Nicolae Iorga
Şedinţa de la 13 septembrie 1913
În ultimele timpuri, în legătură cu o anume campanie politică, a cărei legitimitate n-avem s-o discutăm aici, s-au tipărit în româneşte şi în franţuzeşte o sumă de scrieri, până la proporţii de volume cu pretenţii ştiinţifice, în cari se înfăţişează trecutul evreilor în România. Unele dintre ele, ca teza de doctorat din Paris a d-lui Bernard Stambler, care e şi diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice (L’histoire (sic) des Israélites roumains et le droit d’intervention, Paris, Jouve, (1913), sunt aşa de superficiale, încât iau numerele de ordine ale unor documente, 1164, 1292, 1293, 1327, ca probe că în Principate trăiau evrei la anii 1164, 1292, 1293, 1327, înainte de înfiinţarea chiar a ţerii respective.
Adeseori mi se face onoarea de a se cita lucrări de-ale mele – câteodată şi în felul arătat mai sus. Din motive cari se pot înţelege de cine cunoaşte principiile de cari se îndreaptă activitatea mea politică, am evitat să tratez ca istoric vieaţa evreilor în ţerile noastre, unde astăzi, pe temeiuri ca acelea de mai sus, reclamă drepturile autohtoniei, prezentându-se ca a doua naţiune a patriei. Încă de acum trei ani, dădusem la sfârşitul unei broşuri, Problema evreească la Cameră, o interpelare, însemnarea unui mare număr de menţiuni documentare ale prezenţei evreilor la Dunăre şi a împrejurărilor speciale în cari se întâmpină această problemă. Cartea n-a atras atenţia, căci unele greşeli grosolane s-ar fi evitat şi unele falsificări n-ar fi apărut în public. Mă văd, deci, silit să dau, într-o lucrare anume istoria evreilor în ţerile noastre – aşa cum a fost într-adevăr.
Ea poate servi şi străinilor, ca să judece problema.
I
Să mi se dea voie a nu mă opri asupra evreilor „idumeeni” şi „itureeni” din inscripţii găsite în Dacia după cucerirea lui Traian. Îi cred îndoielnici, aşa cum s-a făcut menţionarea lor, deşi nu tăgăduiesc că în amestecul de latini de limbă care a fost adus în noua provincie, sau atras de dânsa, de minele de aur şi argint ale acestui Transvaal roman, că între aceşti uitlanderi au putut fi şi evreii cei mai autentici. Dar contopirea lor cu poporaţia cealaltă era împiedicată de motive religioase, iar de menţinerea ca naţiune a acelor aventurieri sporadici nici vorbă nu poate fi. Naţiunea care s-a format la Dunăre nici n-a avut a face decât subsidiar cu coloniştii orăşeni care se duceau şi veniau după câştig şi în marginile siguranţei garantate de un stat victorios, ea vine desigur dintr-un vechi amestec făcut la sate între ţăranii traci, străvechi locuitori ai pământului, şi tovarăşi de ocupaţie, strecuraţi cu încetul, alături de cronici, decrete şi inscripţii, din Italia rezervată oraşelor luxoase şi vilelor de bogătaşi şi hrănită din producţiile lumii întregi aduse pe corăbii.
Tot aşa putem fi siguri că, după lichidarea oraşelor prin încetarea marelui negoţ, strâns legat de siguranţa publică între sătenii cari, păstrându-şi numele şi amintirea de romani, de partea aceastălaltă a Dunării, au format trecerea la generaţii viitoare, ce erau să trăească în forme politice proprii, evreii târgoveţi legaţi totdeauna de gospodăria banului, nu se puteau păstra.
Nume ca Jidva, Jidovştiţa, legendele în legătură cu jidovii consideraţi uriaşi, aşa cum îi considerau tatarii pe genovezi ca întemeietori ai cetăţilor enorme în ruină – cf. Mormântul Uriaşilor pomenit la 17595 – n-au a face cu cazarii din stepa Rusiei, un timp evrei de religie, dar cari nu s-au numit vreodată evrei, ci mai probabil cu confundarea celui mai depărtat trecut prin Biblie în numele etnic al jidovilor.
Venim astfel în veacul al XIV-lea, când, dezvoltându-se din forma voevodală şi cnezială, au luat fiinţă, în condiţii mai favorabile ale vecinătăţii, întâi principatul Ţerii Româneşti (c. 1300), apoi al Moldovei (c. 1360).
Aceste ţeri n-aveau oraşe create din însăşi desvoltarea naţiunii care le întemeiase şi le sprijinia. Toate oraşele ce se întâlnesc pe urmă vin dintr-o colonizare. De peste Dunăre, unde fuseseră, veacuri întregi, acele emporii cari, prin bâlciurile lor, făcuseră posibilă o vieaţă curată de ţară, în părţile noastre, această colonizare nu veni, ele însele fiind cu totul decăzute sau absolut ruinate. Rămânea colonizarea orăşenească din regiunile vecine ale Ardealului şi Galiţiei.
Erau însă poate evrei pe atuncea în Braşov, Sibiu, Bistriţa, cari ne-au trimes, încă înaintea de fundarea Principatelor (Câmpulungul muntean şi Baia Moldovei sunt de la începutul veacului al XIII-lea), cele dintâi elemente urbane, saşi şi câţiva unguri? Oricine va cerceta colecţiile de socoteli din Sibiu şi Braşov (Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt) se va convinge că nu erau.
Lucrul se şi înţelege uşor când ne gândim că oraşele săseşti din Ardeal nu sunt o prelungire a vieţii orăşeneşti din Germania, care de multă vreme era pătrunsă de iudaism, ci formaţiuni proprii, spontaneu răsărite din vieaţa ţăranilor mutaţi de la Rin în aceste locuri de hotar ale Ungariei, unde nu erau numai câmpii mănoase, dar şi pasuri de munte, foarte însemnate pentru negoţul cu Răsăritul.
Altfel e cu centrele galiţiene cari au influenţat alcătuirea celor dintâi oraşe moldovene (afară de Baia, mai sus pomenită). Ele au fost făcute, cu scopuri pur fiscale, de noii stăpâni ai ţerii, regii Poloniei, atrăgând, printr-o situaţie privilegiată, pe lângă armeni din Caffa, mijlocitori fireşti cu Levantul, şi germani, cari aduceau cu dânşii şi o poporaţie evreească. În socotelile Lembergului, tipărite de d-l Alexandru Czolowski, o şi găsim, încă din al XIV-lea veac, în rosturi comerciale.
A trecut şi ea la noi? Ne îndoim, şi iată de ce: nici unul din actele noastre din veacul al XV-lea – şi sunt în număr destul de mare – nu pomeneşte pe vreunul (evreu – n.n).
Şi e de înţeles când ne gândim că la un comerţ începător ajungea unul singur din elementele ce se luptau pentru câştig în oraşele Galiţiei. Acela au fost armenii, destui de tari pentru a reduce la o infimă minoritate până şi pe germani, cari apar în Moldova pentru a dispărea îndată cu totul, pe când ei, armenii, reprezentă, două, trei veacuri, ca străini cu organizaţie specială, forţa activă în negoţul de transit al ţerii.
Evreii se întâlnesc numai în porturile tatarilor, cum, de altminterea, localităţile din Anatolia şi Siria aveau, ca şi cele italiene, cartierul lor evreesc, Iudaica Zuecca. Astfel evreii din Cetatea Albă, vechiul Moncastro genovez, supus acum Hanului, îşi păstrau „locuinţile” lor deosebite, pe lângă aceia cari stăteau în jurul guvernatorului ca medici – în care calitate atâţia evrei se îmbogăţiră în Orient, până la acela pe care Mengli-Ghirai, căpetenia separatistă a crâmlenilor, îl trimise ca să aline suferinţele lui Ştefan cel Mare bolnav? Să amintim şi rolul de călăi pe care-l joacă evreii din Târnova, la uciderea tatarului Ciochi, fiul lui Nogai, care voise să se facă ţar al bulgarilor la sfârşitul veacului al XIII-lea.
Se citează de Hasdeu, şi de aici în literatura recentă a evreilor din România, un fragment din însemnările lui Elias Kapsali, aproape contemporan (scrie în Creta, la 1523), despre „negustorii ce călătoriau cu mărfuri în Valahia” şi pe cari domnul îi opreşte trei zile, cerându-le apoi o mie de aspri sau arginţi ca preţ de răscumpărare; ca supuşi turci li se făcuse această jignire, fiind ameninţaţi şi cu scoaterea ochilor. Se pare că e vorba de Ştefan cel Mare care n-a fost deloc blând faţă de turci şi de supuşii lor, cari puteau fi bănuiţi ca spioni.
Asemenea evrei turceşti, pe care-i găsim la Lemberg încă din 146710, se făceau, de altminterea, negustori de robi, şi astfel se descoperi, de un ambasador al regelui Alexandru Bogusz, la unul din ei, în Moldova, o doamnă polonă pe care o cumpărase de la tatari; Ştefan cel Mare însuşi se ocupă de această afacere şi, deoarece, nu se putură răspunde de către ambasador cei 120 de galbeni ungureşti ceruţi, rămase chezăş Teodor, starostele de Hotin.
În aceste menţiuni ale evreilor din Balcani şi din Crimeea se mărgineşte tot contactul cu naţiunea până la 1500. Pe vremea lui Petru Rareş, Reicherstörffer, care pomeneşte în Moldova pe ruşi (ruteni), poloni, sârbi, armeni, bulgari, tatari şi saşi, n-are nici o menţiune despre evrei.
Actul din 1553, adus în aceeaşi literatură polemică, al lui Petraşcu cel Bun, domn muntean, privitor la evreul ucis în satul oltean Vianul subt Mircea Vodă, pentru care se impune satului, după principiul de drept românesc al responsabilităţii colective, o gloabă de 40.000 de aspri, pe cari domnul, fiindu-i milă de sărăcia ţăranilor, îi dă din punga sa soţiei şi mamei evreului – nu priveşte un caz din vremea lui Mircea cel Bătrân, cum s-a afirmat, ci din a lui Mircea Ciobanul, predecesorul imediat al lui Petraşcu, Şi acest evreu era un negustor ambulant, şi nu un locuitor al ţerii, ca şi „jidovul” ucis pe la 1700 în marginea satului Cuciur, lângă Cernăuţi, care, de frica „gloabelor şi altor cheltuiale”, se risipeşte până la dovedirea vinovaţilor cari-l „lepădaseră pe acel jidov mort pe taină asupra târgului Cernăuţilor”.
În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, subt sultanul Selim al II-lea, pătrund, cu un rol tot mai mare în vieaţa turcească, evreii spanioli şi portughezi, şi falşii convertiţi creştini, maranii. Din patria lor, ca şi din Ţerile de Jos, unde fac întinse afaceri, ei aduc mari capitaluri şi o deprindere seculară de a le pune în valoare. Astfel, încă de la început, ei îşi ieau locul la negocierile pentru tronurile româneşti şi pentru alte situaţii înalte, la jocul de bursă al caftanelor şi cârjelor. Fără să poată înlocui pe greci, a căror situaţie e o continuare a celor vechi, pe turci, cari se înscriu în ordinul Ienicerilor ca să aibă mai multă autoritate în speculaţiile lor, ei ajung îndată, în urma acestora, un element însemnat în acordarea de împrumuturi riscate cu dobânzi mari. Evident că aceasta trebuia să aducă strânse legături între domnii noştri şi aceşti şefi ai finanţei evreeşti din Constantinopol.
Desigur că un Mircea Ciobanul, dacă nu şi un Petru Rareş, s-a sprijinit pe dânşii, cu atât mai mult, cu cât se ştie că cel dintâi a venit cu o ceată întreagă de creditori, cari stăteau la Curtea lui din Bucureşti. Alexandru Lăpuşneanu a plătit concursul lui don Jose Nassi, vestitul duce de Naxos, care visa să devie rege al Ciprului, şi căruia, în momentul când se plângea de pagubele făcute insulelor sale de galerele veneţiene, sultanul i-ar fi oferit în schimb Ţara Românească, după chiar mărturia bailului. Petru Vodă, fiul lui Mircea, a avut pe lângă sine numai din aceşti împrumutători care-şi aşteptau plata întreagă sau numai dobânzile: pe unul îl vedem întorcându-se la Nicopol cu care de bani şi cu „vase”, pe altul, din Salonic, furând la mazilic, pentru a se despăgubi, probabil, o parte din averea fostului domn. Moldoveanul Petru Şchiopul caută bani, pentru el şi fiul lui Ştefan, ridicat de copil în scaunul ţerii, la turci şi la greci, dar şi la evrei, ca acel Moise fiul lui Eliezer, care-şi primeşte plata de la Galaţi, de la gelepi, şi de-a dreptul de la domnie, sau ca David fiul rabinului Abraham, căruia-i zălogeşte domnul birul curtenilor şi o dijmă a ţerii. Pentru asemenea datorie fu luat în slujba sa şi un Solomon, care ar putea să fie influentul medic Solomon Aschenasi, zis Tedeschi. Până şi postelnicul lui Petru, Iuraşco Vartic, are datorii la un evreu din Constantinopol, „Iacob Jidovul” de Ţarigrad. Însă mai mult de la ieniceri împrumută acel Aron Vodă, pe care numai necunoscători din Constantinopol l-au putut împodobi cu o origine ebraică, fără a-şi da seama că acest fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu, acest ctitor al mănăstirii care lângă Iaşi îi poartă numele, se chemă, ca mulţi alţii, într-o vreme când, după Biblie, atâţia buni creştini şi adevăraţi români se numiau Moise, Avram, David, Samoilă ş.a. Când acelaşi Aron şi Mihai Vodă din Ţara Românească îşi măcelăriră, ca semn crunt de răscoală, în Iaşi şi Bucureşti creditorii, erau însă şi câţiva evrei, în ce priveşte pe ai lui Mihai, se şi spune anume.
În acelaşi timp, se constată din opreliştea de la 8 ianuarie 1579 a lui Petru Şchiopul că, subt acelaşi domn, evreii poloni pătrundeau în Moldova pentru a cumpăra vestitele vite albe ce se hrăniau din păşunile ţerii şi cari se exportau până la Danzig şi în Anglia. Ei aduceau şi postavuri leşeşti. Prin aceasta însă stricându-se rostul iarmaroacelor de la Şipinţi, apoi Lenţeşti şi Hotin, şi păgubindu-se negustorii cei mari ai Moldovei, domnul nu mai îngădue acest comerţ, deci nici prezenţa evreilor pe pământul său.
Dar şi mai departe vin prin Iaşi evreii străini pe cari Botero-i pomeneşte îndată după armeni şi înainte de saşi, unguri şi raguzani pe la 1590. „Marele Evreu”, ducele de Naxos, îşi oprise lui monopolul aducerii vinurilor cretane în Moldova, 1.000 de buţi.
La atâta se reduceau legăturile noastre cu dânşii şi la trecerea vreunui evreu constantinopolitan, ca Haim Cohen, din 1571, care venia de la Lemberg şi mergea la Chilia pentru a lua alte mărfuri, întrebuinţând în Moldova cărăuşi poloni. Ori la Lemberg vreun fecior de pribeag lăsa să cadă ceva de pe fereastră în capul vreunuia din mulţii evrei locali cari treceau, şi era dat în judecată pentru acesta. De un rol în comerţul interior al unor evrei indigeni sau măcar aşezaţi de mult în ţară nu poate fi vorba: între marii vameşi, cari erau şi marii negustori ai Moldovei, găsim cretani, alţi greci, raguzani, levantini, dar niciodată un evreu.
Constantin Corniaci, cunoscutul mare vameş al Lăpuşneanului, are ca procurator pe evreul Leonin Servo din Canea, dar la Constantinopol numai. Aşa e şi în Ţara Românească. Subt Petru, fiul lui Mircea, se face o încercare a evreilor de a cămătări prin sate. După plângerea lui Alexandru Vodă, urmaşul aceluia, se ieau măsuri de Poartă, în octomvrie 1568: sătenii neputând plăti marile dobânzi şi plângându-se domnului, se recunoaşte de turci că „astfel s-a săvârşit ruina poporaţiei sărace de la ţară” şi se interzice şi aici prezenţa evreilor, „cari se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori, pentru că sug prin camătă sângele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări subt cuvânt de bani”.
Sursa: ioncoja.ro via mazarini.wordpress.com
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Administrația site-ului vă îndeamnă să folosiți un limbaj decent în discuție: