Tulburătoarea iminenţă a unirii

Păstrând proporţiile, unionismul românesc pentru liderii ruşi e ca „imperialismul” american pentru liderii sovietici. Pe de o parte, produce îngrijorare în vârfurile politice de la Moscova. Pe de altă parte, permite acestora să ţină în priză masa manipulabilă de rusofoni.

Operaţiunea subversivă a Rusiei

Comuniştii, Liga Tineretului Rus, pretinşii „patrioţi ai Moldovei”, panaramele numite Şelin sau Laguta nu sunt altceva decât carnea de tun aruncată în focul războiului identitar. Pentru Putin, aceştia nu contează mai mult decât puzderia de necunoscuţi în uniformele armatei roşii pe care generalisimul Stalin şi mareşalul Jukov îi jertfeau cu nemiluita pentru a împinge linia frontului măcar cu un centimetru înainte spre Vest.

Aşa-zisa nesupunere civică, burzuluiala clericală, aruncatul cu pietre în capetele ziariştilor, isteria românofobă de la Balţi, mimarea colectării de semnături în favoarea unui referendum imposibil pe tema aderării la Uniunea Vamală sunt, de fapt, nişte vrăjeli a căror semnificaţie este alta decât cea care se vede la suprafaţa evenimentelor. La mijloc e o campanie subversivă bine închegată şi riguros dirijată de la Moscova de dezbinare şi antagonizare a societăţii moldoveneşti.

Operaţiunea contraunionistă a fost declanşată de serviciile secrete ruse în prima jumătate a anului 2010. Atunci, nitam-nisam, în ziarele „Kommersant”, „Rossiiskie vesti” şi „Nezavisimaia gazeta” de la Moscova a apărut, ca la comandă, o serie de relatări, interviuri şi comentarii provocătoare. Mass-media rusă susţinea, fără să aducă vreo probă mai de Doamne ajută, cum că Bucureştiul şi Chişinăul pregătesc refacerea României Mari. Treptat, speculaţiile din presă au fost preluate de politicienii ruşi de cel mai înalt rang precum Serghei Lavrov sau Dmitri Rogozin.

De ce se vântură sperietoarea unionismului?

Lucrurile nu s-au oprit aici. Vorbele demnitarilor ruşi despre groaznica ameninţare a unionismului au fost întărite de fapte concrete. În ultimii doi ani şi ceva, la Chişinău fusese creată sau relansată de Moscova o sumedenie de fundaţii, ligi şi mişcări care vântură în dreapta şi în stânga sperietoarea unionismului. Şi ca toată tevatura să pară eminamente autohtonă, în acest joc periculos s-au antrenat nişte birocraţi provinciali de genul lui Formuzal, dar şi o serie de loseri politici precum Şelin, Krîlov şi alţii.

Şi asta în ciuda faptului că şi autorităţile de la Chişinău, şi cele de la Bucureşti au început să sufle şi în iaurt, evitând orice aluzii la destinul comun al celor două state româneşti. Astăzi, nici un partid din AIE nu-şi propune expres obiectivul unirii cu România. Şi nici de cealaltă parte a Prutului nu există forţe politice demne de luat în seamă care ar urmări absorbţia imediată a Basarabiei.

Aşa fiind, este limpede că avem de a face cu o diversiune rusească menită să destabilizeze Republica Moldova, dar poate chiar şi s-o distrugă, prin tulburarea minţilor, prin inducerea unei stări de psihoză generalizată în sânul fostelor minorităţi imperiale. Deşi, pe de altă parte, de ce s-ar teme? Dacă ar şti cum stau lucrurile în realitate, minoritarii l-ar scuipa pe Putin şi ar dansa „kazaciok” de bucurie. Unirea cu România i-ar aduce în Uniunea Europeană, iar standardele comunitare le-ar garanta o viaţă mai bună şi mai protejată decât cea de azi.

Oricum, angoasele Kremlinului nu ne miră. Le înţelegem. Statele de pe cele două maluri ale Prutului au aceeaşi natură etnică şi culturală. Convergenţa lor, indiferent de programele electorale ale partidelor, este iminentă în virtutea faptului că sunt constituite de majorităţi româneşti. Conştientizarea acestui adevăr e doar o chestiune de timp. De informare şi de culturalizare a populaţiei. Şi Putin ştie asta.

Orice zi de libertate şi adevăr e un pas spre Unire

După cum orice moscal din Podmoskovie sau orice kazak de pe Don, care îl cunoaşte pe Puşkin, Lermontov sau Tolstoi, simte ruseşte, tot aşa orice moldovean, care îl cunoaşte pe Alecsandri, Eminescu sau Mircea Eliade, nu are cum să nu simtă româneşte. Orice pas liber, orice adevăr, vorba colegului Nicolae Negru, care demască propaganda imperială, comunistă, revanşardă sau sovietică este un pas spre Unire. Spre triumful definitiv al românităţii în Basarabia.

Ceea ce nu pot înţelege este de ce unii partizani declaraţi ai Unirii se conformează regulilor de joc impuse de Kremlin? De ce dansează după cum cântă ruşii? De ce împing insistent curentul unionist în patul lui Procust al unui singur partid extraparlamentar? De ce ghetoizează ideea naţională românească prin asocierea ei cu o anumită forţă politică? De ce, cu tot respectul pentru manifestanţii unionişti, întreaga muncă de deşteptare românească este redusă la zgomotoase acţiuni stradale? Cui folosesc toate acestea?

Pe de altă parte, faptul că Kremlinului îi este frică de Unire pare să fie un semn bun. Neliniştea lui Putin confirmă în fond trezirea conştiinţei naţionale în Republica Moldova. În rest, să fie ruşii sănătoşi. Frica de americani nu i-a scutit de înfrângerea în războiul rece. De ce te temi, de aceea nu scapi.

articol de: Petru BOGATU