, soldat
127. Isaicu Sergiu, soldat
128. uraşco Ion, loc. maj.
129. Izbaş Andrei, plutonier
130. Juravschi Semion, caporal
131. Lavrenţov Victor, plutonier
132. Lecicman Grigore, soldat
133. Leon Iurie, serg. maj.
134. Leu Igor, soldat
135. Lisnic Vitalie, soldat
136. Lisnic Ion, poliţist
137. Levandovschi Iurie, soldat
138. Lucianov Alexandru, plutonier maj.
139. Lungu Anton, sergent
140. Lupaşco Filip, sergent
141. Lupaşco Alexandru, plutonier
142. Lupu Anatol, sergent
143. Macheev Alexandru, soldat
144. Mafteluţa Tudor, soldat
145. Macariuc Valeriu, căpitan
146. Marâi Anatol, soldat
147. Marcov Petru, soldat
148. Marjanean Valeriu, soldat
149. Martâniuc Anatol, soldat
150. Mânăscurtă Igor, soldat
151. Mereacre Ştefan, soldat
152. Mereniuc Valentin, sergent
153. Mereuţă Pantelei, soldat
154. Migaevschi Petru, soldat
155. Mihailov Boris, soldat
156. Mihailov Nicolae, soldat
157. Mihailachi Ilie, soldat
158. Mocanu Ion, soldat
159. Morga Alexei, soldat
160. Morari Grigore, soldat
161. Morari Mihai, loc. col.
162. Moruz Vasile, soldat
163. Muntean Nicolae, caporal
166. Munteanu Constantin, soldat
167. Munteanu Nichifor, soldat
168. Murzin Boris, sergent
169. Musteaţă Veniamin, sergent
170. Nazarenco Valeriu, loc. maj.
171. Nacu Eugen, sergent
172. Neagu Petru, soldat
173. Negara Igor, soldat
174. Nestor Tudor, soldat
175. Nicolaev Ion, soldat
176. Nicolaev Mihai
177. Noroşean Iurie, sergent
178. Noup Mihai, sergent
179. Oglindă Mihai, soldat
180. Olari Mihai, soldat
181. Osipov Anatol, soldat
182. Osipov Ion, soldat
183. Ostaf Sergiu, serg. maj.
184. Orbu Eugen, serg. inf.
185. Panţa Ion, caporal
186. Pavaluc Vitalie, serg. maj.
187. Pavlenco Anatol, soldat
188. Pavlov Sergiu, soldat
189. Para Ion, soldat
190. Perju Iurie, maior
191. Platon Nicolae, soldat
192. Platonov Alexandru, soldat
193. Popa Ion, loc. maj.
194. Popescu Anton, soldat
195. Popescu Maria, soldat
196. Popovici Anatol, loc. maj.
197. Popuşoi Valeriu, serg. maj.
198. Projica Vasile, poliţist
199. Pruteanu Constantin, sergent
200. Purici Vasile, caporal
201. Purice Vitalie, soldat
202. Puşcarenco Simeon, soldat
203. Racoviţă Gheorghe, sergent
204. Racu Alexei, soldat
205. Railean Alexei, soldat
206. Rău Vitalie, sergent
207. Repida Pavel, soldat
208. Reutchi Vladimir, sergent
209. Rogozinschi Alexandru, sergent
210. Roman Cezar, caporal / inecat in Nistru, veteran al razboiului din Afganistan /Cavaler al ordinului “Ştefan cel Mare” (post mortem)
211. Şeremet Ovidiu, loc. maj.

212. Moraru Nicolae, locotenent /ars de viu /


Veşnică pomenire acestor eroi!
Dumnezeu să-i odihnească pe cei căzuţi la datorie!

Cocieri, cu toate că e în în prejma Dubăsarilor, mi s-a părut o localitate cu un spirit care depăşeşte pe cel dela Chişinău.Şi această manifestare este o dovadă.
Cocieri, ca şi Coşniţa, sunt mai îngrijite decît multe alte localităţi din drepta Nistrului. Se pare că mai mulţi bani se varsă din centru în bugetele locale. George Balan, şeful biroului de reintegrare, de mai multe ori vorbea despre prioritatea pentru aceste localităţi în realizarea diferitor programe sociale.
Cu toate acestea, există provocari de alt ordin. Mai mulţi localnici din acestă zonă sunt tentaţi să obţină cetăţănia transnistreană. Explicaţia e simplă, sunt favoruri provenite din colosalele injectări financiare moscovite: vârstă la pensionare mai scăzută decâtla Chişinău; pensia mai mai bună; preţuri mai mici la gaz, electricitate şi serviciile comunale. Însă asta este o altă poveste…”

Sursa: www.mazarini.wordpress.com

2 octombrie 1935: se naște Paul Goma



Paul Goma (n. 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, judetul Orhei, România) este un scriitor și militant anticomunist român, apatrid, stabilit la Paris, Franta.

Poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici. Paul Goma s-a născut în România ca al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei URSS, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit totuși să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Fagaras, pe care l-a absolvit în iunie 1953.

În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universtatea din Bucuresti la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar a ales Institutul.

Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie „judecat” de rectoratul universității. A apărut pentru prima dată „cazul Goma”.

După înfrângerea revolutiei maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Baragan, la Latesti, azi Bordusani, din din judetul Ialomita, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.
În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Rdio Europa Libera o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilul, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarnosc. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci, din care făceau parte, între alții, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana și Ștefan Augustin Doinaș.

Paul Goma este în prezent apatrid. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și sceptic față de Occident, Goma începând prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză, primită în același timp de scriitorul ceh Milan Kundera. O petiție pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat.

Activitatea literară și civică
A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul Ostinato și a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.

Când Cehoslovacia fost invadată de armatele reunite ale organizației Tratatului de la Varsovia (august 1968), a avut loc lansarea volumului Camera de alături. În acel an, Goma făcut cerere de aderare la PCR, crezând în acel moment că o acțiune din interior ar fi putut ameliora lucrurile.

La sfârșitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor a avut loc ședința de primire în Partidul Comunist Român a unor scriitori, Mariana Costescu, Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc și Paul Goma.
În 1969, la Uniunea Scriitorilor, a fost „judecat” pe motiv că un scriitor român, „mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca și cum ar fi singur pe lume”. Cauza acestei critici au constituit-o demersurile lui Goma de a publica romanul Ostinato în Occident.

În aprilie 1970, a predat romanul Ușa editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda și Mihai Gafița. Manuscrisul romanului a fost expediat în Occident.

În octombrie 1971, a apărut în limba germana, publicat de editura vest-germană Suhrkamp, romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Goma a apărut la stand cu acest roman și cu titulatura de „carte interzisă în România”. Ca reacție, Dumitru Popescu a propus excluderea lui Goma din PCR, pentru că „a pus în mâna dușmanului o armă cu care să lovească în patria noastră”. Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru, dar îl apără Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu și Darie Novăceanu.

În 1972, a apărut, tot la Suhrkamp, ediția germană a romanului Ușa, în 1974 ediția franceză la editura Gallimard. Cu aceste cărți, Paul Goma intră în circuitul european, dar și în conflict deschis cu autoritățile comuniste de la București, conflict culminat cu mișcarea „Carta 77” și soldat cu arestarea și detenția sa la Rahova.
După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

„Săptămâna roșie”
Intrând într-o logică de „punere în concurență” a memoriei genocidurilor, Paul Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilității evreilor pentru crimele comise contra românilor”] și se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominație), economice (extorcare de fonduri) și de culpabilizare a tuturor celorlalte națiuni neevreiești, fără o analiză critică a propriilor acțiuni criminale antiromânești (și în general antigoyim), susținute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreiești”.

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămâna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie „atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”. Autorul stabilește o legătură cauzală și cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanșării războiului împotriva URSS) împotriva evreilor și ceea ce autorul numește „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.

Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române și în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu.

Prima ediție tipărită a apărut la Editura Museum din Chisinau (2003), a doua la Criterion Publishing House, București (2003), iar a treia la Editura Vremea, București (2004).

Activitatea politică
Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către șeful comisiei, Vladimir Tismaneanu.
Paul Goma este considerat drept negaționist al Holocaustului din România pentru opoziția sa față de Raportul Comisiei Wiesel.

Volume publicate
Camera de alături (1968)
Ostinato (1971)
Ușa noastră cea de toate zilele (1972)
Gherla (1976)
În cerc (1977)
Garda inversă (1979)
Culorile curcubeului '77 (1979)
Patimile după Pitești (1981)
Chassé-croisé (1983)
Soldatul câinelui (1991)
Bonifacia (1986)
Din Calidor (1987)
Roman intim (1989)
Arta refugii (1990)
Astra (1992)
Sabina (1991)
Adameva (1995)
Amnezia la români (1995)
Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995)
Justa (1995)
Jurnale (1997-2004)
Jurnal de apocrif (1999)
Garda inversă (1997)
Altina – grădina scufundată (1998)
Alte jurnale (1998)
Jurnalul unui jurnal (1998)
Scrisuri (1972-1998)
Infarct (2001)
Basarabia (2002)
Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii (2003)

Premii și distincții
„Chevalier dans l'ordre des Arts et des Lettres”, 1986





Sursa: wikipedia

De dragul istoriei şi nu numai: unde sunt osemintele lui Corneliu Zelea Codreanu?

1 octombrie 2011



La 72 de ani de la uciderea întemeietorului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, spiritele par să fie mai încinse ca oricând în legătură cu moştenirea politică şi ideologică a Legiunii. De la marşurile anuale la Tâncăbeşti (locul unde a fost ucis cel supranumit “Căpitanul”) ale Partidului pentru Patrie şi a ale Noii Drepte, la declaraţiile surprinzătoare ale lui Cristoiu la TVR, la dezvăluirile tardive din jurul asasinării lui Nicoale Iorga şi la replicile deja obişnuite ale evreimii, parcă focul s-a înteţit mai abitir ca anii trecuţi. Să fie criza economică şi morală în care se scaldă acest popor, să fie o dorinţă crescândă pentru simboluri salvatoare şi pentru supraoameni care pot veni din negurile istoriei să ne rezolve problemele? Nu pot să spun, însă ceva este într-adevăr surprinzător. Că nimeni, de 20 de ani încoace, de când aceste subiecte sub dezbăture, re-dezbătute, uitate, dezgropate, fluturate şi îngropate iar, nu şi-a pus o întrebare simplă: are Corneliu Zelea Codreanu mormânt?
Nu, nu are. Şi nici nu se ştie unde îi sunt depuse rămăşiţele pământeşti. Ştim cu siguranţă unde a fost îngropat Ceauşescu, ştim că dictatorul Carol al II-lea a fost reînhumat de către Adrian Năstase în incinta mănăstirii Curtea de Argeş, ştim chiar şi faptul că la Crematoriul “Cenuşa” din Bucureşti au fost incineraţi Mareşalul Antonescu şi Ana Pauker. Dar nu ştim, încă, ce s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale lui Corneliu Zelea Codreanu, ale lui Ion Moţa şi Vasile Marin, ale Decemvirilor şi Nicadorilor.
Ştim doar următoarele lucruri. Că în noaptea de Sf. Andrei 1938, 29 spre 30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis prin strangulare, alături de alţi 13 legionari, de către jandarmi, veşnicii câini de luptă ai oricărei conduceri autoritare din România. Căpitanul se afla încarcerat la Râmnicu Sărat sub acuzaţia de ultraj adus unui demnitar în exerciţiul funcţiunii, pentru scrisoarea trimisă fostului său mentor Nicolae Iorga, pe care îl numea un “necinstit sufleteşte”. Din ordinul dictatorului Carol al II-lea, jandarmii îi scot pe cei 14 legionari din închisoare şi îi strangulează în pădurea Tâncăbeşti, de la marginea Bucureştiului, la ordinul maiorului Dinulescu, cumnat al lui Armand Călinescu. Trupurile sunt transportate apoi la închisoarea Jilava unde sunt aruncate într-o groapă comună, împuşcate în spate pentru a simula fuga de sub escortă. Este turnat acid sulfuric peste cadavre şi sunt acoperite cu ciment şi pământ. Aceste detalii aparţin mărturiei jandarmului care l-a strangulat pe Codreanu, plutonierul Sârbu.
“O echipă de legionari, în frunte cu Corneliu Codreanu, a vrut să fugă de sub escortă şi au fost împuşcaţi!”, anunţau a doua zi radiourile, potrivit martorilor (Olimpiu Borzea, interviu publicat în volumul “Ţara, Legiunea, Căpitanul – Mişcarea Legionară în documente de istorie orală”, Editura Humanitas, 2008). Cu o zi înainte fusese împuşcat şi Stefanescu-Goanga, rectorul Universitatii din Cluj, de către trei studenţi. Forţele de ordine operează arestări masive printre studenţii din întrega ţară, iar la Cernăuţi seful jandarmeriei (din nou, Jandarmeria!), generalul Bengliu, ordonează uciderea fără judecată sau somaţie a trei studenţi legionari, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu împuşcarea rectorului clujean.
Codreanu şi cei treisprezece legionari asasinaţi sunt deshumaţi doi ani mai târziu, în timpul guvernării lui Horia Sima alături de Mareşalul Antonescu, în 26 şi 27 noiembrie 1940. De teamă ca vinovaţii pentru uciderea Căpitanului să nu fie făcuţi scăpaţi de Antonescu, o echipă de legionari condusă de Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc, împuşcă 64 de subofiteri, ofiteri si politicieni aflati în detentie într-o aripă a Jilavei, printre care şi asasinii lui Codreanu. Cadavrele legionarilor asasinaţi în 1938 au fost scoase la ora 10 după săpăturile intense au unei echipe de legionari din Ţara Moţilor (după cum relatează însuşi Horia Sima), în dimineaţa zilei de 27 noiembrie, când deja făptuitorii fuseseră pedepsiţi de către Dumitru Groza. Mircea Nicolau, fost comandant legionar, rememorează momentul deshumării într-un articol publicat în revista “Permanenţe” din 2008:
La 27 Noiembrie, la orele 6 dimineata, încep săpăturile pentru deshumarea Căpitanului si a camarazilor săi. Abia la 10 dimineata, stratul de pământ cu care era acoperită groapa este dat la o parte, placa de beton este îndepărtată si ea si încep să apară primele corpuri. Este semnificativ că printre primele obiecte găsite de legionari a fost geamantanul Căpitanului si o cărticică de rugăciuni care îi apartinuse tot lui. Corpurile martirilor erau asezate cu fata în jos, unul lângă altul, unele chiar suprapuse. Din cauza imensei cantităti de acid sulfuric turnat în groapă, corpurile martirilor sunt aproape negre, însă toate, bine conservate. Datorită plăcii de beton turnate deasupra nu s-a permis pătrunderea aerului si a apei în groapă. Îmbrăcămintea si încăltămintea, în special, au fost găsite în bună stare. Toti martirii purtau hainele vărgate ale ocnasilor, iar în picioare, ghete sau bocanci.
Primele oseminte sunt identificate ca fiind ale decemvirului Ion Caratănase. Sub bluza vărgată, familia a recunoscut flanela pe care i-o trimiseseră la închisoare. Vin apoi la rând, rămăsitele pământesti ale lui Stefan Georgescu care sunt recunoscute după portmoneu si îmbrăcăminte. Lângă el s-a găsit un geamantan de piele cu articole de toaletă, o biblie si o iconită îmbrăcată în argint. [...] Din mijlocul gropii, dintre decemviri, sunt scoase alte oseminte recunoscute imediat ca fiind ale Căpitanului. Ele au la gât cele trei cruciulite, un săculet mic de pământ, o iconită medalion si verigheta. Ochii tuturor se îneacă de lacrimi. Rămăsitele sunt luate cu mare grijă, depuse într o pânză si asezate apoi pe platforma de ciment din partea de nord a mormântului. Doamna Elena Codreanu, sotia Căpitanului si părintii lui, cu ochii scăldati în lacrimi, asează flori peste ei. [...] Platforma de ciment de peste treizeci de mii de kg, asezată de asasini deasupra mormântului, serveste drept suport pentru osemintele găsite, învelite în giulgiuri albe. Platforma îti făcea impresia unui minunat strat de flori, albul imaculat al pânzei împletindu-se cu varietatea florilor.”
Codreanu este înmormântat creştineşte în 30 noiembrie 1940 în cripta de la Casa Verde, sediul Mişcării din strada Gutenberg din Bucureşti, unde în 13 februarie 1937 fuseseră înmormântaţi martirii Ionel Moţa şi Vasile Marin (căzuţi în luptă în Majadahonda, în timpul războiului civil din Spania, unde se înrolaseră alături de Generalul Franco ca şi voluntari). Înainte de înhumare, trupurile au fost depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani în seara de 27 noiembrie, unde zeci de mii de oameni au venit în pelerinaj. Potrivit lui Horia Sima, înmormântarea Căpitanului a fost “o manifestare religioasă şi naţională de proporţii necunoscute până atunci”, condusă de Mitropolitul Gurie al Basarabiei. Toţi cei 14 legionari au fost înhumaţi în mausoleul de la Casa Verde, în acordurile Imnului Legionarilor căzuţi.
Nu se ştie exact când a fost demolat mausoleul din curtea Casei Verzi. Cândva după venirea la putere a comuniştilor, s-a produs acest mare act de sacrilegiu, mausoleul fiind distrus cu buldozerele, iar rămăşiţele pământeşti ale celor îngropaţi acolo au fost aruncate în mare tainã într-o groapă comună, rămânând nedescoperită. Casa Verde, din strada Gutenberg din Bucureşti, a rezistat peste ani, doar ca să fie demolată în acest an. A fost timp de ani de zile sediu pentru o divizie a Căilor Ferate Române. Fără a ţine cont de imensa valoare istorică a acestei clădiri, Primăria Sectorului 5 a emis pe 22 iunie 2009 o autorizaţie de demolare care a şi intrat în practică, cu toate că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (MCPN) a solicitat prefectului Capitalei să sisteze lucrările de demolare. Demolarea a fost cerută de Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (DCPN) a Municipiului Bucureşti, deoarece clădirea “nu are valoare arhitecturală”!
Cu siguranţă că există, undeva în arhivele fostei Securităţi, documente de pe vremea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, când a fost demolat mausoleul, iar rămăşiţele liderilor legionari aruncate în gropi comune. Actualul SRI le posedă, fără doar şi poate. Căci dacă regimul comunist şi Securitatea au ştiut să facă ceva, acel lucru a fost să noteze, să înregistreze şi să menţioneze aproape toate actiunile sale. Nu m-ar mira ca această informaţie să fie ţinută la secret dinadins, pentru a nu permite descoperirea trupurilor lui Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa şi Vasile Marin care, o dată reînhumate, ar putea deveni loc de pelerinaj şi prilej de manifestare pentru organizaţiile naţionaliste din România. Dar, aşa cum fostul premier Adrian Năstase a făcut nişte eforturi de neînţeles pentru aducerea în ţară a lui Carol al II-lea, uciaşul lui Codreanu şi vinovat de moartea a mii de studenţi nevinovaţi, aşa ar putea autorităţile române să facă un efort pentru a descoperi unde au fost îngropate de comunişti osemintele Căpitanului. Frica de manifestări şi pelerinaje, aceeaşi frică i-a determinat pe sovietici să mute la nesfârşit trupul lui Hitler şi al Evei Braun, până când urmele acestora s-au pierdut undeva în anii 1970 prin Rusia, după ce fostul ofiţer al Armatei Roşii, Vladimir Gumenyuk, a mărturisit că “încă sunt prea mulţi nazişti” ca să facă publică locaţia unde sunt rămăşiţele Fuhrerului. Diferenţa este, însă, una majoră. Codreanu nu a fost Hilter, iar lipsa unei locaţii pentru rămăşiţele sale pământeşti nu l-a împiedicat pe Ion Gavrilă Ogoranu să lupte în munţi împotriva comuniştilor până în 1976, pentru acelaşi idealuri pentru care au murit Moţa, Marin sau Codreanu. Pur şi simplu, nu a avut nevoie de aşa ceva. Însă acum nu mai e vorba dacă e sau nu nevoie, e vorba dacă suntem suficient de maturi, ca indivizi, ca popor, să ne acceptăm istoria senin şi fără ranchiună. Deci, dragi arhivişti care clociţi istoria ocultată de comunişti, ne daţi vreun semn în curând?
George Bara
sursa: www.napocanews.ro
în imagini, mausoleul demolat de comunişti, troiţa de la Tâncăbeşti, Casa Verde şi ce a mai rămas din ea acum…

Românismul - Biblia românilor de pretutindeni


La sfârşitul acestei săptămâni, peste 200 de reprezentanţi ai românilor din întreaga lume s-au reunit la Bucureşti în cadrul unui forum organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.
Dincolo de orice fel de chestiuni politice trecătoare, acest forum are în faţă foarte multe probleme cu care se confruntă românii din afara ţării. Nu este nimic nou: problemele sunt vechi de câteva sute de ani.
În primul rând, este vorba de chestiunile care îi afectează pe etnicii români cetăţeni ai statelor vecine României: Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria. De mai mulţi ani am scris articole despre ce se întâmplă în aceste comunităţi româneşti. Problemele principale rămân aceleaşi: lipsa de mass-media în limba maternă, lipsa şcolilor în limba maternă, lipsa libertăţii religioase. Acestea sunt drepturi fundamentale ale românilor din statele enumerate mai sus, drepturi garantate prin tratate internaţionale semnate de aceste state. Unele din ele sunt îndeplinite parţial, altele sunt ignorate total. Lipsa acestor drepturi duce încet-încet la deznaţionalizarea comunităţilor româneşti, la asimilarea lor în etnia majoritară. Pe lângă toate acestea se adaugă şi măsurile întreprinse, mai mult sau mai puţin discret, de statele unde se găsesc români. Este vorba de o lovitură directă în fundamentul acestor comunităţi: inventarea şi promovarea limbii moldoveneşti şi a limbii vlahe ca limbi deosebite de limba română.
În al doilea rând, vin problemele românilor emigraţi peste hotare înainte şi după 1989. Cea mai arzătoare problemă în acest caz este imaginea românilor, trataţi în presa europeană ca cetăţeni de mâna a doua. Consecinţa imediată a acestui tratament din mass-media este tratarea în realitate a cetăţenilor români drept cetăţeni de mâna a doua. În esenţă este vorba de o gigantică problemă de imagine. Prestigiul se câştigă foarte greu şi se pierde foarte uşor. Munca a mii de studenţi români cu rezultate foarte bune sau a sute de cercetători este aruncată la gunoi cu un singur articol despre un cetăţean român (sau mai mulţi) care comit infracţiuni.
În tratarea acestor probleme nu trebuie să inventăm nimic nou, doar trebuie să privim la ce au făcut înaintaşii noştri. Secolul al XIX-lea a fost marcat de lupta pentru românii din afara graniţelor României, luptă care a avut ca final realizarea României Mari. Principalul mecanism a fost constituit de sprijinirea financiară a românilor din afara graniţelor ţării pentru ca aceştia să studieze. Şi în ziua de azi România acordă acest sprijin financiar – şi nu doar pentru studii. Câţi bani sunt investiţi în această direcţie reprezintă o altă discuţie – nici în secolul al XIX-lea nu erau destui bani şi de multe ori nu luau cele mai fericite direcţii. Însă există o deosebire majoră între ce se întâmplă azi şi ce se întâmpla acum 200 de ani. Românii din trecut erau mândri că sunt români. Mândri nu în sensul de a se bate cu cărămida în piept. Pur şi simplu, nu aveau inoculat sentimentul că ar fi cu ceva inferiori altor, erau români şi prin aceasta erau egali cu celelalte naţiuni. Nu aveau niciun fel de reţinere în a se comporta de la egal la egal cu alţii. Cumva acest sentiment lipseşte în ziua de azi atât la românii din România, cât şi la cei din afara ţării. Cred că doar prin regăsirea acestui sentiment de mândrie se poate face ceva durabil.

P.S. Nu m-am referit la românii din R. Moldova ca la o diasporă. Românii din R. Moldova sunt la ei acasă, nu sunt plecaţi aiurea. Doar că şi unora dintre ei le lipseşte într-o oarecare măsură mândria că sunt români. O mândrie calmă, lipsită de excese. Sunt român şi am aceleaşi drepturi cu oricare altă etnie. Nu sunt inferior nimănui şi cer să fiu tratat corect. Atât.

George Damian
sursa: www.timpul.md

În raionul Drochia, monumentul lui Lenin a fost demolat și înlocuit cu Ștefan cel Mare

29 septembrie 2011


Monumentul ideologului principal al comuniștilor V. Lenin, din localitatea Cotova, raionul Drochia, a fost scos acum câteva zile printr-o decizie unanimă a consiliului din localitate, transmite AiciTV. Consilierii locali au decis ca în locul acestuia să fie ridicat un monument în cinstea voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt. 

Decizia consiliului local a stârnit mai multe nemulțumiri în Cotova, de altfel câțiva săteni s-au adunat lângă postamentul lui Lenin pentru a protesta. 

Sătenii îl acuză pe preotul din localitate, Nicolae Grigoraș, care este de fapt și consilier local din partea PLDM, deoarece acesta inițial a venit cu propunerea de a demola monumentul liderului bolșevic din centrul satului. La rândul său, părintele Nicolae a declarat: „Țara noastră a avut domnitori care și-au arătat dragostea față de țară, iar ce a făcut Lenin asta nu-i istorie, asta-i otravă”. 



sursa: Basarabia de după independență

Odessa sub români (din notițele unui odesit)


Cu scuzele de rigoare vin in faţa Dvs. dragi prieteni, deoarece acest text îl reproduc în limba originala(rusă) din care cauză, cei care nu cunosc rusa nu vor avea posibilitatea de a înţelege cele relatate. În esenţă subiectul este o dovadă, că în 1941 când sovieticii s-au retras din Odessa au distrus oraşul, au omorât toţi caii, au paralizat transportul iar alimentele care n-au dovedit să le transporteze, le-au dat foc, lăsând oraşul fără hrană şi căldură…iar administraţia română spre mirarea tuturor a izbutit să revitalizere oraşul într-un termen record pentru acele timpuri…
Vă mai atenţionez, că cele relatate sunt notiţele unui rus, locuitor al oraşului Odessa…
Cu recunoştinţă, Alexandru Moraru


ОДЕССА ПРИ РУМЫНАХ
ЗАПИСКИ ОДЕССИТА


В относительной близости от западных границ СССР находились четыре легендарных города с выдающейся архитектурой. Вильнюсу и Львову повезло в 1941-м, повезло и в 1944-м. Оттого в эти города сейчас и ломятся толпы туристов. Петербургу повезло меньше, его население сделали заложниками в 900-дневной блокаде. Киев бомбили. Но речь пойдет об Одессе.

1.
За всю войну Сталин издал два самых знаменитых приказа. Первый под номером 227 запрещал военным покидать свои позиции под угрозой расстрела, в народе его называли «Ни шагу назад!». Второй был засекреченный, поэтому его номер начинался с нуля. Это приказ ставки ВГК № 0428 от 17 ноября 1941 года о создании команд по разрушению населенных пунктов в тылу немецко-фашистских войск. Ставка верховного главнокомандования приказывала «разрушать и сжигать дотла все населенные пункты в тылу немецких войск на расстоянии 40-60 кмв глубину от переднего края и на 20-30 кмвправо и влево от дорог», «в каждом полку создать команды охотников по 20- 30 человек каждая для взрыва и сжигания населенных пунктов, в которых располагаются войска противника»; при отступлении «обязательно уничтожать все без исключения населенные пункты, чтобы противник не мог их использовать». По сути, это было воплощение знаменитой фразы Троцкого: «Если нам и придется уйти, то после нас должно остаться кладбище».


… Территорию до Буга румыны вместе с немцами легко заняли к началу августа 1941 года, но в сентябре их преследовали неудачи. Сначала в авиакатастрофе разбился генерал Иоанициу – мозг одесской операции. Затем Красная армия провела успешный десант в селе Григорьевка, захватив важный плацдарм на севере. Но тут советское командование совершило просчет, и немцы ворвались в Крым, из которого можно было сделать неприступную крепость… Оборонять Одессу больше не было смысла, нужно было эвакуировать 80-тысячный гарнизон для обороны Севастополя.


На подготовку Одессы к сдаче отводилось 15 дней. Никого не интересовало, что в городе остаются 300 тысяч граждан, которым советская власть объяснялась в любви по сто раз на день. Весь транспорт – 2500 автомобилей и автобусов, 180 тракторов – были сброшены в море, 90 паровозов были уничтожены, 9000 лошадей были частично зарезаны и переработаны в колбасу, но в основном НКВДисты их просто расстреливали из автоматов ППШ. Вся улица Приморская была завалена трупами лошадей. Было сожжены даже все повозки – около 9000. В ночь с 15 на 16 октября 1941 года оставленные в городе подрывные группы уничтожили всё, что представляло какую-то ценность. Интересно, что уничтожению многих объектов помешали местные жители. Это признавалось и в советской литературе. Их называли «немецко-румынскими шпионами». В городе также оставались румынские и немецкие военнопленные, сколько - точно никто назвать не может, говорят, от 900 до 3-4 тысяч. Все были расстреляны.

Но этого было мало, решили затопить часть города, находящуюся ниже уровня лиманов. Этой же ночью подорвали городскую электростанцию, все хлебозаводы. Водопроводные краны пересохли, к утру сгорели практически все городские школы. Наши, родные, войска уходили из Одессы так, словно в городе не оставалось ни единой живой души. 15 сентября был бессмысленно взорван Воронцовский маяк.

Рано утром над Новым рынком появились краснозвездные самолеты, и на головы горожан полетели бомбы. Убитых мирных жителей было около сотни. Такие же бомбы рвались в клочья возле нынешнего музея морского флота, где был устроен склад конфискованных у населения радиоприемников. Под вечер в город начали входить румынские части.


На оборонительных позициях было брошено несколько тысяч солдат и моряков. Их просто кинули. Многие в окопах узнали, что город уже несколько дней под румынами, от жителей которые специально пришли им это сообщить.


Уходя, коммунисты разбросали листовки, содержание которых может быть охарактеризовано как феноменальная наглость: «Ко всем гражданам Одессы и Одесской области! Областной комитет партии и исполком областного совета призывают вас не складывать ни на минуту оружия в борьбе против румыно-немецких оккупантов. Беспощадно расправляйтесь с захватчиками, бейте их на каждом шагу, преследуйте по пятам, уничтожайте их, как подлых псов. Пусть в каждом доме, в каждом дворе и улице, на больших и малых дорогах врага подстерегает смерть. Пусть в каждом районе, в каждом селе нашей области и в городе Одессе грозно пылает пламя партизанской мести! Действуйте смело и беспощадно, беспощадно бейте и уничтожайте врага! К оружию, товарищи! К оружию и грозной мести врагу!».


Одесса была самой большой добычей Румынии за всю историю ее существования. Антонеску долго подбирал кандидатуру на пост мэра Одессы. Необходимо было найти румына, который свободно говорил бы по-русски плюс отлично знал бы город и имел опыт административного управления. Таким человеком стал Герман Пынтя – бывший поручик царской армии, участник первой мировой войны. Губернатором был назначен профессор Алексяну.

Ситуация была сложная: накануне зимы 300-тысячный город остается без воды, электричества, транспорта, продуктов, телефонной связи. Из больниц вывезено всё оборудование. Перед Пынтей и 16 чиновниками, которых он привез, стояла непростая задача – в кратчайший срок наладить жизнь в городе. Поразительно, но это им удалось. К июлю-августу 1942 года уровень жизни в Одессе по многим пунктам (а может, и по всем) превысил довоенный. Как это было сделано?


Сыграло свою роль грамотное управление. Румыны тут же переписали всех, кто умеет что-то делать руками – инженеров, врачей, техников и привлекли их (за деньги) для налаживания систем функционирования города. Затем они включили зеленый свет для частного предпринимательства. Частные магазины, рестораны, кафе, парикмахерские, ремонтные фирмы стали открываться сотнями. С момента коммунистического переворота прошло 24 года, со времени нэпа – 12-13 лет. Сохранилось много людей, знавших, что такое частный бизнес. Кроме этого, румыны провели реституцию: если кто документально подтверждал, что ему до революции принадлежал производственный цех или магазин – они возвращали. Совершенно ясно одно, если бы коммунистическую власть удалось свалить бы в это время, уровень жизни бы очень быстро поднялся. «Тех» людей было еще очень много.
Почему они всё это делали? Считается, что они хотели интегрировать Транснистрию в Румынию, а граждан рассматривали как своих поданных. Алексяну даже хотел провести референдум о воссоединении Транснистрии и Румынии. Но, возможно, у немцев были свои планы, во всяком случае, у нас в качестве валюты ходила марка, а не лей. Между Транснистрией и рейхскоммисариатом «Украина» была установлена полноценная граница, это потом сыграет свою положительную роль: после отличного урожая 1942 года регион будет просто завален продуктами.


2.
Относительно легитимности пребывания румын на территории СССР и правомерности слова «оккупация» можно сказать следующее. Вообще единственным легитимным обладателем прав на Одессу с 1794 года являлась династия Голштин-Готторпов. Они основали этот город, и при них в нем было построено все, что заслуживает внимания. Но последний император династии – Николай II – в 1917 году отрекся от престола. Другим легитимным обладателем города можно считать армию генерала Деникина, так как он выступал за созыв учредительного собрания. Возможно, легитимной является немецкая администрация, появившаяся здесь в 1918 году, после заключения мирного договора в Брест-Литовске. Все остальные власти, как ни крути – оккупационные. Это с одной стороны. Но если использовать норму «прав тот, кто сильнее», то все, кто управлял этим городом, являются легитимными.


Скорее всего, так посчитали и современные власти Одессы: на официальном сайте города имя Германа Пынти идет в общем списке городских начальников начиная с 1794 года. Иными словами, он такой же легитимный, как и остальные. Румын никто не звал? Никто. А красных кто-то сюда звал? Тоже никто. Одесса вообще была оплотом контры, что запечатлено у множества русских писателей. Этот город был слишком богатый, чтобы быть “за революцию”. Даже при большом количестве евреев.

Первые 5 дней пребывания румын в Одессе были довольно спокойными. 19 октября открылись рынки. Начался разбор завалов и расчистка улиц. Но 22 октября в дело вмешались агенты НКВД, которое занялось террором.

Герман Пынтя отправил в Бухарест план восстановления Одессы еще в начале сентября, притом, что вообще не было ясно – будут ли румыны там в 1941 году. В плане были указаны здания, в которых должны были разместиться подразделения румынской администрации. Военную комендатуру запланировали разместить в огромном доме НКВД на улице Маразлиевской, 40. Дом был построен в 1910 году и являл собой шедевр инженерной мысли – в нем были лифты, горячая вода, паровое отопление и автономная электростанция. Но потом это здание приобрело дурную славу: в нем разместилась одесская ЧК, а она была одной из самых кровавых. В начале октября советские разведчики захватили румынского офицера. При нем был этот самый план. Непонятно, почему взорвать решили не здание, где будет размещаться гестапо и не здание сигуранцы на Бебеля, 12.


Ночами в подвале здания рыли глубокий котлован. Туда заложили три тонны тротила, а возле колон – две стокилограммовые авиабомбы. Подорвать здание одесским НКВД-истам, оставленным для подпольной работы, почему-то не доверили, они должны были лишь передать по рации сигнал в момент, когда в здании соберется германское и румынское начальство. А уже из Севастополя должны были послать сигнал определенной частоты.


Дальше начали происходить малопонятные вещи. Когда румыны вошли в Одессу, их тут же начали предупреждать, что здание заминировано. 18 октября, перед въездом, его тщательно проверили немецкие саперы, 19 октября, поскольку сообщения о минировании не прекращались, здание еще раз внимательно проверили румынские саперы. Помещения были оставлены в идеальном состоянии, что было странно.

21 октября, когда Пынтя в этом доме пил чай в кабинете командующего 10-й пехотной дивизией генерала Глогожану (военного коменданта), пришла пожилая женщина и сообщила, что ее сын работал в этом здании электриком и видел, как его минировали. Об этом писал в своих воспоминаниях сам Пынтя и рассказывал в 90-х годах по румынскому телевидению племянник Глогожану. Пынтя выказал беспокойство, но Глогожану успокоил его, заявив, что про минирование ему сообщали не раз и здание уже дважды проверено. Пынтя настоял, чтобы его проверили еще раз.


На вечер 22 октября был назначен банкет, посвященный вступлению в управление городом румынской администрации. Немецкий уполномоченный информационной службы Редлер в рапорте своему начальству через несколько дней написал: «В четверг, 22 октября, в 15 часов 30 минут, появились два коммуниста и предупредили, что в течение получаса здание взлетит на воздух. Но это предупреждение не было принято во внимание по причине ложной тревоги за день до этого».


В 17 часов 45 минут здание взлетело на воздух. Я говорил далеко не с одним человеком, который жил тогда в Одессе, и все отмечают одну вещь. Никто не помнит звука, но все запомнили подземный толчок, казалось, произошло землетрясение. Это был самый крупный успех НКВД за 907 дней румынского пребывания в Одессе. Потом будет еще один – 18 ноября в районе первой заставы пустят под откос румынский эшелон. На этом героическая страница закончится, и на то будут свои причины. Лишь в феврале 1944 года сюда на парашютах будет сброшен отряд НКВД во главе с чекистом Авдеевым (в свое время приговоренным НКВД к расстрелу, временно замененному 15 годами концлагеря), для «налаживания связей с партизанами». В течение нескольких дней группа прекратит существование, а Авдеев пустит себе пулю в лоб.


3.
Взрыв на Маразлиевской оброс в советской литературе легендарными подробностями. Называются цифры убитых, причем всегда разные и всегда фантастические, говорится, что якобы была уничтожена вся румынская администрация, убито 300-400 человек. В эти цифры можно поверить, если вспомнить, что разлетелись три дома, а в них, между прочим, жили люди.


На самом деле о том, что дом заминирован, к 22 октября знали все. Поэтому на банкет приехали те, кто был уверен, что минирование – утка НКВД. Из генералов был только один Глогожану. Его заместитель Тресторяну, прокурор и начальник полиции, Пынтя и Алексяну, ни одни немецкий генерал – не приехали.

Вот официальная румынская сводка:
Deşi clădirea a fost controlată de genişti şi nu a fost identificat nimic suspect, totuşi în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45, ea a sărit în aer. În
urma exploziei şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi un număr de 135 de militari români şi germani (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), printre care comandantul
diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, şeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofiţerii germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitan Valter Kern.

Из более-менее высокопоставленных офицеров отметим румынского полковника Мангу Ионеску и трех немецких капитанов. И всё. И вот это «всё» разрослось в воспаленных мозгах советских историков до «сотен генералов».


Перед разрушенным зданием, в Александровском саду, румыны оборудовали мемориальное кладбище, которое в 1944 году забрали с собой. Антонеску отдал приказ о казни 200 человек за каждого погибшего и 100 – за каждого раненого.


Румыны и немцы на следующий день устроили акцию возмездия, расстреляв и повесив довольно много народу, но вот сколько – сказать нельзя. Это был самый кровавый день во всей истории этого города. Как максимальное называется число в 5000 человек. Само НКВД ничем не рисковало. И, конечно, они знали о последствиях, вот только эти последствия их совершенно не волновали. Я считаю, что то, что сделали румыны 23 октября, было большой ошибкой, но есть данные, что на них в этом вопросе сильно давили немцы. У нас очень много любят говорить о том, сколько уничтожили немцы, но никогда не говорят, что огромное количество подобных акций было ответом на действия спецбригад НКВД. Добавлю, что НКВД брало заложников с первого дня своего существования. Так, например, посылая в Одессу чекиста Авдеева в 1944 году с условно-смертным приговором, в заложниках оставили его семью.

4.
Советская власть, уходя с той или иной территории, оставляла там т.н. «подпольные обкомы». В теории первый секретарь обкома вместе со своим аппаратом переходил на нелегальное положение и проводил на оккупированных землях решения Москвы. Вся территория, оказавшаяся под немцами, как бы была накрыта сетью партийных органов. Во всяком случае, так это показано в советских фильмах.

В реальности же дело обстояло с точностью до наоборот. Неужели вы думаете, что реальные действующие подпольные обкомы были, скажем в Эстонии или Молдавии? Или на Западной Украине? Но уж совсем смешно получилось в нашем черноморском городе.

В 1941 году местный обком возглавлял товарищ А.Г.Колыбанов. Он должен был остаться в городе и возглавить подпольный обком. Но в последний день решил, что лучше не рисковать, переоделся в форму полковника и покинул город вместе с семьей. Вместо себя он оставил в качестве первого секретаря бывшего колхозного парторга товарища Петровского, которому для «налаживания» подпольной работы была выдана солидная сумма в золотых червонцах и указаны места, где спрятано оружие, рации, листовки.

Когда пришли румыны, Петровский, пораскинув мозгами, тоже решил не рисковать. Через пять дней он пошел и рассказал всё про себя. Когда в конце 1943 года красный фронт подходил к Одессе, Петровский решил перейти на нелегальное положение, но был схвачен и для страховки отправлен в Бухарест. Там, в сентябре 1944 года его и встретила Красная армия и родное НКВД. Следствие, суд, расстрел. Такова краткая история «одесского подпольного обкома».


Было и подполье чекистское. Когда Одессу было решено оставить, из Москвы прибыла бригада чекистов – 6 человек во главе с неким Молодцовым. 5 октября, в катакомбах села Нерубайского, состоялась знакомство будущих подпольщиков – московских и одесских. Завязалась драка, в которой одесские, используя численный перевес (13 против 6) зверски избили московских. Командир одесских Кузнецов сказал, что не уступит командование московским.

Возможно, именно одесские и слили румынам, что дом заминирован, уже в первый день, но при этом не могли рассказать о системе минирования – они ее просто не знали. И немцы, и румыны проявили удивительную беспечность, и 22 октября Молодцов послал сигнал в Крым. Оттуда через некоторое время вернулся сигнал, приведший в действие радиофугас.
Впрочем, московским долго поработать не удалось. Лидер одесских подпольщиков работавших «наверху» (т.е. в городе, а не в катакомбах) – Н.Федорович – предложил свои услуги сигуранце. Первым делом он выманил наверх Молодцова. На конспиративной квартире 25 февраля его арестовали, а оставшихся в катакомбах четверых московских разоружили одесские и закрыли в одну из пещер. Чуть позже все они были расстреляны по приказу руководителя командира «катакомбных» Кузнецова. Постепенно голод выгонял подпольщиков на поверхность, где они становились легкой добычей сигуранцы, большей частью соглашаясь на нее работать.


Вот как описывает ситуацию не лето 1942 года исследователь Ю. Гаврюченков: «Отряд чекистов на своих скудных запасах стойко и мужественно продолжал вести подпольную работу. По мере помрачения духа партизаны придумывали себе развлечения. Почти все стали вести дневники, а некоторые предались совершенно запретным утехам. 28 августа 1942 года Кузнецов собственноручно расстрелял оперативника Молочного за кражу куска хлеба. 27 сентября еще двое, Польщиков и Ковальчук, были казнены за воровство продуктов и “половую распущенность”. Вполне обоснованно опасаясь, что он может стать следующим, москвич Абрамов убил Кузнецова месяц спустя. В своей записной книжке, позднее найденной в катакомбах украинским НКВД, Абрамов писал: “Бывший начальник третьего особого отдела одесского управления НКВД лейтенант государственной безопасности В.А. Кузнецов был застрелен мною двумя пулями в висок в зале “Зеркальная фабрика” (название большой искусственной пещеры в каменоломнях) 21 октября 1942 года”.


Автор не пишет, какую именно подпольную работу они все вели. По всей видимости, она была настолько секретна, что ее никто и не заметил.


А в городе в это время была уже полностью налажена жизнь, открылись сотни ресторанов и кафе, буфетов и забегаловок. Некоторые из заведений открывали работавшие на сигуранцу чекисты, тратя оставленные на «подпольную работу» деньги. Именно поэтому, несмотря на «грандиозную историю партизанского движения Одессы», только двум людям стоят даже не памятники, а так, памятные плиты: Молодцову и его связнику Гордиенко. И всё.

Осуждать подпольщиков не стоит. Если страна кинула город, то почему город не может кинуть страну? Каждый приспосабливался как мог, тем более, что не все обожали советскую власть. Особенно загорелые ребята с пляжей и лиманов. Я имею определенный опыт пребывания в катакомбах и могу сказать, что там действительно едут мозги. И быстро.
В сентябре 1944 года архивы сигуранцы попали в лапы НКВД, после чего вся «одесская» часть подпольщиков была расстреляна.

5.
Про румынский период истории Одессы написано грандиозное количество статей, книг, воспоминаний и исследований. Артефакты, связанные с ним, до сих пор являются объектом бешеной спекуляции и наживы, уступая по стоимости только немецким того же времени. И, тем не менее, достоверное описание этого периода практически невозможно. Здесь та же история, что и в СССР эпохи Брежнева, а она не так давно ведь была. Вот пишут пять человек пять разных статей – читаешь и видишь, что все говорят правду, при этом статьи совершенно разные. Так и с румынами. Поэтому статьям я доверяю в том смысле, насколько их содержание не противоречит тому, что я слышал от многих-многих людей, в первую очередь от родственников. Да и половина нашего старого двора жила при румынах. Интересно, что все высказывания сводились к двум тезисам: а) при румынах все было, б) при румынах все работало. А помните фразу, сказанную вором в законе Гоцману в фильме «Ликвидация»: «при румынах было лучше»? Так вот, эта фраза вообще-то крылатая.

… При румынах Одесса была наводнена печатным словом. Здесь издавалось целая куча газет, включая детские, возили газеты из Румынии и Германии. Популярная газета «Молва» освещала гламурную жизнь. Еще была газета «Смех»: шутки на грани приличия, анекдоты, карикатуры на Сталина. После апреля 1944 года тем, у кого находили подобные газеты, давали 10-15 лет концлагерей.

3 ноября, после того, как удалось наладить несколько электростанций, начали работать первые трамвайные маршруты. 4 ноября возобновили работу 6 больниц. 7 ноября обязали прийти и зарегистрироваться всех коммунистов. Они должны были подписать бумажку, что заблуждались в своих убеждениях, и в отношении них никаких санкций не применялось. Интересно, попали эти списки в лапы НКВД?

15 ноября пущен первый мощный электрогенератор. 16 ноября одесское отделение германо-румынских железных дорог возобновило пассажирские перевозки по Транснистрии. 9 ноября всем улицам возвращаются названия, которые были при царе. Пять улиц называют в честь румынских деятелей, а также Гитлера (бывшая Карла Маркса) и Муссолини.


25 ноября для всех трудоспособных граждан от 16 до 60 лет вводится обязательная трудовая повинность. Назначается денежная оплата плюс выдача продовольственных карточек. 26 ноября из библиотек изымается вся коммунистическая литература и книги т.н. «советских писателей». 27 ноября открываются 50 школ, при них организуются буфеты и бесплатные завтраки. Раз в неделю – румынский язык и закон божий.


К 28 ноября открыты все православные храмы, закрытые коммунистами, те, что не успели взорвать. Именно румыны составили план восстановления кафедрального собора, взорванного в 1936 году и восстановленного только в 2002-м.


29 ноября начинает работу трансляционная сеть. Вместе с передачами на русском языке идут передачи из Германии, Италии и Румынии. В начале декабря привозят два мощных генератора из Румынии. Это позволяет подать электричество в квартиры. 3 декабря объявлен набор в полицию. Конкурс – огромный.


7 декабря открылась обсерватория. 13 декабря возобновляет работу оперный театр. Премьера – «Евгений Онегин». Зал забит. 14 декабря увеличиваются нормы выдачи хлеба по карточкам. Работает хлебзавод и куча частных пекарен.

В 1941 году возвращена собственность 2567 одесситам, сумевшим документально доказать, что коммунисты ее конфисковали.


16 декабря открываются первые две столовые, где малоимущие слои населения могут питаться бесплатно.


Разрушены все памятники коммунистическим вождям. Издан указ, обязывающий сдать на уничтожение картины с их изображением. Запрещено публичное исполнение коммунистических песен.

К 22 декабря восстановлен водопровод. К новому году организована массовая продажа мяса по низким ценам. К 31 декабря открыто 500 магазинов. Из них 47 кондитерских, 7 книжных, 4 цветочных, а 2 – домашних животных и кормов к ним. Завершался год оперой «Фауст» и запуском целой серии предприятий, в основном пищевой промышленности.

6.
Получилось так, что в один день исчезла вся властная вертикаль. Все чиновники, прокуроры, судьи, советские и партийные органы, прекратили свое существование. И на их место пришли новые люди, назначенные с разных мест. Никаких устоявшихся кланов не было. При Пынте в Одессе чиновников регулярно выкидывали с работы за провинности – это факт. А при СССР?

Александр Черкасов в своем четырехтомнике «Оккупация Одессы» чуть ли не половину объема книги посвящает делам финансовым, скрупулезно анализируя, сколько денег на то или иное полезное мероприятие выделила городская администрация, и задает вопрос – откуда у муниципалитета такие средства? Более того, анализируя архивные документы, он приводит фантастическую цифру бюджета Одессы на 31 августа 1942 года: 61 миллион марок. Притом, что килограмм хлеба стоил 1-2 марки, а килограмм свинины – 4-5 марок. Конечно, никакая местная коммерция и поступления в бюджет от налогов не могли дать подобной суммы. В городе-то всего 250 тысяч жило. Появление этих сотен миллионов можно объяснить только тем, что в Одессе был создан некий «прокруточно-конвертационный центр». Ведь притом, что администрация здесь была румынская, единственной законной валютой была немецкая. Я не думаю, что это было сделано просто так. Возможно, через бюджет города отмывали марки, возможно, еще что-то в этом роде. Но те, кто это точно знал, ничего не рассказали.


Как обстояло дело при румынах с продуктами? Ответов на этот вопрос я слышал два. Старые люди говорили – «как при нэпе», совсем старые – «как при царе». Чуда здесь тоже никакого не было. Воспользовавшись теплым ноябрем 1941 года, румыны успели провести сев озимых, а в 1942-м был собран грандиозный урожай, в котором Румыния как таковая не нуждалась, нуждалась в них и Молдавия. Все, что выросло, здесь и оставалось. Чтобы убрать урожай, румыны воспользовались советскими наработками: все учащиеся обязаны были отработать 21 день на сельхозработах.

После 12 лет сталинской голодухи, можно было и поесть. Вот, к примеру, фрагмент дневника старшеклассника-одессита Юрия Суходольского, вернувшегося в наш город осенью 42-го года: «27.09.1942 г.. …Позавчера в 5 часов утра были в Одессе. Дошли пешим порядком. Ну, конечно, встречи, лобзания… Подали заявления в индустриальный техникум… Буду бесплатно учиться. Вообще же плата 200 марок в год. Марки тут зовут рублями. Продуктов тьма – страшнейшая радость. Пребывание с отцом и товарищами. Вот только жалко смотреть на разбитые дома…

10.10.1942 г….В Одессе, что и говорить, жизнь налажена. Городской голова г-н Герман Пынтя на открытии университета сказал, что жизнь в Одессе лучше, чем в каком-либо другом городе Западной Европы. Действительно, на базаре прямо что-то удивительное: колбасы, мясо, масла, фрукты и все прочее. Конечно, всё страшно дорого, но все-таки… Школы и университет функционируют, ездят трамваи. В городе на каждом шагу комиссионные магазины, по улицам ходят нарядные дамы (сильно накрашенные), румыны и немцы».

Интересно, но кто–то же покупал продукты на 9 рынках и во всех этих сотнях продуктовых магазинов? Дорого? А что, сейчас они дешево стоят? Каковы были зарплаты? 120-150 марок считалось низкой зарплатой. Но, например, инженер мог спокойно получать 600-700. Ужин в ресторане – 25 маро… Были трудности, прежде всего, с таким товарами как сахар, соль, керосин. С керосином понятно – он нужен для войны. А вот высокие цены на соль можно объяснить тем, что здесь ее просто нет. Что же до сахара, то на него был огромный спрос – румыны совершенно не реагировали на то, что граждане варили самогон. Трудно было с вещами и обувью, хотя в 1942 начали запускаться обувные и швейные предприятия.


Были запущены две АТС (они проработали до конца 90-х годов, их так и называли «румынскими»), работал международный аэропорт, было налажено почтовое сообщение с Европой. В Одессу приезжали оперные певцы из Италии, русские исполнители-эмигранты. С триумфом прошли гастроли короля русского романса Петра Лещенко. Но после апреля 1944-го любые положительные высказывания об этом периоды были чреваты.

7.
Положение в Одессе начало ухудшаться с осени 1943 года. Фронт приближался, немецкая марка претерпела жуткую инфляцию, цены выросли в разы. Но по сравнению с периодом 1944-48 года, когда вместе с большевиками пришла очередная голодуха, со всеми атрибутами (детьми-рахитами, опухшими взрослыми, массовым подкидыванием детей 1942-44 г.р. в детские дома и “забыванием” их на рынках города), в 1943-м все было более-менее. Просто крестьяне не везли товар в город, придерживая его до лучших времен. Они настали в апреле 1944-го – всё конфисковали советы.

Уходя, румыны украли пять троллейбусов и рельсы с улицы Ришельевской. Троллейбусы, впрочем, скоро вернули.


… Два года в Румынии существовал странный режим – монархия, но с коммунистическим правительством, в которое входили отморозки и отмороженные дуры типа Анны Паукер и Георгиу-Деж. В честь последнего даже назван город в России, притом, что в самой Румынии никаких городов в честь коммунистов никогда не называлось.

«Кондукаторул» Ион Антонеску и «гувернаторул» Георге Алексяну были в 1944 году доставлены в Москву на Лубянку. О чем они там говорили с кровавой гэбней – понятья не имею, но в 1946 году коммунистические власти устроили над ним скоротечный «народный суд», после чего их тут же расстреляли. Случай, весьма похожий на случай с Чаушеску. Герман Пынтя после войны попал под два судебных процесса, связанных с военными преступлениями, и оба раза был оправдан «за отсутствием состава преступления». Историки до сих пор ломают головы – почему? Популярная версия – заступничество маршала Тимошенко. Сам маршал был из Бессарабии, в Одессе жила его сестра, и вроде как Пынтя лично позаботился, чтобы ее никто не трогал. Мне эта версия представляется малоубедительной.


Так он и жил себе спокойно в Румынии, написал мемуары, но однажды летом 1967 года, уже при Чаушеску, зашел кафе, выпил кофе и упал замертво. Семья искала его три дня. Смерть Пынти, может, и не вызывала бы подозрений, но именно в это время в Румынии шла тотальная компания зачистки всего, что было связано с участием в войне на стороне Германии.


Петр Лещенко умер в румынском концлагере на строительстве никому не нужного канала «Дунай-Черное море». Стройка была заброшена сразу после смерти Сталина и возобновлена только при Чаушеску. Обошлась в миллиарды.

Многие одесситы ушли с румынами, и НКВД их достало уже в самой Румынии. СССР развалился еще при жизни тех, кто помнил румынско-немецкое присутствие. Союз проиграл всё, что можно было проиграть. Германия, пусть и урезанная в территориях, вполне себе на месте. Румыния фактически сохранила те земли, что были у нее к 22 июня 1941 года, и сейчас раздает румынские паспорта жителям Бессарабии и Северной Буковины. Румыния – в Евросоюзе, в то время как Украина и Россия выброшены на обочину. У меня нет сомнений, что у Румынии имеются вполне определенные планы на эти земли.

Sursa: www.mazarini.wordpress.com

Forumul Românilor de Pretutindeni - Bucureşti, 30 septembrie - 1 octombrie 2011



„În zilele de 30 septembrie şi 1 octombrie 2011, Camera Deputaţilor şi Guvernul României - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni organizează la Bucureşti, la Palatul Parlamentului, sala Nicolae Iorga, Forumul Românilor de Pretutindeni", se arată într-un comunicat al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, preluat de Romanian Global News.
„La Forumul Românilor de Pretutindeni vor participa 200 de reprezentanţi ai societăţii civile şi ai asociaţiilor românilor din afara graniţelor ţării, atât din cadrul comunităţilor de dată recentă - Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, Franţa, Elveţia ş.a., cât şi din rândul comunităţilor istorice - Serbia, Ucraina¸ Ungaria, Albania, Macedonia, Bulgaria, Grecia şi Republica Moldova.
Prin acest eveniment dedicat mediului asociativ, organizatorii îşi propun să consolideze relaţiile dintre statul român şi etnicii români de peste hotare şi, totodată, să supună dezbaterii o serie de teme importante pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor, astfel încât programele pe care le derulează statul român să constituie răspunsul adecvat la aşteptările acestora.
Activităţile Forumului Românilor de Pretutindeni se desfăşoară pe parcursul a două zile: vineri, 30 septembrie şi sâmbătă, 1 octombrie, în cinci sesiuni de lucru interactive, în cadrul cărora vor avea loc prezentări, discuţii şi dezbateri.
Ceremonia de deschidere va avea loc vineri, 30 septembrie 2011, la ora 9.30. Vor lua cuvântul Preşedintele Camerei Deputaţilor, doamna Roberta Anastase, Secretarul General al Guvernului, doamna Daniela Nicoleta Andreescu, Preşedintele Academiei Române, domnul Ionel Haiduc şi Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, domnul Eugen Tomac.
În cursul zilei de vineri vor avea loc două sesiuni de lucru în cadrul cărora vor fi discutate următoarele teme: „Programe şi proiecte ale statului român pentru românii de pretutindeni" şi „Identitatea românească în context european şi internaţional". În cadrul primei sesiuni vor fi abordate atât programele pe care autorităţile române le pun la dispoziţia comunităţilor din afara graniţelor, cum ar fi programele de finanţare ale Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, programul de burse ale statului român pentru etnicii din afara graniţelor şi educaţia în limba română, cât şi proiectele avute în vedere prin intermediul fondurilor europene, ce permit atât reinserţia socială facilă pentru cetăţenii români care revin în ţară, cât şi dezvoltarea de parteneriate.
Discuţiile asupra „Identităţii româneşti în context european şi internaţional" vor oferi prilejul pentru evoca prezenţa românească în străinătate şi contribuţia românească la patrimoniu cultural, lingvistic şi spiritual european şi internaţional. De asemenea, va fi discutat rolul mass-media în conturarea imaginii românilor în străinătate.
În seara zilei de vineri, 30 septembrie, Secretarul de stat pentru românii de pretutindeni va oferi o recepţie în onoarea participanţilor la lucrările Forumului.
Cea de a doua zi a Forumului va debuta la ora 10.00, cu o dezbatere referitoare la „Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor români care trăiesc în afara graniţelor ţării" şi va continua cu discuţii referitoare la „Imaginea românilor în străinătate" şi „Modelarea strategiilor privind comunităţile româneşti din afara graniţelor". În cadrul dezbaterii privind drepturile şi obligaţiile cetăţenilor români din străinătate, vor fi discutate şi oferite răspunsuri la întrebările ce sunt adresate frecvent autorităţilor române referitoare la dreptul la muncă, reacţii în caz de discriminare, situaţia minorilor, votul prin corespondenţă, securitatea socială în cazul persoanelor care lucrează în străinătate şi transferarea asigurărilor sociale în ţară, susţinerea antreprenoriatului ş.a. Participanţii sunt aşteptaţi să propună soluţii vizând îmbunătăţirea imaginii românilor din străinătate, inclusiv prin mediatizarea propriilor reuşite, mai ales în ceea ce priveşte coagularea mediului asociativ. O sesiune specială, spre final, va prezenta atât punctul de vedere al legislatorilor cu privire la modelarea strategiilor privind comunităţile româneşti, cât şi propunerile celor cărora li se adresează aceştia cu privire la măsurile recomandabile în acest domeniu.
La final, domnul deputat William Brînză, preşedintele Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor din cadrul Camerei Deputaţilor şi domnul Eugen Tomac, Secretar de stat pentru românii de pretutindeni vor prezenta concluziile dezbaterilor din cadrul Forumului Românilor de Pretutindeni, pe care le vor supune aprobării participanţilor.
Accesul reprezentaţilor mass-media este permis pe toată durata de desfăşurare a evenimentului", se arată în comunicatul DRP.
Romanian Global News remarcă faptul că senatorul Viorel Badea, preşedintele Comisiei pentru Românii de Pretutindeni a Senatului Românie şi deputaţii Tudor Panţâru şi Mircea Lubanovici, cu toţii aleşi în Circumscripţia 43, Diaspora, nu apar în programul Forumului. De ce oare? Cu siguranţă vom afla la Forum!