Eminescu şi limba română

(…) Spirit enciclopedic, Eminescu si-a centrat demersurile de analist pe aproape toate momentele-cheie ale vietii politice, sociale, literare. Poetul si-a asumat constient si cu luciditate durerile, probleme neamului. Fie ca a scris despre originea romanilor, fie ca a pledat pentru reintoarcerea teritoriilor voievodale, ocupate de tarul rus, fie ca a aparat cu vehementa originea dacica a limbii romane…

Polemizand, bunaoara, cu doctorul german Fliger de la Viena care sustinea ca provenienta noastra nu are prin nimic de a face cu tracii, Eminescu opina: «Limba romana e unica in Europa care n-are, propriu vorbind, dialecte. Pe-o intindere de pamant atat de mare, despartiti de munti si fluvii, romanii vorbesc o singura limba (…). Daca colonistii ar fi fost straini, ei n-ar fi putut vorbi decat limba latina clasica. In limba romana se gasesc insa tocmai elementele unei latinitati arhaice… (Timpul, 13 ianuarie 1878).

In conceptia poetului, limba romana este o limba unitara. «Faptul cel mai curios si cel mai important din toate este UNITATEA DE LIMBA, DE DATINE JURIDICE, RELIGIOASE SI DE VIATA FAMILIARA, pe care am numit-o intr-un cuvant UNITATEA PREEXISTENTA A RASEI. Avem de o parte rasa romana, cu trecutul ei, identica in toate tarile pe care le locuieste, popor cinstit, inimos, capabil de adevar si de patriotism» (Unitatea preexistenta, Timpul, 14 august 1882).

Limba romana are un sir de particularitati care o deosebeste de celelalte limbi romanice, mai ales in diacronie (adica evolutia in timp a unui fenomen – n.n.), substratul traco-geto-dacic ale carui elemente s-au perpetuat pana in zilele noastre.

Referindu-se la originea limbii, Eminescu mentiona: «Toate limbile cate se vorbesc pastreaza o seama de insusiri filologice care, nefiind nici de origine greaca, nici romana, nici slava, nu pot sa fi iesit din senin, ci trebuie sa fi fost proprii unui popor care a disparut acum, trebuie sa corespunda c-o realitate etnica care a existat in trecut, cu-n corelat etnic (…) limba traco-ilira este temelia si substratul, dar acestea din urma, cu toata suprapunerea sunt in chiar esenta lor modificate prin acest substrat».

Polemizand cu adversarii sai referitor la colonizarea Daciei, Eminescu se intreaba in Studii asupra pronuntei (manuscrisul 2257): «Cum sa ne explicam atunci unitatea de limba a poporului nostru de vom permite cum ca el a fost adus din diferite colturi ale lumii romane. Abaterile de la unitatea limbii noastre se gasesc numai pe locuri unde se pot dovedi urmele unor elemente straine».

Adeptii (teoriei – n.n.) colonizarii uita ca teritoriul Daciei, din cauza climei mult mai aspre decat cea din peninsula italica, era considerat mai degraba un spatiu de pedeapsa, despre care se plange atat de convingator Ovidiu, decat un spatiu de recompensa.

In articolul Unitatea etnica si de limba a romanilor din aprilie 1882, Eminescu precizeaza: «Azi limba este una de la Satmar pan-la Cetatea Alba de langa Nistru, de la Hotin pan-la Granita militara, azi datina e una, rasa e una si etnologic e unul si acelasi popor, care nu mai doarme somnul pamantului si a veacurilor».

Poetul nota aceste ganduri intr-o perioada cand Ardealul, Banatul si Bucovina erau inglobate in Imperiul Austro-Ungar, iar Basarabia in Imperiul Tarist.

Eminescu considera ca “acest popor UNIT SI RIDICAT, PRIN INSTRUCTIE, la cea mai inalta civilizatie, ar fi apt sa se afle in fruntea culturii spirituale a umanitatii. Si ca o completare, limba sa este atat de armonioasa si bogata ca s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pamant».

Afland in manuscrise acest text, cercetatorul Petre Tutea a spus: “Perfecta caracterizare. Asta-i si parerea mea”. (Gheorghe Gabriel-Petre Tutea, Intre Legenda si Adevar, ed. Fundatia Gandirea, Bucuresti, 2003).

Eminescu conchide: «In fine, unitatea actuala a limbii vorbite (...) dovedeste ca si in aceasta privinta erau elemnte cu totul omogene, preexistente limbii bisericesti, care inclinau a capata o singura forma scrisa. Organografic vorbind, limba era aceeasi; numai termenii, materialul de vorbire diferea pe ici pe colo».

Intr-un alt articol (Timpul, 29 iunie 1881) Eminescu sustine «rasa romana din Munitenia, Moldova, din cea mai considerabila parte a Ardealului si a Tarii Unguresti e absolut aceeasi, cu absolut aceleasi inclinari si aptitudini».

Tot aici poetul scrie: «rasa romana, cu trecutul ei, identica in toate tarile pe care le locuieste, popor cinstit, capabil de adevar si patriotism». Si conshide: «Geniul neamului romanesc e o carte cu sapte peceti».

Poetul intareste prin aceste reflectii ideea unitatii de neam si de limba, demoland si astazi «teoriile» neocomunistilor despre existenta a doua natiuni si doua limbi. Pentru Eminescu nu a fost un alt principiu mai important si mai temeinic decat cel al Adevarului stiintific si istoric. Nu intamplator, a afirmat in Timpul din 25 octombrie 1881 ca «din radacini proprii rasare civilizatia adevarata a unui popor». Este un adevar valabil pentru toate timpurile. Dar mai ales pentru timpul de astazi, cand multi, dar foarte multi romani uita de radacini, fiindu-le mai aproape vectorul european, care presupune, in viziunea lor, desprinderea de matricea noastra, de cultura, etnosul, datinile, doinele noastre, care, afirma ei, nu fac fata «marii culturi europene».

Tot referitor la unitatea romanilor, Eminescu scria in aprilie 1879: “Daca in limba nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, daca el n-ar zice oarecum prin ea: “Asa voiesc sa fiu eu si nu altfel”, oare s-ar fi nascut atatea limbi pe pamant? (…) Prin urmare, simplul fapt ca noi, romanii, cati ne aflam pe pamant, VORBIM O SINGURA LIMBA, UNA SINGURA CA NEALTE POPOARE, si aceasta in oceane de popoare straine ce ne inconjoara, E DOVADA DESTULA CA ASA VOIM SA FIM SI NU ALTFEL».

Intr-un alt articol, poetul mentiona: «Limba noastra e singura in Europa care se vorbeste aproape in acelasi chip in toate partile locuite de romani». (Timpul, 1878).

Referindu-se la inceputurile limbii literare, Eminescu aduce cuvinte de lauda cronicarilor si primilor carturari, mai ales lui Varlaam, care «a facut ca limba noastra sa fie aceeasi, una si nedespartita in palat si in coliba».

«Limba romana, afrima Eminescu, la sine acasa e o imparateasa bogata carei multe popoare i-au platit bani in metal de aur, pe cand ea pare a nu fi dat nimanui nimic. A o dezbraca de averile pe care ea (…) le-a adunat, in mai bine de o mie de ani, inseamna a face din imparateasa cersetoare». (Timpul, 1879).

Citatul este cu atat mai actual, cu cat conducerea comunista de la Chisinau insista tot mai aprig asupra ideii existentei asa-zisei limbi moldovenesti, incercand s-o «dezbrace» de vesmintele si podoabele ei aurite si punandu-i pe umeri straie de cenusareasa, doar pentru a o departa de matricea ei milenara si a «demonstra» ca e alta limba, deosebita de cea romana. Si aici nu pot sa nu aduc expresia sacramentala a lui Eminescu, desprinsa din manuscrisul 2257, fila 175: «SUNTEM ROMANI SI PUNCTUM!»

Intr-un articol Eminescu marturiseste: «Intamplarea m-a facut ca, din copilarie inca, sa cunosc poporul romanesc, din apele Nistrului incepand, in crucis si-n curmezis, pan’la Tisa si-n Dunare». Nu intamplator scrie in nemuritoarea Doina versul: «De la Nistru pan’ la Tisa… »

Este spatiul in care s-a nascut si a evoluat limba romana, devenita SUFLETUL ACESTUI NEAM. (...)

Vlad Zbarciog

(Ceasul al doisprezecelea...; ed. Pontos, Chisinau, 2008)